Cheia bisericii?

Cristina BOGDAN - Idei. Însemnări de antropolog - nr. 26 / 17 august, 2020

Cercetarea de teren în România depinde nu doar de finanțările existente, de timpul pe care (nu) îl ai la dispoziție și, mai recent, de restricțiile impuse de guvernanți, în condițiile pandemiei provocate de virusul care a bulversat, de la începutul anului, întreaga lume. Foarte frecvent, cercetarea este condiționată, pe meleagurile noastre, de posibilitatea de a pătrunde în monumentul pe care vrei să-l analizezi (după ce l-ai cunoscut, de la distanță, din studiile de specialitate) și de disponibilitatea celor care dețin „miraculoasa” cheie a unei biserici, de a ți-o deschide sau nu.

Primăvara aceasta, date fiind condițiile de izolare la domiciliu, drumurile cu care îmi coloram, de regulă, sfârșiturile de săptămână, s-au mutat în amintire sau în proiecție. Între nostalgia cărărilor sublimate în poveștile deja scrise și cea a traseelor cărora le imaginam contururile, am tors un caier de gânduri, în așteptarea zilei când sub roțile mașinii se vor așterne kilometri după kilometri, iar privirile mele vor fi din nou pironite de un gard vechi de biserică, de o turlă de lemn, înălțându-se printre copaci seculari, de crucile câte unui cimitir de țară, răsărind pieziș printre buruienile înalte și florile crescute din mila lui Dumnezeu sau din grija oamenilor.

Când în sfârșit am pornit la drum, nu m-aș mai fi oprit. Județele din sudul țării, pe care altădată le-am parcurs în lung și-n lat, mi se păreau prea ușor de atins, la doar o aruncătură de băț, așa că am străbătut șase sute de kilometri ca să ajung în ținutul Bihorului, în ale cărui biserici de lemn poposisem doar imaginar, citind textele semnate de Ioan Godea și de Ioana Cristache-Panait.

Din puzzle-ul meu cu reprezentări ale Morții din iconografia religioasă românească lipseau câteva, despre care aflasem că ar fi găzduite în bisericile bihorene de la Luncșoara, Surduc și Botean. Fragmente din rândurile citite îmi sticleau pe sub ochi, gata să înflorească literele în imagini: știam, de pildă, că pe peretele de est al tindei locașului de cult din Luncșoara mă așteptau răbdătoare „femeia care ia mana” și „Moartea cu coasa”.

Ce folos însă că știam? Ajunsă în sat, am intrat pe poarta bisericii și-am înțeles dintr-o privire că accesul în interior îmi era refuzat. Aveam în minte exact ce urmează: traseul detectivistic pentru identificarea omului cu cheia bisericii, în cazul în care preotul nu ar fi locuit în sat (se întâmplă frecvent, mai ales în zonele rurale din proximitatea unui oraș). De data aceasta, părintele chiar era stabilit acolo și, cu ajutorul vânzătoarei de la magazinul din centru, i-am identificat locuința. M-am grăbit să-i bat în poartă, dar fără succes, căci am descoperit curând că nu era nimeni acasă. Am sperat că încredințase cheia bisericii unui localnic, poate cântărețului de la strană sau femeii de la lumânări, și-am încercat să dau de urma lor. Într-un final, am găsit un bătrân dispus să-mi dea numărul de telefon al părintelui, ca să lămuresc enigma. Am aflat așadar că preotul era plecat cu treburi la Oradea și cheia se afla cu el, „în siguranță”, departe de privirile mele dornice să atingă figurile îmbătrânite de timp ale personajelor încredințate de zugravul rămas anonim peretelui de lemn.

M-am urcat în mașină și-am plecat dezamăgită înspre Botean. Acolo, scenariul s-a repetat aproape identic, până-n punctul în care am aflat, tot de la vânzătoarea angajată la magazinul sătesc, că există cineva care poate deschide biserica în absența preotului. Am găsit relativ ușor casa cu nuc și gard neterminat și, după ce am strigat la poartă de am trezit câinii, o doamnă înveșmântată în negru și-a făcut apariția și m-a întrebat ce doresc. După explicațiile mele lungi și cumva exasperate, femeia a decis să mă însoțească la biserică (nu înainte de a încerca – zadarnic – să-l contacteze telefonic pe părintele locului) și să-mi permită să o descopăr și să o fotografiez pe mult râvnita (culmea!) Doamnă cu Coasa (aici, Domnul înaripat cu coasa și grebla).

Tot în tinda femeilor am deslușit chipurile mironosițelor și fragmentul conservat din parabola celor zece fecioare (ca o curiozitate, s-a păstrat mai bine partea care le reprezintă pe fecioarele înțelepte – poate doar ele merită să fie reținute de istorie – deși, la nivel strict vizual, fascinante sunt chipurile descompuse, cu părul vâlvoi, ale fecioarelor nesăbuite, mai ales în scenele din bisericile de lemn ale județului Sălaj).

După ce am ascultat poveștile depănate de posesoarea mult doritei chei a edificiului religios, am pornit cu mai multă speranță către Surduc, în a cărui biserică de lemn aflasem, din paginile lui Ioan Godea, că m-ar fi întâmpinat nu doar Moartea (personajul în căutarea căruia călătorisem vreme de două decenii), ci și Sfântul Hristofor, companion al întruchipării macabre la multe dintre edificiile din nordul și nord-vestul țării.

Turla locașului religios m-a salutat de la distanță, ajutându-mă să intuiesc traseul până la el. Cocoțată pe cel mai înalt deal din Surduc, înconjurată de o horă a crucilor de lemn, de fier și de piatră ale mormintelor mai vechi sau mai recente, biserica aștepta parcă resemnată, într-o tăcere întreruptă în răstimpuri doar de zumzetul albinelor, să-i treacă cineva pragul. Lucrătura ușii de la intrare, cu careuri rectangulare îmbrățișând o cruce neobișnuită, cu brațul vertical mult mai subțire decât cel orizontal (ca un semn subtil că pământul din noi cântărește mai greu decât cerul), mi-a accentuat nerăbdarea de a păși în tindă. Cuiele groase, împlântate din loc în loc în trupul de lemn al ușii, îmi aduceau în amintire, la alte dimensiuni și într-un alt context, firește, imaginea porților de acces în cetățile medievale. Mi s-au părut de rău augur, ca o marcă a unei opreliști, a imposibilității de a trece mai departe. Din păcate, presimțirea s-a adeverit, căci n-am reușit, în pofida strădaniilor mele, să găsesc nici preotul (care nu locuia în Surduc), nici cârstnicul (care era, taman în ziua aceea, plecat din sat).

Să străbați șase sute de kilometri și să găsești bisericile zăvorâte, să le mângâi cu privirea și cu podul palmei crestăturile și împletiturile în lemn, știind că înlăuntrul încăperilor doar păianjenii (și, câteodată, liliecii) au dreptul să admire picturile vechi de sute de ani îți creează un sentiment greu de cuibărit într-un singur cuvânt. Frustrare, tristețe, nostalgie, neputință, furie? Sau, poate, dorința și mai puternică de a reveni.

Cristina BOGDAN

Este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, Cristina a publicat numeroase studii și cărți de profil, printre care „Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate” (2016), „Obiecte și urmele lor. Priviri istorice, povești antropologice” (2018, alături de Silvia Barutcieff). Nominalizare la Premiile „Observator cultural” pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016.

NOUA LITERATURĂ

Proza lui Marius CĂRBUNESCU vădește din capul locului predilecția scriitorului pentru realismul frust, pentru detaliul necosmetizat, decupat – când vine vorba de realitatea exterioară – cu precizia unei camere de filmat. În ceea ce privește lumea interioară, putem detecta fără dificultate tentația de a explora – cu dezarmantă lipsă de ipocrizie – tocmai zonele problematice ale sinelui, plăcerea de a inciza cu sânge rece acolo unde alți artiști ar alege să „cosmetizeze” superficial. Ura, repulsia viscerală, anxietatea sunt doar câteva dintre stările pe care naratorul le radiografiază cu consecvență – și, aș adăuga, cu o anume voluptate masochistă – dând la iveală treptat, din „frânturi de viață recondiționate” un soi de foto-montaj crud și – în general – pasionant.

Catrinel POPA    

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Hristoitie au Școala moralului

de Anton-Pann

Recomandată de Ioan Cristescu

​Ed. Muzeul Literaturii Române

Anton Pann, prin București. Cultura in direct, MNLR

Catrinel POPA recomandă

La sfârșitul lecturii parcă îți vine să mai cauți o altă carte de-a autorului (după ce am citit mai demult Moartea pinguinului și Legea melcului, mă grăbesc să încep Lăptarul de la miezul nopții). Presimt că voi râde copios. Printre lacrimi.          

Andrei Kurkov, Grădinarul din Oceakov. Traducere din limba rusă și note de Antoaneta Olteanu, Pitești, Editura Paralela 45, 2019

Ignacio Martínez de Pisón – Fin de temporada (Sfârșitul sezonului)

Multe premii și multe cărți publicate are Martínez de Pisón, dintre care: Filek: El estafador que engañó a Franco, La buena reputación, El día de mañana. Volumul propus apare în august și, știu, nu ne luăm după copertă, dar ce bine arată, o spune chiar autorul. Povestea începe în ’77 lângă granița cu Portugalia, când doi tineri vor să ajungă la o clinică, dar destinul le pregătește altceva. După douăzeci de ani adolescenta nu mai e de mult adolescentă, are un fiu și un scop: să-și recupereze campingul din Costa Dorada. Este o carte despre legătura mamă-copil, despre repetarea greșelilor și despre trecutul care revine, cât timp sunt lucruri nerezolvate.

Alexandra NICULESCU

Federico García LORCA - Poetul la New York 

Imaginea cosmopolită și stridentă a New Yorkului, de la ambalajul strălucitor la esența lui dramatică. Poeme recomandate de OPTm.

ART

Bani negri (pentru zile albe)

Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

Proză românească 2020

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

CARTE DE VACANȚĂ

ART

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

O poveste plasată în plină epocă elisabethană, în anul 1596, la Stratford-upon-Avon.

Anul BEETHOVEN

Tribuna învățământului, într-o nouă formulă, editată de ART. Director: Sorin Ivan

Copyright © optmotive.ro