Printre turiști care fac poze

De câteva zile mă gândesc la o femeie cu un fus în mână. Cu broboadă neagră și privire aspră. Înfățișată rudimentar, auster, dar clar. O privire care sigur m-ar fi înfiorat. Ridurile nu sunt sculptate în lemn, dar sigur erau sculptate adânc în fața ei. Poate și în suflet. Din poveste alfu că a rămas fără mamă de tânără și n-a avut cui să-și spună durerile. Proabil cea mai mare durere a fost, de fapt, pierderea asta. Aflu că și-a iubit fiul și că îi dorește soției lui mult noroc – ea nu prea a avut. Nu s-a găsit altă rimă mai bună decât „deloc”.

La câteva cruci distanță l-am găsit pe Ciprian. A murit la 22 de ani, în accident de mașină. Acum doi ani. Mă gândesc că rudele încă mai vin săptămânal la mormântul lui. În „Cimitirul Vesel”. Printre turiști care fac poze. Avea o mașină albastră, pe care și-o luase cu banii munciți în Italia. Pariez că era teribilist și vitezoman, dar sunt sigur că era un șofer bun și că atunci când s-a izbit, a evitat o groapă. Sau un câine șchiop. Sau nu mai avea răbdare, pentru că stătuse la o coada de 45 de minute la lucrări. Drumurile în Maramureș sunt proaste. Muncitorii erau în pauză, pe marginea șanțului. N-au ei nicio vină.

În fine. Cimitirul cu cruci colorate e plin de oameni care au murit prea devreme. „La netimp” cum se mai zice uneori în popor. Oare mai există în altă limbă cuvântul asta? Poate doar în limba altui popor cu oameni care mor la netimp. Altfel, nu cred că netimpul poate fi asociat cu altceva decât cu moartea. Cu oameni care au suferit. Mult și fără sens. Fără finalitate, sau, oricum, fără finalitatea pe care și-o doreau.

Sigur, există și excepții „care confirmă regula” − n-am înțeles niciodată de unde vine expresia asta. Una dintre ele e Ilie Petrenjel. Prima dată când am zâmbit în cimitirul cu cruci colorate. A murit la 96 de ani și înțeleg că a fost dansator într-un ansamblu folcloric. Chiar pare că a fost un om vesel. M-aș aventura să spun „fericit”. Scrie că era cel mai bătrân din satul lui, dar eu aș paria că e în top 3 longevivi ai cimitirului. Oricum, ne dorește și nouă viața lungă și bucurie ca a lui. Mulțumim!

Oricum ar fi povestea, cimitirul ăsta e un fel de bibliotecă de vieți. Fiecare cruce colorată în nuanțe vii și luminoase e ca o fișă de lectură. Îți prezintă ceva ce a fost considerat ca esențial, îți dă o idee despre ce s-a întâmplat în poveste și te face să vrei să știi mai mult. Acest „mai mult” ție îți este inaccesibil, îl știu doar apropiații. Totuși, și din mintea lor se va duce repede. Cinci ani, zece, douăzeci...În două-trei generații n-o să rămână decât ceva foarte asemănător cu ce scrie pe cruce. Scurt, vag, esențial, trunchiat. O poveste scurtă a unui om.

Poate că de asta nu pot să-i spun cimitirul vesel. Dacă ar fi fost despre moarte, era mai simplu. Albert Camus ne arăta că „fericirea și absurdul sunt copii ai aceluiași părinte”. Fericirea vine din conștientizarea absurdului și derizoriului existenței, în timp ce experiența fericirii duce, în final, la conștientizarea absurdului. Analog, am putea spune că veselia și tristețea sunt copii ai aceluiași părinte: veselia vine din conștientizarea faptului că, oricum, viața se termină destul de repede, iar multe necazuri le iei „prea în serios”, iar tristețea vine din același loc – din ideea că nimic din ce câștigi aici nu rămâne cu tine și nu este, de fapt, al tău.

Dar cimitirul cu cruci colorate nu e despre moarte, ca părinte al veseliei și tristeții. Asta l-ar fi putut face vesel. Dar nu-i așa. Cimitirul cu cruci colorate e despre viață. Despre vieți. Despre speranță, eșec, absurd, ridicol. Despre frustrare și neputință. Despre un haz de necaz straniu și nereușit, stricat de lacrimile grele și gustul amar, colorat doar din când în când de un nor cu margine argintie. O manifestare bizară a veseliei unui popor care este, în fond, extrem de trist.

Între timp, sper că femeia cu broboada neagră a lăsat fusul de-o parte și că și-a reîntâlnit mama. Sper că privirea i s-a limpezit și că se odihnește. Măcar puțin. Măcar acolo.

Horia Ioan IOVA

Horia Iova este doctorand în studii culturale la CESI, Universitatea din București, specialist în Comunicare și Relații Publice. A lucrat în muzee de istorie și antropologie culturală, la București și la Bruxelles. Este absolvent al studiilor de licență la FCRP din cadrul SNSPA și al masteratului „Teoria și Practica Imaginii” de la CESI. Este pasionat de instrumente muzicale, dans, călătorii și povești.

NOUA LITERATURĂ

Proza lui Marius CĂRBUNESCU vădește din capul locului predilecția scriitorului pentru realismul frust, pentru detaliul necosmetizat, decupat – când vine vorba de realitatea exterioară – cu precizia unei camere de filmat. În ceea ce privește lumea interioară, putem detecta fără dificultate tentația de a explora – cu dezarmantă lipsă de ipocrizie – tocmai zonele problematice ale sinelui, plăcerea de a inciza cu sânge rece acolo unde alți artiști ar alege să „cosmetizeze” superficial. Ura, repulsia viscerală, anxietatea sunt doar câteva dintre stările pe care naratorul le radiografiază cu consecvență – și, aș adăuga, cu o anume voluptate masochistă – dând la iveală treptat, din „frânturi de viață recondiționate” un soi de foto-montaj crud și – în general – pasionant.

Catrinel POPA    

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Hristoitie au Școala moralului

de Anton-Pann

Recomandată de Ioan Cristescu

​Ed. Muzeul Literaturii Române

Anton Pann, prin București. Cultura in direct, MNLR

Catrinel POPA recomandă

La sfârșitul lecturii parcă îți vine să mai cauți o altă carte de-a autorului (după ce am citit mai demult Moartea pinguinului și Legea melcului, mă grăbesc să încep Lăptarul de la miezul nopții). Presimt că voi râde copios. Printre lacrimi.          

Andrei Kurkov, Grădinarul din Oceakov. Traducere din limba rusă și note de Antoaneta Olteanu, Pitești, Editura Paralela 45, 2019

Ignacio Martínez de Pisón – Fin de temporada (Sfârșitul sezonului)

Multe premii și multe cărți publicate are Martínez de Pisón, dintre care: Filek: El estafador que engañó a Franco, La buena reputación, El día de mañana. Volumul propus apare în august și, știu, nu ne luăm după copertă, dar ce bine arată, o spune chiar autorul. Povestea începe în ’77 lângă granița cu Portugalia, când doi tineri vor să ajungă la o clinică, dar destinul le pregătește altceva. După douăzeci de ani adolescenta nu mai e de mult adolescentă, are un fiu și un scop: să-și recupereze campingul din Costa Dorada. Este o carte despre legătura mamă-copil, despre repetarea greșelilor și despre trecutul care revine, cât timp sunt lucruri nerezolvate.

Alexandra NICULESCU

Federico García LORCA - Poetul la New York 

Imaginea cosmopolită și stridentă a New Yorkului, de la ambalajul strălucitor la esența lui dramatică. Poeme recomandate de OPTm.

ART

Bani negri (pentru zile albe)

Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

Proză românească 2020

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

CARTE DE VACANȚĂ

ART

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

O poveste plasată în plină epocă elisabethană, în anul 1596, la Stratford-upon-Avon.

Anul BEETHOVEN

Tribuna învățământului, într-o nouă formulă, editată de ART. Director: Sorin Ivan

Copyright © optmotive.ro