OPTm
nr.crt.

O zi călâie de noiembrie

De când spiridușul Puck îi jucase renghiul de a-l învia (și unde? nici măcar în Rusia!), prințul cutreiera capitala dezorientat, printre claxoane, nerecunoscând nimic din tot vacarmul ce-l înconjura. Ca orice turist, intră în cea mai mare clădire din oraș și din sud-estul Europei, Palatul Parlamentului, și nimeri într-o ședință plenară în care tocmai se învestea noul guvern. Acolo aproape toată lumea era dintr-o scrisoare pierdută, sau cel puțin așa-l asigură un domn volubil care-i făcu o plecăciune adâncă, își șterse fruntea cu batista și i se prezentă drept avocat și director al nu știu cărui ziar. Deputații și deputatele urcau la tribună, își dregeau glasul, „dați-mi voie...", declamau despre „criza adâncă", „interesul țărișoarei" și „compromisul necesar", apoi conchideau înlăcrimați că „e momentul să arătăm că suntem responsabili", în urale și-n aplauze. În sala întunecată, zări și câțiva idioți, dar nu ca cei din cărți. Într-un colț, gesticulau nemulțumiți niște progresiști spilcuiți, care nu semănau defel cu nihiliștii lățoși din Petersburg.

Amețit de atâția străini, Mîșkin ieși val-vârtej și o luă pe cheiul Dâmboviței, care curgea mult mai încet ca Neva (sau poate băltea), în dimineața călâie de noiembrie. Ce loc anapoda pentru a sărbători bicentenarul genitorului său, își zise, și iuți pasul către Biblioteca Națională, cu nădejdea că acolo va găsi un mediu mai propice. În foaier îl întâmpină un fel de Quasimodo zdrențăros, care i se ploconi cu gesturi largi și i se recomandă Zacharias Lichter, filosof și bibliotecar în timpul liber, adică tot timpul. Custodele cel cocoșat îl petrecu apoi până în sala de lectură, unde îl așeză la o masă mai retrasă, în fața unui vraf de cărți românești, încunoștiințându-l că dumnealor, fiind invizibili, puteau rămâne în incintă și până a doua zi la prânz, dacă pofteau.

Aici totul era bine, lumea începea iarăși să semene cu cea pe care o știa. Îl amuzară giumbușlucurile lui Dan Sociu (era, într-un poem, unul care bătea într-un pet de bere, chiar în Palatul cel întunecos, și zbiera cât îl ținea gura: „Vine Tati!"; chiar așa, cum i-ar sta tătucului Fiodor Mihailovici printre clovnii ăia, cocoțați la tribună? îi veni să aplaude, dar se rușină de cititorii încruntați dimprejur). Pe seară întâlni două domnișoare interesante în romanele Henriettei Yvonne Stahl, iar înspre dimineață se împrieteni la toartă cu naivul locotenent Apostol, suflet din sufletul lui. Când îl auzi predicându-i unui căpitan ceh cam hârșit, într-o zi de Paști, despre nevoia de a părăsi civilizația și a ne întoarce la omul primitiv „cel bun și drept și credincios", îl și podidiră lacrimile, așa cum i se întâmpla de fiecare dată când începea să se simtă fericit.

Și deodată își aminti ce cald și bine e-n literatură, ca lângă o sobă fierbinte, cu un samovar alături. La ce-i trebuiau lui mașini electrice, transmisii facebook și parlament, Uniune Europeană, șanse egale și vaxeri?... Închise ochii și se rugă fierbinte năstrușnicului Puck să-l ducă înapoi acasă, într-un roman rusesc de secol XIX. Aici și acum nu mai avea ce căuta.

Ștefan FIRICĂ

Scrie în general despre literatură și e lector la Facultatea de Litere a Universității București. A publicat două cărți, Autenticitatea, sensuri și nonsensuri. Teorii românești interbelice în contexte europene (2019) și Strategii ale (de)construcției identitare în proza românească interbelică (2019).

Echipa
Arhiva

 

PRINT 8⤓ PDF
Numerele tipărite

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

Proza lui Ciprian Handru se caracterizează printr-un amestec neconvențional de realism și de imagine expresionistă. Confesiunea începe în schema obișnuită, a literatului ajuns pe un șantier, și sfârșește printr-un deznodământ futuristic. Fantezie & cultură filologică.

OPTm

FILMELE REVISTEI

TOPUL PROZEI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

ART, 2021

Gratuit pe Contemporary Literature Press

LITERA

Enrique Nogueras, citind din versurile sale

Copyright © optmotive.ro