63 / 10 mai, 2021

Ștefan FIRICĂ

Scrie în general despre literatură și e lector la Facultatea de Litere a Universității București. A publicat două cărți, Autenticitatea, sensuri și nonsensuri. Teorii românești interbelice în contexte europene (2019) și Strategii ale (de)construcției identitare în proza românească interbelică (2019).

Reviste și comunități online

Merită să ne amintim de peisajul publicistic al perioadei. O schimbare importantă survenise chiar în anul 2000, cu lansarea, direct în mainstream, a Observatorului cultural, care a reușit imediat să concureze revistele culturale de prim-plan ale anilor ’90, precum România literară sau Dilema, datorită aportului substanțial al unor universitari recunoscuți, care au schițat un program extrem de coerent, în jurul căruia au atras nu doar nume mari din generațiile precedente (în special din aceea optzecistă), dar și nou-veniți din rândurile masteranzilor și studenților de atunci. Strategia s-a dovedit roditoare de-a lungul întregului deceniu pentru că a creat o redacție puternică, a contribuit la dispersia unor noi actori pe piața media și, mai general, a împrospătat atmosfera, destul de închisă, de până atunci. „Ruptura” redacției din 2005 a avut măcar un efect benefic: s-a născut revista aLtitudini, condusă de fostul director al Observatorului..., Ion Bogdan Lefter, contribuind la diversificarea spectrului pro-occidental și liberal, cu accent pe corectitudinea politică, multiculturalism, filo-feminism.

Pornit în 2004 și restartat în 2005, săptămânalul Cultura reunea foarte tineri filologi din mai multe centre universitare, promova literatura ultimilor ani și exhiba o atitudine bătăioasă „de stânga”, de implicare în polemici cu cine nu te așteptai, într-un stil rațional și accesibil. Îi lua în vizor nu doar pe inamicii previzibili, conservatorii, dar și pe unii autori considerați progresiști, sancționați, fără complexe, pe teme ideologico-literare.

Tot atunci apărea la Iași Suplimentul de cultură, mai mult decât revista unei edituri, prin aceea că acoperea literatura publicată peste tot în România și, în plus, evenimente de ultimă oră din alte arte (inclusiv din cele neomologate, ca street-art-ul), cu rubrici permanente susținute de membri ai Clubului 8 și de alți scriitori și critici care, îmi amintesc bine, știau să te țină cu sufletul la gură. Suplimentul Dilemei, Dilemateca, era destul de prezent pe mesele cafenelelor de fițe intelectuale, după 2006. Era cel mai monden magazin cultural, cu recomandări și nu cu analize, dar suna atractiv, conținea interviuri și anchete apetisante și îl recunoșteai imediat pe tarabe după coperta glossy, atipică pentru publicațiile de profil.

Dacă preferai să stai acasă, puteai surfa pe site-urile de literatură ( hyperliteratura, tiuk!, egophobia, agonia, liternet ș.a.), dintre care de departe se distingea clubliterar, înființat în 2003 și devenit, după 2005, fief al generației douămiiste. Era o platformă virtuală semi-deschisă, în sensul în care poeziile și comment-urile puteau fi accesate „la liber”, fiind însă postate exclusiv de un grup restrâns de vreo 100 de membri, selectați printr-o procedură destul de elaborată, cu scouter-i, gatekeeper-i și voturi în plen. Și acum îmi e ciudă că m-am apropiat de grup abia în 2010, când gașca se cam spărsese, deși nu-mi dau seama cum aș fi putut contribui la ea. Textele urcate pe platformă depășeau evident media site-urilor de profil. Mă atrăgea deșteptăciunea comment-urilor, mă respingea cerbicia lor. A fost cea mai interesantă comunitate online din literatura noastră, cu toată prospețimea de cenaclu, cu prietenii minate de spiritul competiției, cu diferenduri intestine pe care le vedeai ecorșate pe ecran, asumate nominal sau delegate unor clone, în spatele cărora uneori nici insider-ii nu știau cine se ascunde.

S-a întâmplat să fiu mai apropiat de revista aLtitudini, a cărei apariție intermitentă interfera cu existența regulată a Cafenelei critice, în sensul că numerele revistei erau lansate și la întrunirile de la Cafenea. Amfitrionul I.B. Lefter invita tot lume bună – prozatori, poeți, critici, dar și actori, regizori, pictori, muzicieni, istorici, antropologi, dansatori, coregrafi – în spații de obicei neconvenționale, care se schimbau din când în când: Club A, Club Control, Silver Church (lângă fosta Casă Preoteasa), o vilă boierească dintre cele două gemene de pe strada Luca Stroici, un blockhaus interbelic de la Șosea, sediul UNITER ș.a.m.d. Erau rarisime ocaziile când ne strângeam noi, colaboratorii și amicii revistei, la vreun bistrou, să stăm la taclale. Îmi amintesc că la o întâlnire festivă din martie 2017 am purtat o discuție destul de aplicată cu M.H. Simionescu despre mărcile de pick-up și despre àcele de citire a vinilurilor, care tocmai reintraseră în trend și se puteau procura second hand de la un service vechi, ceaușist din Piața Kogălniceanu, pe care-l știam amândoi. Îmi rula în minte holorima O placă (puțin) defectă a lui Foarță și aveam impresia, după surâsul lui ironic, că M.H.S. meșterea în minte o definiție ca cele din Dicționar onomastic.

...

Cealaltă fază a prozei

Pentru proză, anii aceștia au fost o placă turnantă înspre o piață mai diversificată și updatată după multitudinea de formule care concurau în Europa și în S.U.A. Impresia că am intra într-o altă fază a literaturii plutea de mai demult, un vânt al schimbării bătea încă din 2000, dar realizările ating abia acum o masă critică. În 2004, Polirom își lansează cu destul fast mediatic proiectul de promovare a prozei autohtone sub sloganul „Votați literatura tânără” și parcă, de atunci, oferta editorială începe să se racordeze mai pragmatic la așteptările publicului intern. Registrul pop exista și în proza anilor ’90, dar de regulă integrat în planuri metaficționale atât de sofisticate, încât îl țineau la distanță pe cititorul nefilolog sau nedoritor să străbată epopei postmoderne de 500 de pagini. Romanul supraetajat subzistă încă, însă coabitează democratic cu texte mai scurte, nervoase, apte să mizeze pe cartea eroticului, comicului, fantasticului într-un regim al accesibilității. Și fără să mascheze complexe elitiste.

Îmi consult fișele făcute în vremea aceea și sunt stupefiat câte volume relevante de proză s-au publicat în interval de numai trei ani: Pupa Russa (2004) de Gheorghe Crăciun, Imperiul marelui Graal (2004) de Sebastian A. Corn, Raiul găinilor (2004) de Dan Lungu, Venea din timpul diez (2004) de Bogdan Suceavă, Fairia. O lume îndepărtată de Radu Pavel Gheo (2004), Cum mi-am petrecut vacanța de vară (2004) de T.O. Bobe, Tinerețile lui Daniel Abagiu (2004) de Cezar Paul-Bădescu, 69 (2004) de Ionuț Chiva, Băgău (2004) de Ioana Bradea, pe bune / pe invers (2004) de Adrian Schiop, Fișă de în ­registrare (2004) de Ioana Baetica, Real K (2004) de Dragoș Bucurenci, Cruciada copiilor (2005) de Florina Ilis, Trimisul nostru special (2005) de Florin Lăzărescu, Degete mici (2005) de Filip Florian, Cerul din burtă (2005) de Ioana Nicolaie, O limbă comună (2005) de Sorin Stoica, Derapaj (2006) de Ion Manolescu, Povestirile mamei bătrâne (2006) de Radu Țuculescu, Christina Domestica și vânătorii de suflete (2006) de Petru Cimpoieșu, Zogru (2006) de Doina Ruști, Teodosie cel Mic (2006) de Răzvan Rădulescu, Băiuțeii (2006) de Filip și Matei Florian, Luminița, mon amour (2006) de Cezar Paul-Bădescu, Născut în U.R.S.S. (2006) de Vasile Ernu, Fata din casa vagon (2006) de Ana Maria Sandu și... lista nu e gata.

Coexistă o mulțime de genuri, strategii, motoare narative – scenariu conspiraționist, metaficțiune, satiră, farsă, parabolă, realism magic, fantasy, science-fiction, policier, autoficțiune, blog novel, realism murdar, neorealism microsocial. Se lansează la apă formule nerodate până atunci: mizerabilism pulp cu sex & droguri, proză observațională, proză poetică à la Aglaja Veteranyi (stilistică intrată în modă imediat după traducerea scriitoarei helveto-româno-maghiare, folosită mai ales în scriitura traumei, copilăriei și feminității). Unele rezistă în timp, altele nu prea, dar apar și cărți excepționale, mai ales în nișele autoficțiunii și fantasy. Cu bune și cu rele, cu de toate, piața de carte se emancipează de puținele modele ale „tranziției” din anii ’90 și începe să semene cu cea de azi, descentrată și impredictibilă. ...

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Ciprian Popescu, ca mulți scriitori contemporani, nu trăiește din scris sau dintr-o profesie care să aibă de-a face cu scrisul. Trilingv perfect, Popescu a ales să scrie în română chiar dacă din 2007 locuiește la Montreal în Canada. A debutat cu volumul Mile End, publicat în 2016 la Casa de Editură Max Blecher. Deși autorul a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru acest volum, acesta este mai degrabă un jurnal al celor 77 de zile din viața unui emigrant pentru care momentele de frustrare se exprimă în proză, nostalgia cu gust amar devine poezie cu vers alb, iar rutina cotidiană se concentrează în scurte poeme în proză.

Ileana MARIN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de Doina Ruști, Mihai Ene & Cătălin Ghiță

​LITERA

CĂRȚI NOI

„Un volum intens, de poezie adevărată."

Cosmin Perța

Un fragment aici

cdpl

O monografie ca un roman: viața lui Marquez

LITERA

Vremea

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Tracus Arte

Pandora M

O coincidență stranie, o întâlnire neașteptată. Daisy primește e-mail-urile destinate unei femei cu nume similar, iar de aici până în miezul misterului nu mai e mult.

Târgul de Carte ElefantFest

Humanitas

SCRIITORI

în viața privată

Radu Aldulescu

la mare, de 1 Mai 2021

Copyright © optmotive.ro