63 / 10 mai, 2021

59 / 12 aprilie, 2021

Fructe și legume

O anecdotă apocrifă legată de vegetale o are în centru pe Margaret Thatcher (din păcate, spre deosebire de conservatorii din descendența „Doamnei de Fier”, politicienii progresiști arareori furnizează replici spumoase, fiindcă aproape toți par a suferi de o formă stranie de anxietate a influenței, indusă de corectitudinea politică). Astfel, ea se afla la un restaurant de marcă din Regat, însoțită de câțiva consilieri. Fără a se obosi să consulte prea mult meniul, premierul britanic a adoptat tonul superior obișnuit și i-a spus chelnerului că ar dori friptură de vită. „Cum rămâne cu legumele?”, a întrebat acesta, îndatoritor, cu acel vid de emoție pe chip de care sunt capabili doar domesticii britanici. The Iron Lady i-a zâmbit larg: „Legumele iau și ele tot friptură de vită”.

De la acel moment în care bieții consilieri englezi defilau inert prin imaginarul thatcherian s-au scurs vreo patru decenii. Între timp, lumea a aflat că trebuie să înghită cinci porții de fructe și de legume zilnic pentru a se menține în formă. Ca fidel consumator de carne, brânzeturi și ouă, nu am numărat niciodată fructele și legumele printre favoritele mele. Fructele îmi sunt cu deosebire nesuferite: salata mixtă care le include creează impresia unei orgii provinciale, la care se fac fotografii mișcate. Tolerez fructele doar în stare crudă și în cantități mici; dintre ele, nu aș putea alege decât pepenii, căpșunele și merele. Celelalte se pot scufunda fără regrete în ungherele evoluției pomicole.

În ceea ce privește legumele, lucrurile stau ceva mai bine: orice friptură care își merită numele se cere însoțită de ceva delicat și cotiledonat, menit să-i potențeze gustul. De pildă, curcanul „merge” cu fasole verde, vita, cu sparanghel, puiul, cu mazăre, iar peștele, cu broccoli. Și salatele simple (mediteraneene) sunt excelente vara, iar legumele se salvează iarna grație unei zombificări oțetate, numite murătură. Vegetalele sunt bune și la tavă, și în supă (minestrone este o capodoperă a gustului). Există însă și aici orori: păstârnacul, de exemplu, pare o fundătură a evoluției legumicole.

Oricum ar sta lucrurile, simultan îi admir și îi deplâng pe vegetarieni, în special pe vegani. Viața este, din fericire sau din nefericire (depinde de poziția filosofică adoptată), scurtă, iar mâncarea, bogată și variată, reprezintă unul dintre puținele fenomene rafinate care o fac tolerabilă. A reduce fenomenologia realului culinar la pulpa vegetală, aseptică, nestrăbătută de niciun vas de sânge și de niciun mușchi, este echivalent cu a citi doar cărți pentru copii. Jules Verne își păstrează farmecul, dar tot la Flaubert te întorci atunci când ai cu adevărat o problemă. ...

Cu astăzi peste ieri, duios, Diana trecea

Diana Iepure s-a născut în anul 1970, la Chișinău, în Republica Moldova și a absolvit Facultatea de Istorie în cadrul Universității de Stat din Chișinău. A publicat volumele de poezie Liliuța (2004) și O sută cincizeci de mii de peluze (2011) și a tradus mai multe volume din limba rusă, dintre care amintim Iarnă rusească (2013), Pagini alese din literatura rusă a secolului XIX (2017) precum și cea mai recentă traducere, un volum de poezie de Serghei Timofeev, Aparatele unui timp liniștit, apărut anul acesta la Casa de editură Max Blecher. Tot anul acesta și la aceeași editură a apărut și cel mai recent volum de poezie al Dianei Iepure, În rest, viața e frumoasă.

Volumul este structurat pe patru cicluri poetice: Patria borcanelor, Odecolon, Recital de plâns și În rest, viața e frumoasă, cicluri ce pot fi socotite, după temele abordate, drept un triptic al trecutului, urmat de o reașezare în timpul prezent. De altfel, cele trei componente ale tripticului se diferențiază estetic de cel ce dă și numele volumului, întrucât sunt formate din poezii-perechi, alcătuite pe structura: una mai scurtă, scrisă sub formă de poem în proză, evidențiată prin italice, urmată de una ceva mai lungă, în versuri. De altfel, poezia scurtă poate fi socotită și moto-ul sau tonul pentru cea lungă, întrucât tema celei dintâi este dezvoltată în cea de-a doua.

În Patria borcanelor, Diana Iepure își rescrie cumva trecutul prin prisma acestor accesorii de bucătărie, cvasi-prezente în viața ei dar și a noastră (numai că noi nu le dăm nicio importanță), care devin rând pe rând simboluri ale studenției, ale mutatului dintr-o parte în alta și în final, ale gospodăriei și ale avuției:

„Dacă aș sta să înșir toate borcanele pe care le-am primit, cărat, crăpat, spălat, aranjat și dus înapoi acasă, cred că aș putea construi un Mare Zid Chinezesc numai și numai din borcane”.

Iar pentru că unii cititori ar fi tentați să creadă că o poezie a borcanelor nu poate avea în ea nimic artistic, poeta strecoară printre acestea și o imagine cât se poate de suprarealistă, de o duioșie tușantă:

...

Claudiu SFIRSCHI-LĂUDAT: Parfumuri și înțelepți

În urmă cu câteva săptămâni m-a prins ploaia pe Calea Victoriei. Noroc că m-a ajuns din urmă Claudiu, ascuns într-o pelerină enormă, ca un clopot de mușama. Ce faci, Zenob, m-a întrebat el, iar ți-ai uitat umbrela? Cu toate că turna cu găleata și mă așteptam să mă lase sub pelerină, Claudiu a scos de undeva o armonică incredibil de mică, iar peste toată Calea Victoriei au început să plutească flori de răsură, albe, neatinse de ploaie. De roze e beată grădina, cânta el, Cu tot ce se află‐mprejur; E beat și cerescul azur Și zâzâie, beată, albina. Strada era pustie, albită de florile care nu mai conteneau să cadă din cer și-n scurtă vreme a apărut soarele. Vezi, Zenob, m-a dăscălit, Claudiu, pe un ton filozofic, când îți uiți umbrela, e bine să ai asupra ta o armonică.

1. Cu cine te plimbai vara trecută pe la tavernele din Peloponez? Niște prieteni comuni relatau despre o întâlnire spectaculoasă.

Probabil eram cu Hadrian. Când ies, îmi place să mă întâlnesc cu el, cel puțin în lumea rafinată a ideilor. Nu mă refer la împăratul Hadrian din istorie, ci la personajul lui Marguerite Yourcenar (Memoriile lui Hadrian). Îl consider cel mai profund personaj de ficțiune, pare să aibă în spate viețile tuturor oamenilor pe care i-a întâlnit. Îmi imaginez că are răspuns pentru orice. În momentele cruciale îl și visez. Prin urmare, precis eram cu el, nu atât cât să-i ascult cuvintele, ci pentru a mă plimba prin labirintul lui, un teritoriu vast, în care găsești orice-ți trece prin minte, iar când crezi că te-ai rătăcit, apare un servitor al zeului Rusor, care te ajută să ieși.

...

Lumile de dincolo de râu

Citind Sălbaticii copii dingo, am simțit o lipsă. Nu în carte, ci în mine și în jurul meu. Îmi (de fapt, „ne”) lipsesc reperele esențiale (sau, cel puțin, ceea ce Vasile Ernu consideră repere esențiale) ale vieții de zi cu zi în RSS Basarabeană. Nu cunoaștem acronimele, instituțiile, politicile, războaiele, nici numele, obiectele, locurile, trupele; nici amărăciunile, nici bucuriile. Mai mult, ne lipsește înțelegerea raportării la lume și viață a moldoveanului sovietic. De obicei, preferăm să construim basarabeanul, nu să-l cunoaștem. Ne este mai la îndemână să privim atât trecutul, cât și prezentul Basarabiei prin ochelarii strâmbi ai discursului naționalist. În egală măsură, ne lipsesc mărturiile despre copilăria și tinerețea din Basarabia de dinainte de ‘91. Dacă experiența maturizării în România comunistă a fost portretizată abundent, atât în literatură, cât și în film (și bine că a fost), nu se poate spune același lucru despre adolescența trăită dincolo de Prut.

Această lipsă contribuie la insolitul cărții lui Ernu. Noutatea care ne este dezvăluită este irezistibil fascinantă. Căci e greu să nu fi fascinat de diversitatea culturilor și subculturilor, de practicile de locuire, de încrengăturile aparatului birocratic sovietic, de ritualurile vieții în comun, de dinamica socială, de ierarhia politică, în fine, de abundența lumii pe care o zugrăvește autorul. Abundență care ar putea părea paradoxală unui cititor obișnuit cu o viziune sumbră asupra condițiilor de trai din ultimii ani ai Uniunii Sovietice. Într-adevăr, abundența despre care vorbesc nu vizează materialul, ci, dacă îmi este permisă naivitatea, vitalul. Acumularea detaliilor de viață naște impresia de bogăție cu care textul ne lovește. După cum ne amintește și autorul în ultimele pagini, în locul și timpul pe care le descrie „a fi” este mai important decât „a avea”. Iar, aș adăuga, „a fi” este infinit mai abundent decât „a avea”.

Într-o postare pe Facebook, Cristian Teodorescu spune despre Sălbaticii copii dingo că este „cartea unui mare prozator și a unui antropolog lucid.” Nu pot decât să fiu de acord cu el. La Ernu, talentul de povestitor se întâlnește cu fina observație socială. Stilul său nu este deloc sofisticat și tocmai asta îl ridică. Sub vălul simplității se ascunde un scriitor care își stăpânește perfect arta. Grăitoare în acest sens este strategia prin care este construită iluzia oralității. În timp ce citeam cartea, nu puteam să nu observ un fapt sâcâitor: autorul se repetă, fraze întregi și anumite întâmplări sunt reluate doar la un capitol distanță. Mai întâi, am luat aceste repetiții ca pe semnul unei delăsări. Apoi, mi-am dat seama că ele încearcă să reproducă, deloc pedant, natura recursivă a memoriei și a fluxului vorbirii. Ilustrațiile esențializante ale lui Roman Tolici completează acest recurs la structura internă a aducerii aminte. Textul curge cu naturalețea unei conversații prietenești.

Despre drumurile cu troleibuzul 1, Ernu scrie:

„Mi-a plăcut întotdeauna să mă uit pe geam, să meditez pierdut în imaginile care mi se derulează prin față. Îmi plăcea mai ales să mă uit la oameni și să-mi imaginez povești cu ei. Cine erau, unde mergeau, de ce și ce era cu viața lor în general? Și ce căutam eu printre ei?”

...

Nud

Cobori scările în spirală și mergi ascultând zgomotul făcut de șlapi, pe cărarea prăfuită care te duce la faleză. Plaja e îngustă, cu un nisip murdar, resturi de tot felul, sticle de la băieții care fac noaptea focuri aproape de mal. Între mare și blocurile înalte se întinde un mal înverzit de pământ, cu pomi tineri și bănci pe care seara stau pensionarii. După ce cureți locul de scoici și mucuri, aproape de mare, deschizi cartea și observi că, nu departe de tine, un copil aduce apă cu o găletușă și se amuză aruncând-o spre o femeie care râde prea tare. Citești de două ori același paragraf și închizi romanul. Vântul îți trimite părul în ochi. Îți strângi lucrurile și te muți aproape de scările falezei, chit că nu-ți place acolo, ai fi prima pe care oamenii o observă când coboară.

Îți aprinzi o țigară și te uiți, sprijinită în cot, la blocul nou în care v-ați mutat anul trecut. Din bucătăria apartamentului se vede țărmul până la promontoriu, acolo malul se înalță brusc și se curbează la stânga, chiar înainte ca o limbă de stabilopozi să îmbrățișeze plaja.

E o dimineață caldă de început de iulie, prima liberă după sesiune. Ai așteptat tot anul să urmărești cu ochii mijiți aripile argintii ale pescărușilor și să ațipești în timp ce valurile se întind până aproape de gleznele tale. La sfârșitul lunii, tu și ceilalți bursieri veți merge la Costinești, într-o tabără studențească. O să stați într-un cămin, ceva modest, nu vă așteptați la cinci stele, vă spusese secretara, dar aveți plaja aproape.

— Dar în Costinești, totul e aproape de plajă! râsese Corina, colega de grupă.

Ea venise cu ideea să faceți plajă dezbrăcate, să fiți bronzate uniform. Să nu se vadă liniile de la sutien și de la slip. Dacă se văd ce are?, ai ridicat din umeri, nu fi țărancă, a râs, e nașpa cu urme. De la ea ai învățat să mergi la epilat, știe o tanti care are acasă tot ce trebuie, prima dată ați mers împreună, acum o suni și stabiliți când te poate primi la ea în sufragerie, unde miroase a ceară topită și te întinzi pe o canapea acoperită cu o pătură cu fire aspre.

...

Prima femeie care a călătorit în jurul lumii

Născută la 27 iulie 1740, în satul La Comelle, Bourgogne, Franța, Jeanne Baret este considerată prima femeie care a călătorit în jurul lumii. Fiică legitimă a lui Jean Baret, agricultor sărac, și a Jeannei, născută Pochard, ambii analfabeți, fata și-a pierdut mama înainte să împlinească 2 ani. A învățat de la moașa din sat despre ierburile de leac. La 15 ani și-a pierdut și tatăl.

La vârsta de 21-22 de ani s-a angajat ca servitoare la un medic din Toulon sur Arroux, cam la 20 km de satul natal, Phillibert Commerçon sau Commerson. Acesta, botanist amator, era căsătorit cu sora preotului local, care era însărcinată. În aprilie 1762, femeia a murit la naștere. Copilul a fost luat în grijă de preot, care i-a asigurat doica necesară supraviețuirii, Jeanne preluând integral conducerea gospodăriei (și consolându-l de pierderea soției, dat fiind că în decembrie 1764 i-a născut un fiu, decedat câteva luni mai târziu).

Uimit de cunoștințele ei empirice, medicul a învățat-o să scrie și să citească, luând-o ca asistentă. Îi era și infirmieră, acesta suferind de boli cronice. În anul 1765, cuplul s-a mutat la Paris, unde Academia Franceză l-a recomandat pe botanist să participe la expediția în jurul lumii, condusă de exploratorul Louis Antoine de Bougainville, în perioada 1766-1769, la bordul navei Etoile. Pe navele Marinei Franceze nu aveau voie femei, așa că Jeanne s-a îmbrăcat bărbătește, fiind prezentată ca valetul Jean. Înainte de îmbarcare, medicul botanist și-a făcut testamentul, lăsându-i o sumă de 600 de livre plus salariul datorat din urmă și mobilierul apartamentului lui din Paris.

Pe corabie, cei doi au primit cabina căpitanului, bucurându-se de o oarecare intimitate față de marinari. Commerson suferea de ulcer varicos și rău de mare, ceea ce i-a transformat valetul, în primul rând, în infirmieră. Ajunși în America de Sud, au recoltat plante de toate felurile, inclusiv o floare cățărătoare, botezată după conducătorul expediției, Bougainvillea. În Patagonia, unde au așteptat vânturile potrivite pentru traversarea Capului Horn, Jeanne Baret l-a însoțit pe botanist la colectarea de plante, pietre și scoici. Grădina botanică din New York deține, în ierbar, un specimen de plantă atribuit acestuia, dar care se crede că a fost recoltat efectiv de Jeanne Baret. După ridicarea ancorei, aceasta a organizat și catalogat mostrele și notele.

Commerson a numit multe plante după prieteni și cunoștințe. O tufă înaltă, cu frunze verde închis și flori albe, găsită în Madagascar, a fost numită Baretia bonafidia. Dar numele acesta nu a supraviețuit, fiind cunoscută în prezent ca Turraea. Peste șaptezeci de specii au fost numite în onoarea lui Commerson, dar uneia singurwe, Solanum baretiae, i-a rămas numele după asistenta sa.

...

Roți ajutătoare la bicicleta literară

Am crescut în Statele Unite, iar întrebarea „De unde ești?” se strecura adesea în conversații, iar răspunsul genera de cele mai multe ori confuzie. Puțini oameni știau unde e România sau că exista o astfel de țară, iar cei care auziseră de ea o localizau în raport cu Rusia și mai știau câte ceva despre revoluție. Uneori îmi spuneau că au auzit cât de frumoasă este Budapesta. După un timp am obosit să-i mai corectez; zâmbeam și spuneam „mulțumesc.” Eram considerată exotică, dar nu din motive cu totul justificate.

Prin anii ’90, am citit cartea lui Andrei Codrescu, Road Scholar: Coast to Coast Late in the Century, mărturia unui drum în zigzag prin Statele Unite, într-o mașină, à la Kerouac din On the Road. Văzuse în acea călătorie șansa de „a se transforma încă o dată, pentru a o lua de la început” (xiv). Ideea lui a rezonat cu propriul efort de transformare, mai bine zis de asimilare a vieții americane, în timp ce mă agățam cu putere de tot ce încă era românesc în mine.

Aș fi vrut ca întrebarea „De unde ești?” să ducă la conversații consistente, dar lipsa de cunoaștere a celorlalți s-a tradus într-o lipsă de interes. Am fost frustrată de numărul mic al cărților în traducere pe care le-aș fi putut recomanda pentru a le trezi curiozitatea și după un timp, mi-am dat seama cu tristețe că pierdeam legătura cu moștenirea mea culturală, ceea ce făcea și mai greu de explicat de unde eram și ce însemna asta.

Cu toate acestea, dacă voiam ca ceilalți să afle mai multe despre România, trebuia ca eu să fiu prima care să se reintegreze în cultura română pentru a le putea arăta și lor ce are ea de oferit.

Limba și literatura păreau a fi vehiculele potrivite pentru a-mi menține rădăcinile bine înfipte în cultura română chiar dacă trăiam la mii de kilometri distanță. Alesesem, însă, ca o ironie, să-l citesc pe Codrescu pentru că scria în engleză și eu nu știam să citesc foarte bine în limba română la vremea aceea. Cu toate acestea, chiar când mă conectam la cuvintele lui pe diverse planuri, spre deosebire de el, care era hotărât să nu se mai întoarcă niciodată în România, eu nu-mi doream nimic mai mult decât să mă întorc (de ce pentru mine întoarcerea era imposibilă e o poveste pentru o altă dată). Dar, mi-era clar că eu și Codrescu aveam relații diferite cu țara natală. Discrepanța dintre dorințele noastre îmi amintește de lucrarea lui Dan Perjovschi, care, în 1993, și-a tatuat cuvântul „România” pe brațul stâng pentru ca în 2003 să-l șteargă.

...

Belgienii

În ’91, în vară, sau poate ’92, nu țin minte exact, uneori am pierderi albe de memorie, când plâng și zac și nu știu ce-am uitat.

Mă închid într-un bol imens de sticlă, dintre cele cu fulgi de zăpadă și-amintiri ce cad lin și-apoi mor pe gulerul de vulpe argintie purtat de bunica mea Miroslava - Slauca pe limba noastră - când era vie și luminoasă, în veci pururi numelui ei slavă.

Nu mai divaghez, despre o zi de vară specială vreau să povestesc când ne-a vizitat un grup de belgieni acasă, la Cornuțel la țară. Io căleam eugenii pe-afară.

Puteau fi portughezi din sudul Portugaliei sau francezi din Franța, nu ne-am fi dat seama. Să fiu sincer, pe fețele lor nu se citea teama de-a fi confundat, o rușine care m-a urmărit mereu, poate și din cauza numelui meu comun, a feței mele rotunde ca o minge imensă de vată. Lipsa de personalitate m-a obsedat. Arăt uneori rău de tot la față și rău mă simt, sunt lent de parcă-aș fi sedat. Dar atunci eram doar uberimpresionat că străinii voiau atât de tare să ne cunoască, să mănânce cu noi la masă, din blidele și mâncarea noastră.

Erau curioși să vadă cum răzbim. Văzuseră documentare despre România, despre orfelinate, erau îngrijorați că ne aflam într-o situație dificilă, dar, sincer – iarăși o dau pe sinceritate – sincer, noi aveam de toate. Poate ne lipsea încrederea, poate aveam o atitudine umilă, dar eram prietenoși și chiar n-aveam nevoie de privirea lor pe care se citea – acuma știu – o nejustificată milă.

...

2012-2016, Amintirile unui cititor inocent

Fiindcă am o memorie care reține mai ales atmosfera și mult mai puțin detaliile, amintirile mele sunt legate în primul rând de realitatea copleșitoare a târgurilor de carte și doar tangențial de cărțile lansate acolo. Târgurile de carte, acele locuri copleșitoare, zumzăind de lume, delimitate bezmetic în spații mici, înțesate de cărți, locuri spre care plecam în diminețile de weekend cu tramvaiul 41, plini de speranță, ducând în spate o geantă de voiaj încă goală. Putea fi un sfârșit de toamnă zgribulit, iar atunci ne îmbrăcam „în foi”, anticipând aerul înăbușitor de la Romexpo, în care știam cât de repede se transpiră sau un început de vară deja canicular, iar atunci străbăteam spațiul imens de beton printre tarabele de kürtos și artizanat, cu soarele izbindu-ne violent în creștet, ca într-un început de halucinație. Mirosul pe care mi-l aduce imediat în memorie amintirea acestui peisaj nu este cel al cărții tipărite, ci, mărturisesc, acela al fumului grătarelor, căci mai întâi ele te întâmpinau prietenos, familiar, încă de la intrarea în perimetrul betonat. La mese, vedetele momentului, pe care le știam doar din vedere, arborau un aer blazat în vreme ce beau bere și mâncau mici așteptându-și lansările. Noi, cititorii, ne îndreptam direct spre spațiul sacru, cel în care se pătrundea pe o scară acoperită cu mochetă roșie și unde, odată ajunși, trăgeam cu nesaț aer în piept, contemplând furnicarul ce se cerea explorat cu răbdare.

Începeam apoi aventura umplerii genții de voiaj adusă de-acasă. Mai întâi la etaj, acolo unde standurile editurilor mici se învecinau pitoresc cu cele ale vânzătorilor de cafea, dulciuri și bijuterii de chihlimbar. Acolo, lumea era mai rarefiată – studenți, bătrâni cu bărbi și paltoane demodate, editoare de vârsta a doua, strident fardate și autori încă necunoscuți, care te îmbiau să participi la următoarea lansare, a lor. Mai toți purtau în spinare câte un rucsac sau o geantă mare, gata să fie umplută cu cărți, așa că ne simțeam bine printre ei, erau frații noștri. Ne aglutinam umăr la umăr, împingându-ne discret ca să ajungem mai în față, la standurile editurilor universitare (ale căror titluri, aviz amatorilor, nu se prea găsesc în librării, iar pe internet se comandă greoi și ajung târziu, uneori niciodată), la standurile acelor edituri care, în mod curios, încă mai publicau poezie sau critică literară, respectiv la standurile editurilor de apartament, unde ne benoclam la titluri lungi, burtoase, în spatele cărora se ascundeau, de regulă, capcanele vreunei teze de doctorat. Geanta de voiaj începea să se umple, „bugetul” se micșora pe nesimțite, frunțile se îmbrobonau de sudoare, iar hainele groase începeau a se desfoia una câte una. Cu ochii la albume de artă trase în țiplă, la hărțile didactice viu colorate sau chiar în relief, la globurile pământești luminate dinăuntru, nici nu ne dădeam seama când treaba devenea tot mai serioasă și pașii ne purtau irezistibil către „lumea mare” de la parter.

Aici, alt ritm, altă viață, dar mai ales alt aer, mult mai greu de respirat. Edituri celebre, cu standuri de la măricel spre uriaș, multitudine de titluri cu coperți multicolore, autori celebri – a căror blazare din umbra grătarelor de mici se transformase, sub tirul privirilor iscoditoare, în oboseală de animal hăituit – lume de toate felurile, popor câtă frunză și iarbă, microfonie...

(Parcă simt totuși nevoia unei paranteze punctuale, în care memoria mea să se focuseze pe un detaliu anume: lansarea Solenoidului, cred că în noiembrie 2015, dar s-ar putea să fi fost și un sezon mai târziu. Firește, toate datele se pot verifica pe Google, însă atunci care ar mai fi farmecul amintirii?

Lume ca la manifestație, n-aveai loc nici să arunci un ac. Covorul roșu nici nu se mai zărea de sub fundurile celor care se așezaseră comod pe trepte, ca la teatru, cu traista de cărți și mormanul de haine rostuite în jurul lor.

...

La Festa di San Nicola

Din balcon în balcon, vorbele grăbite, cu sonorități familiare, țâșnesc pe deasupra capetelor noastre, prin aerul care miroase a mămăligă prăjită. Vântul umflă rufele spânzurate pe frânghiile ce unesc casele, iar pe la porți, bătrâne înveșmântate în negru usucă pastele pregătite în zorii zilei. Din vitrinele brutăriilor ne ademenesc felii pufoase de focaccia, pe care lenevesc, zdrențuite, bucăți de roșii zemoase.

Împing ușa uneia dintre ele și privirea mi se lipește instinctiv de sticla verde, dreptunghiulară, cu chipul pictat al sfântului Nicolae. Prin toate magazinele și restaurantele din zonă aveam să vedem, în zilele următoare, un astfel de obiect cu rol protector. În aceste clondire colorate, împodobite cu trăsăturile blânde ale bătrânului ierarh, păstrau apa sfințită, ca semn al binecuvântării.

E miezul zilei și-am străbătut rapid drumul dinspre port către cetate. Străzile înguste și pietruite ne aștern sub tălpi cărări labirintice, însă știm că toate drumurile duc aici la cel furat de marinari și purtat peste ape învolburate, de la Myra Lichiei la Bari, spre sfârșitul veacului al XI-lea. Trecem pe lângă o catedrală impresionantă și inima ne tremură puțin, dar simt că nu aici este locul. Intrăm totuși, ca să ne convingem, și-ntr-un baldachin vitrat ne întâmpină, însăgetată, sfânta Colomba. Urcată-n Împărăție de mai bine de un mileniu și jumătate, continuă să ne arate un trup emaciat, aproape translucid, în care suferința se distilează în lumină.

Mă uit atent la ea, dar mă gândesc la el, la sfântul meu, care m-a așezat acum câteva decenii nu în ghetuțele de lângă fereastră, ci direct în brațele mamei. Și mă cuprinde nerăbdarea ca o febră, am ajuns până aici, nu mai pot zăbovi nicio clipă într-un alt lăcaș de închinare, nu mai pot amâna întâlnirea. Mă ridic sub privirile omului meu care nu pricepe ce-am pățit, cum de nu aprind lumânări, cum de nu zăbovesc în rugăciune în fața vreunei capele, cum de nu fac poze cu toate ungherele. Afară mă învăluie lumina-răspuns și vântul subțire îmi vorbește. Știu, știu, sunt doar o femeie, nu-s din neamul prorocilor, și, cu toate astea, tainele sunt prinse uneori și-n urechi cu cercei.

Grăbesc pasul pe urmele unui grup de copii, însoțit de două femei, probabil învățătoarele. Iată ghizii mei, îmi spun, n-am nicio îndoială că mergem în aceeași direcție, și parc-aș vrea să ne putem amesteca printre ei, să împrumutăm hainele inocenței lor pentru această coborâre în cripta sfântului Nicolae. La fiecare colț de stradă, descoperim câte-o Madonă încastrată în zid, înaintea căreia pâlpâie o candelă și se răsfiră un buchet de flori primăvăratice. În fața ușilor caselor, sunt rânduite frumos scaune vechi de lemn, pe care se odihnesc tăvile pline cu polenta aburindă. Cu coada ochiului observ detalii nenumărate, dar privirea mi-e întoarsă, de fapt, spre lăuntru.

...

Un roman umoristic

Dacă l-ați citit pe Teo Spătaru, cu siguranță nu v-au scăpat ironia sa usturătoare, amuzantele jocuri de cuvinte sau asocierile inedite de idei care stau la baza satirelor relaxante sau relaxate, fără intenții moralizatoare. Prin cartea pe care v-o propun în această săptămână, scriitorul își dă măsura talentului în domeniu.

Apărut în plină pandemie, prin vara lui 2020, la editura Brumar, romanul Traficanții de busuioc abordează tema cotidianului timișorean actual în manieră pluriperspectivistă. Nu mă înțelegeți greșit, textul este, în contextul actual, unul de evadare din realitate și de întoarcere la spre normalitate. Nu pune problema pandemiei.

Personajele principale sunt trei tineri din sfere sociale diferite (un medic nutriționist, Mlădiță Calorie, un bucătar specializat pe bucătăria mediteraneană, Homar și un tânăr student la teologie, Aghiasmă) care, la prima vedere nu au nimic în comun. Totuși, contrastul dintre esență și aparență, în ceea ce îi privește, dă naștere unei intrigi neașteptate, ce provoacă râsul. Mai mult, romanul deconstruiește tipologiile realiste. Aghiasmă, de exemplu, preot în devenire, este un tip pragmatic cu o istorie interesantă. În copilărie, Bunica îl duce la biserică, de Bobotează, dar băiatul, năstrușnic fiind, fură aghiasma preotului. Romanul e plin de situații comice, dar dincolo de umorul scriitorului, care știe să-și aleagă bine evenimentele relatate, se află idei și o presispoziție spre analiză, adeseori atribuită personajului:

„Observă pe chipurile persoanelor care veneau duminică de duminică în Casa Domnului, pentru a participa la sfânta liturghie, un fel de credință forțată, un soi de teatralitate menită să dea bine la public, ca și cum a posta în credincios ți-ar aduce din start certe avantaje pe care haina de ateu sau de mai puțin credincios, nicicând nu ar face-o! Cum ne dăm seama că un individ este mai credincios decât celălalt? Să recunoaștem: sunt destui cei care confundă credința cu religia, așa cum bunăoară, din ignoranță, se confundă psihologia cu psihiatria.”

Deși la început alege calea detașării de biserică, în cele din urmă Aghiasmă se înscrie la Facultatea de Teologie, însă face acest lucru din motive pragmatice, fără legătură cu harul divin:

...

Nepovestitele iubiri

Nepovestitele iubiri. 7 minibiografii sentimentale, cea mai recentă carte publicată de Tatiana Niculescu (în 2021), anunță încă din subtitlu faptul că autoarea își menține și de această dată stilul și alege să scrie texte biografice. Cartea propune șapte relativ scurte texte care, după cum se spune în nota introductivă, sunt inspirate din evenimente ale realității, consemnate sub forma datelor istorice pe care autoarea le-a consultat. Se oferă, în fiecare dintre aceste texte, câte o posibilă variantă a felului în care au fost trăite evenimentele reale, segmente biografice din viața unor personalitați cunoscute public. Aceste scurte pasaje biografice sunt expandate prin imaginație și devin texte ficționale.

Firul roșu care unește toate cele șapte minibiografii este tema comună: iubirea. De fiecare dată este vorba despre o iubire interzisă. Fie că situația presupune o (posibilă) legătură incestuoasă - cum e cazul primelor două texte – abuzuri – în Neaca și Dimitri, Giovanetta și Francesco sau chiar și în Flora și Samuel – sau adultere – în Frank și Lisabetta și, într-o oarecare măsură, până și în Sophie, mon amour – există mereu un obstacol care blochează împlinirea relației amoroase. Titlurile textelor deconspiră în fiecare caz numele celor doi care formează și cuplul din centrul atenției narative, fiind întotdeauna vorba despre o relație dintre o instanță feminină și una masculină.

Fiecare din cele șapte scrieri propuse de Tatiana Niculescu în acest volum este plasată din punct de vedere temporal, în general, între secolele XIX-XX, cu o singură excepție, Giovanetta și Francesco, unde textul se deschide spre evenimente din secolul al XV-lea, dar cu un narator din secolul al XIX-lea. În interiorul acestor coordonate istorice, un alt element pe care toate cele șapte texte propuse îl au în comun este trimiterea la contextul istoric, la războaie ce au loc sau care tocmai au avut loc. Includerea acestor evenimente în economia narativă are ca efect crearea unei tensiuni, ce suplimentează, ca intensitate a trăirilor, povestea de iubire imposibilă.

Dacă încadrarea temporală este relativ aceeași, geografia reliefată este diversă și variată. Personajele se găsesc la Nisa, la Londra, la Paris, în Basarabia, în Lombardia, la Sulina și chiar la Vidin. De asemenea, etnia personajelor este diferită: sunt prezentați români, dar și francezi sau secui. Prin diversitatea contextelor propuse, Tatiana Niculescu subliniează cu atât mai mult centrul de greutate al întregului volum, și anume, povestea de dragoste. Aceasta este, de fapt, principala constantă: cuplul feminin-masculin în mijlocul unei iubiri cu obstacole. Se creează și ideea unei continuități a Iubirii, care astfel pare să nu țină cont de contextul în care ar fi plasată. Volumul însă nu permite acestei idei să fie dusă mai departe de atât; fiecare din cele șapte mici texte este sudat de o logică internă și nu permite deducerea unui sens global, amplu, care să lege, din acest punct de vedere, întregul volum.

Miza Nepovestitelor iubiri este mai ales aceea ca cititorul să fie convins de sâmburele de adevăr care s-ar ascunde în spatele ficțiunilor propuse și ca acesta să poată să facă legătura implicită, în acest caz, dintre text și realitate. Tatiana Niculescu face trimitere la nume rezonante în istorie, cunoscute de publicul larg, și creează, pe baza unor detalii istorice biografice, care au fost înregistrate despre aceste personalități, cele șapte texte ficționale despre ei. Sunt vizate nume precum Neagu Djuvara, principesa Elisabeta, Constantin Poroineanu sau Florence Baker. Implicarea unor nume cunoscute de public poate să fie o atracție pentru cititor, care este cu atât mai mult potențată de titlul Nepovestitele iubiri ce sugerează dezvăluirea unor vechi adevăruri, ascunse până acum, sau rezolvarea unor mistere, caz care nu se potrivește, însă, cu situația expusă în textele acestui volum. Mai mult, scriitoarea alege ca subtitlu 7 minibiografii sentimentale. Cuvântul minibiografii vine evident în susținerea acestei dorințe de a stârni fascinația cititorilor prin implicarea unui ipotetic eveniment „care chiar s-a întâmplat”. Cu toate acestea, în raportul biografie-ficțiune, proporția cantitativă înclină în mod hotărât spre a doua. Chiar scriitoarea mărturisea, la lansarea cărții, dar și în cuvântul înainte, faptul că textele sunt un produs al imaginației, fiind inspirate din cercetările autoarei cu privire la fiecare context istoric propus și la fiecare nume al personalității evocate. Fotografiile care însoțesc fiecare text vin și ele să suplimenteze interesul pentru povestea reală, mai ales că sunt menționate sursele și perioada. Fotografiile, ca obiecte care să certifice și să crediteze realitatea, sunt completate de structura pentru care autoarea optează: fiecare text prezintă la final un mic pasaj, delimitat inclusiv grafic de restul textului, cu aspect de notă a autoarei înseși pentru cititor, în care se prezintă datele istorice de la care ea a pornit.

...

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Ciprian Popescu, ca mulți scriitori contemporani, nu trăiește din scris sau dintr-o profesie care să aibă de-a face cu scrisul. Trilingv perfect, Popescu a ales să scrie în română chiar dacă din 2007 locuiește la Montreal în Canada. A debutat cu volumul Mile End, publicat în 2016 la Casa de Editură Max Blecher. Deși autorul a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru acest volum, acesta este mai degrabă un jurnal al celor 77 de zile din viața unui emigrant pentru care momentele de frustrare se exprimă în proză, nostalgia cu gust amar devine poezie cu vers alb, iar rutina cotidiană se concentrează în scurte poeme în proză.

Ileana MARIN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de Doina Ruști, Mihai Ene & Cătălin Ghiță

​LITERA

CĂRȚI NOI

„Un volum intens, de poezie adevărată."

Cosmin Perța

Un fragment aici

cdpl

O monografie ca un roman: viața lui Marquez

LITERA

Vremea

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Tracus Arte

Pandora M

O coincidență stranie, o întâlnire neașteptată. Daisy primește e-mail-urile destinate unei femei cu nume similar, iar de aici până în miezul misterului nu mai e mult.

Târgul de Carte ElefantFest

Humanitas

SCRIITORI

în viața privată

Radu Aldulescu

la mare, de 1 Mai 2021

Copyright © optmotive.ro