OPTm
nr. 87

Dacă ajungi vreodată la Aarhus

Motto: I then observed that nothing in the whole world was without its use and that the most pitiful performances were serviceable for something. (Ludvig Holberg, The Journey of Niels Klim to the World Underground)

Mă îmbolnăvisem și în fiecare zi număram firele de păr care cădeau pe prosopul alb, încă umed. Țineam pieptenele strâns și îl mișcam lent ca nu cumva să smulg fire care n-ar fi trebuit să cadă azi, le adunam apoi pe cele căzute într-un ghem pe care-l aruncam în toaletă, și îmi uscam îndelung cu feonul podoaba capilară pufoasă și transparentă precum aurele sfinților. Pentru că în boală gesturile stereotipe sunt primele care nu mai funcționează, plăcerea ritualului de dimineață mă părăsise demult și fiecare mișcare mă durea ca o lovitură în stomac așteptată cu brațele deschise, În cele din urmă, vocea îmi devenise lemnoasă precum ecoul într-o pungă de hârtie, căci ultimul talent pierdut o dată cu boala era tocmai fermecarea lumii prin vocale și cuvinte melodioase.

În schimbul acestor pierderi care țineau de umanitatea mea, boala mă coborâse în regn, mă învățase alfabetul naturii. Puiul care se dezgheța în cuptorul cu microunde, cu vinișoarele lui roșii, desenate una câte una în pielea marmorată ca într-un trup rechemat la viață, îmi transmitea un număr incalculabil de mesaje, de când ieșise din ou, sau chiar mai mult de când fusese o informație în codul genetic al unui archaeopteryx.

Doctorii dădeau vina pe același criminal necunoscut, stresul. Cel mai tânăr și inițiat dintre doctori mă trimisese să văd filmul „Eat. Pray. Love”, în speranța unui tratament spontan și eficient. Dar nu despre mâncare, Dumnezeu sau iubire era vorba în acel film, ci despre călătoria care ți le poate scoate pe toate în cale: fie pe Dumnezeu în mâncare, fie rugăciunea în iubire, fie iubirea în Dumnezeu. Așadar, călătorie să fie!

Am ales Aarhus, un oraș din Scandinavia unde mai fusesem cu o expoziție, și de care rămăsesem cucerită pentru totdeauna. Camera pe care o găsisem într-o suburbie a orașului nu era nici pretențioasă, nici sărăcăcioasă. Era camera pe care o puteam lăsa dimineața și în care mă întorceam seara fără să privesc prea mult în jur. La ce bun? A doua zi urma să hoinăresc din nou. Călătoream cu autobuzul 107. Nu era niciodată aglomerat, găseam loc la fereastră și, de două ori pe zi, treceam prin aceleași locuri, redescoperind culori, acoperișuri și grădini noi. Niciodată n-am simțit că sunt doar într-o singură călătorie.

După câteva zile de hoinăreală am observat că majoritatea crizelor mele de anxietate se declanșau la vederea celui mai mic simbol care mă ducea cu gândul la apă, de parcă inerția mea interioară și uscăciunea de mâl a confortului născut din uitare, își topeau în apă picioarele de lut, lăsându-mă fără apărare în fața propriei mele vieți. Ultima dată s-a întâmplat în biserica Domkirke. Mă plimbam pe dalele de piatră, evitând plăcile de marmură ale mormintelor medievale, aruncând din când câte un ochi în ghidul bisericii. Așa am aflat că Domkirke e patronată de sfântul Clement, ce fusese aruncat cândva în mare cu o ancoră agățată de gât, și că multe alte biserici aflate pe țărmuri de mare sunt patronate de același sfânt. Mi-am continuat plimbarea respirând rar și profund, până când pe un perete din apropierea capelei medievale am observat un cavaler desenat în culori gri. Era încălțat în papuci în formă de rechin-ciocan, și brațele îndoite din cot porniseră parcă înot spre cupola bisericii, printr-o apă nevăzută care ne umplea tuturor nările fără să ne dăm seama. Tot ce era deja neant în mine, de la celulele moarte până la scuamele pielii au început dintr-o dată să se amestece cu aceste ape necunoscute, aruncându-mă în haosul din care nu mă mai scotea decât o pungă de hârtie sau fruntea lipită rapid de o dală rece de piatră.

Am luat-o la fugă și, în câteva minute, m-am văzut în fața celeilalte biserici, Vor Frue Kirke, respirând greu, dar încă vie. Am intrat cu ochii mijiți și nu m-am oprit decât în fața criptei leproșilor, unde știam că nu există nici o frescă. Descoperisem acolo o firidă unde voiam să mă ascund pentru câteva minute, timp în care peisajul meu interior și-ar fi schimbat înfățișarea. Îmi aruncasem deja un picior înăuntru, când o arătare și-a scos capul din întuneric șoptindu-mi în față: Tralalaaaa.

Înainte să mă pot dumiri dacă nu cumva imaginația mea o luase razna în întunecimea de-acolo, arătarea a continuat de parcă m-ar fi putut vedea în cea mai limpede lumină:

- Ești palidă. Te-am speriat?

- Cine ești, ce faci aici? am îngăimat.

- Aștept avionul. Ai văzut vreun polițist pe-afară?

- Nu, nu cred, i-am răspuns.

Și-a rotit de câteva ori ochii în găvanele largi ale ochilor. Ținea în mâna dreaptă un dop de plută pe care-l răsucea nervos cu atâta forță încât nu mai avea margini.

- Tralala, a izbucnit încă o dată, aruncându-și dopul în gură.

Mi-am arcuit spatele gata s-o șterg înainte să mă muște, însă m-a apucat de mână, fixându-mă cu o privire umedă și crucișă.

- Arăți groaznic, mi-a spus. Ce carte citești?

- Nu citesc nimic. Vizitez orașul.

- Ai citit cumva un ghid de călătorie? m-a întrebat din nou eliberându-mi brațul. Ai răsfoit un curs, te-ai lăsat pradă sfaturilor altora?

- Am citit un ghid de la biroul de turism, dar mă las mai mult în voia străzilor, e plăcut să descoperi, am adăugat, îndepărtându-mă încet.

- Să nu te lași niciodată în voia nimănui. Să te lași în voia tralala e calea cea mai sigură spre boală. E clar că ai nevoie de mine, a adăugat scoțând din buzunarul cămășii un lornion pe care l-a potrivit pe ochiul stâng, mișcându-și sprânceana în sus și jos. Apoi a sărit din criptă și s-a postat în fața mea, parându-mi drumul spre ieșire.

- După cum văd, a spus trăgându-mi cu degetele uscate pielea de sub ochi până mi-am văzut cristalinul oglindit în lornionul lui, suferi de o anemie avansată, ai o predispoziție serioasă pentru cancer de piele, iar pereții vaselor de sânge sunt într-o stare jalnică. Scoate pantoful și arată-mi talpa.

- Ești nebun, lasă-mă în pace i-am strigat, îndreptându-mă hotărâtă spre ieșire.

- Te vindec și de angoasă doar în două săptămâni! Recunoaște că ești anxioasă. Doar n-o să irosești această ocazie miraculoasă de-a fi cunoscut un doctor în condiții atât de stranii.

Tonul vocii, dintr-o dată normal, și logica mesajului m-au oprit pentru o clipă.

- Despre ce tratament vorbești? l-am întrebat din ușa criptei.

- Ce noroc pe tine că ne-am întâlnit, l-am auzit șoptind cu vocea joasă. Ascultă-mă cu atenție. Pentru întărirea sistemului umanitar îți recomand în fiecare dimineață o cură de leucocite, câteva grame de perforină volatilă în tratamentul antitumoral de la prânz, iar pentru seară întărirea pereților vasculari cu albumină pură.

Din înșiruirea de termeni medicali, doar unul era, întru totul, recognoscibil.

- Albumina nu e chestia aia cleioasă pe care o fac rinichii și iese în urină?

- Exact, mi-a răspuns încântat. Albumina administrată în doze mari la un scurt interval de timp după un accident vascular cerebral ischemic e întotdeauna eficientă și fără riscuri. Ginsberg a demonstrat la un animal cu AVC ischemic, că administrarea albuminei este asociată cu mai multe efecte benefice, tralala blurp (înghițise o dată dopul și îl scuipase afară), de exemplu îmbunătățirea scorului neurologic, scăderea volumului de infarct cerebral și reducerea edemului cerebral.

Așa cum înțelesesem atunci, dopul de plută era pavăza în fața unei concentrări prea mari care îi putea declanșa o criză de tralala.

- Ești cumva unul dintre cei care-și beau urina? l-am întrebat. Pentru că eu…

- Easy, easy, nu trebuie s-o bei. Trebuie doar să citești poeziile postume ale lui Emily Dickinson.

- Da, iar tu îți aștepți avionul.

- Pleacă doar la ora 18.00, mi-a răspuns fără să remarce ironia.

- Aha, trebuie să-ți faci check-in-ul în mai puțin de două ore.

- Mai este timp, o să iau un taxi. Doar nu credeai că avionul vine aici. Ești nebună?

- Eu sunt nebună?

- Emily a murit de boala lui Bright, caracterizată de o mare secretie de albumina, Rilke a suferit de leucemie însoțită de înmulțirea haotică a leucocitelor, iar perforina o iei din Livada cu vișini a lui Cehov. Toți trei te vor vindeca înainte ca boala să-ți atace trupul.

Am plecat fără să-l salut de teamă că un răspuns cât de cât normal din partea lui sau o urare din inimă m-ar putea convinge să rămân. În fața bisericii, doi polițiști sorbeau cafele din cutiile largi de la Baresso café. M-am zgâit la ei fără să știu ce să fac, însă o solidaritate inexplicabilă cu cel care mi-i recomandase pe Dickinson, Cehov și Rilke m-a făcut să mă întorc și să-l avertizez.

- Unde ești? l-am strigat în șoaptă.

- Aha, te-ai întors, poți să-ți împrumut cărțile dacă nu le ai.

- De ce te caută poliția, ai omorât pe cineva cu sfaturile tale?

- Deci, crezi c-ar putea să funcționeze.

- Spune-mi, de ce te caută poliția?

- Nu mă caută, dar mi-aș dori să o facă. Pentru că, tralala, orice bine adus omenirii merită toate sacrificiile.

- Sunt doi polițiști la intrare, i-am strigat îndepărtându-mă.

- Or fi în pauza de masă. Oricum, mi s-a făcut frig. Așteaptă-mă, poate mă ajuți să omor două ore în orașul ăsta.

S-a ținut după mine până la ieșirea din biserică. De sub masa unde se aflau materialele publicitare a scos un troller și un sacou negru de lână din buzunarul căruia ieșea un vârf de șosetă. Și-a tras șosetele în picioare, și-a încheiat sacoul apoi s-a încălțat cu o pereche de pantofi din fața intrării în camera preoților. Nu l-am întrebat dacă sunt ai lui, dar păreau să i se potrivească.

*

Totul a început în ziua în care acest doctor care ar fi putut fi declarat nebun în fața oricăror instanțe medicale, a descoperit “Călătoria subpământeană a lui Niels Klim” de Ludwig Holberg. Într-una dintre călătoriile sale, Holberg vizitează țara Mutak, unde defectele erau îndreptate prin texte soporifice și purgative. În zelul său de mărturisitor al lumilor subpământene, Holberg amintește despre Cuvântarea magistrului Pisaloghi a cărei citire trebuie începută în zorii zilei, ca să aibă un efect de șase scaune în acea zi, cuvântare pe care însă nu ne-o redă. Cucerit de această idee, doctorul a căutat textul, l-a citit, și întradevăr, lectura lui i-a provocat șase scaune din pricina cărora a trebuit să-și ia zi liberă. Gândindu-se mult la asta, și-a dat seama că există două explicații: lasagna cu mult sos béchamel pe care o mâncase în ajun sau hipnoza care o dată instituită prin lectură dă textului posibilitatea de-a afecta reacțiile metabolice ale organismului.

- Și asta nici măcar nu era ideea mea, a suspinat cu obidă, aproape lăcrimând în paharul cu Sprite. McLuhan le-a spus deja tuturor că descoperirea tiparului a interiorizat vocea omului instituind o stare de hipnoză prin acapararea unui singur simț, adică văzul.

Ne oprisem la o cafenea micuță din fața lui Magasine. De fapt, se prăbușise singur pe scaun după ce ne îndepărtasem de biserică, timp în care vorbise într-una, uitându-se lung la fiecare om care trecea, potrivindu-și întruna lornionul pe nas.

- Știi, așadar, cum să vindeci constipația cronică.

- Draga mea, am făcut atâția oameni fericiți. Dar ăsta a fost doar începutul. Există cărți adecvate diferitelor boli. În momentul oricărei lecturi se creează tralala, o relație de taină între cititor și autor, chiar dacă acesta din urmă nu mai este în viață, o intersectare a privirilor și un schimb de informație.

- Și dacă recitesc Dickinson rinichii mei…

- N-ai înțeles nimic, a strigat aruncându-și dopul de plută în gură. L-a supt bine, l-a învârtit pe toate măselele și-apoi l-a scos tacticos și l-a așezat tacticos pe șervețelul de sub pahar. Ca să nu mă enervez, îți voi spune între ghilimele textul din prospectul pe care l-am tipărit fluturașii publicitari. I-am împărțit o singură dată pentru că după aceea, literalmente, am fost devorat de zeci de pacienți.

- Ok.

- Ghilimele, a spus punând grațios ghilimele în aer: Toate cauzele bolilor, cu excepția acelora de natură traumatică, vor acționa mai întâi asupra structurii bioelectrice funcționale și, prin persistență, vor penetra succesiv celelalte planuri – biochimic și molecular. Bolnav necunoscut, știai că modificarea cauzată de un factor patogen în dimensiunea energetică-bioelectrică apare cu mult timp înainte de a avea o expresie clinică? Dacă ai autori de care nu te poți despărți sau cărți preferate pe care le recitești, înseamnă că energia cuprinsă în momentul scrierii ei acționează vindecător asupra ta. Eu sunt doctorul după care trupul tău încă sănătos, dar apărat de un strat energetic sărac și dezechilibrat tânjește. Apoi a închis ghilimelele cu aceeași grație susurând ceva ce nu putusem înțelege, posibil tralala.

- Te-ai folosit de spaima pe care toți o avem în fața bolilor.

- Ești nebună? Eu chiar am vindecat oameni. Tot ce ți-am spus și-ți voi mai spune până ajungem tralala în aeroport este întru totul adevărat.

*

Cu ani în urmă i se întâmplase un lucru înspăimântător:

- Nu puteam trece de un anume pasaj din „Magicianul”, mi-a spus învârtind cu degetul în paharul de Sprite în care își aruncase dopul de plută.

- Mi s-a întâmplat și mie, i-am spus încercând să-l liniștesc.

- Tot cu „Magicianul”? m-a întrebat ridicându-și privirea din cercurile paharului.

- Nu, cu alte cărți, nu-mi mai amintesc.

- Pentru că citeai dezinteresată și fără iubire. Pentru că ești distrasă și superficială, de-aceea, mi-a spus fixându-mă cu privirea.

- Tu cum erai când citeai „Magicianul”?

- Eu chiar voiam să citesc cartea aceea pentru că-mi plăcea Fowles, pentru că înțelesesem de ce scria acea carte, dar nu reușeam să înțeleg de ce se dovedea atât de slab la o anume pagină. Descria o scenă de bătălie de parcă era deja tralala, cu ochii mâncați de păsări și plante crescute prin oasele palmelor.

- Și...

A dat peste cap paharul de Sprite, și-a pus dopul în buzunar și m-a privit din nou cu aceeași privire crucișă de nou-născut:

- Peste câțiva ani am descoperit și explicația. La pagina 21 a unui alt roman de-al său, „The Tree”, Fowles spune: (ghilimele în aer) „Prima mea carte se vânduse bine și deodată tata m-a anunțat într-o zi că și el scrisese demult un roman despre experiențele lui din timpul războiului, după care m-a rugat să-l citesc. Romanul suna îngrozitor de forțat și de demodat. Tot ce-am putut face până la urmă cu romanul lui a fost să folosesc fragmente din descrierea câmpului de bătălie într-un pasaj din „Magicianul.” HA! HA! HA!

- Nu puteai trece de textul tatei.

- Exact, exact! mi-a strigat fluturându-și brațele în aer.

- Nu l-ai recunoscut pe Fowles...

- Exact, exact! Ești din ce în ce mai bună.

- E la mintea cocoșului, doctorule dragă.

- Da? m-a întrebat clipind des. Atunci explică toată istoria pe care ți-am spus-o până acum.

- Ai vorbit despre hipnoza din actul lecturii, despre vocea personală a fiecărui autor prin care se transmit energiile vindecătoare sau agresive, și despre felul în care această energia ne influențează nu numai gândirea, ci și trupul.

- TRA! LA! LA!!! a exclamat ritmic, ridicându-se în picioare și trântind scaunul de caldarâm ca o maimuță mare înfuriată.

Era deja prea mult. Încă o oră și jumătate în preajma lui era deja prea mult.

- Nu poți să fii atât de bună, nu poți. Asta se numește empatie și putere de sinteză. Îmi retrag pronosticul de până acum.

- Asta ce mai înseamnă? am strigat sărind în picioare.

- Nu suferi de angoasă. Ești doar prea empatică să rămâi normală în preajma unor oameni puternici.

- Chiar așa? Deci, din punctul tău de vedere sunt un om sănătos.

- Perfect sănătos. În afara sistemului imunitar la pământ, a cancerului de piele și a iminenței unui atac vascular. Însă foarte mulți oameni trăiesc cu asta. Și scriu cărți. Excesele lor hrănesc lipsurile altora. În golurile lor se absorb secrețiile în exces ale celor care-i citesc cu....

- Tralala, îl întrerup încântată că i-am înțeles logica.

- Cu tralala? Nu, draga mea. Cu empatie și cu iubire.

- Nu ești nebun, nu-i așa?

A surâs clătinând din cap, a cules încet dopul de plută de pe șervețel, l-a potrivit cu grijă între buze și-a început să-l sugă repede ca pe un biberon, precum sora lui Simpson.

- Cum ai putut să crezi că sunt nebun? Let's rock the world!

*

La începutul călătoriei noastre eram sigură că doctorul Jensen făcea parte dintre cei care credeau cu tărie că boală are o cauză spirituală. Dacă ți-e teamă de viitor, te alegi cu o sciatică, dacă îți urăști partenerul sexual te alegi cu o infecție urinară, mânia refulată provoacă ulcere, iar dacă ai o problemă la genunchi înseamnă că te îndepărtezi de suflet, pentru că îngenuncherea asta a însemnat dintotdeuna, renunțare la ego. Problemele cardiace vin din reprimarea emoțiilor, iar bolile mintale dintr-o utilizare dogmatică și critică a cunoștințelor. Dacă nu te accepți, îți îmbolnăvești ficatul, dacă nu-i vei acorda destulă atenție femeii iubite vei avea probleme cu tibia stângă, cei care nu-și iubesc semenii se îmbolnăvesc de anemie, iar un puternic șoc emoțional, în care nu ți-ai exteriorizat sentimentele, duce fatalmente spre cancer. Tabagismul și alcoolismul dovedesc probleme de relaționare cu tatăl, leșinul și coma vin din fuga de cineva, iar hemoroizii apar din refuzul de a-ți accepta trecutul. Asta credeam, de-aceea acceptându-i nebunia și sistemul prin care se exprima, încetasem să-mi mai fie teamă. Însă în doar trei minute, doctorul mi-a prezentat rădăcinile sistemului său care era puțin din fiecare dintre teoriile aflate pe piață, plus stratul metafizic învățat din cărțile lui Kierkegaard.

- Și ce pot să fac?

- Pui comprese cu idei, medicamente volatile din cărțile pe care le citești. Mănânci cuvinte. Substanța lor subtilă e atrasă de locurile în care dezechilibrele tale emoționale au creat spărturi în stratul energetic, afectându-ți un anume organ. L-ai văzut? m-a întrebat urmărind cu degetul zborul unui pescăruș bezmetic deasupra noastră.

- Îl sperie clădirile înalte. Poate nu mai găsește drumul în sus, spun atentă la zborul dezordonat al pescărușului.

- Nu, nu! Privește-i zborul cu atenție: punct, linie, punct, punct, două linii, pauză pe streașină. Privește! Iar punct, linie, linie. Nu vezi ce face? Traduce cuvintele noastre în limbajul Morse pentru cei de sus care ne privesc chiar acum. Asta face.

- Cei care ne privesc chiar acum. De sus?

Sus era cerul acoperit de norii veniți de pe ocean.

- Despre cine vorbești?

- Nu știu, încă nu m-au contactat. Dar nu e prima dată când fac asta.

Îmi devenea din ce în ce mai clar că după fiecare moment de normalitate și elocvență se lăsa în mod voit pradă ridicolului sau vreunui acces de nebunie ca într-un gest de autosabotare sau autoflagelare pentru cine știe ce vini necunoscute.

- Ai fost vreodată aici? m-a întrebat oprindu-se în fața intrării de la Muzeul vikingilor.

- De nenumărate ori. Un muzeu în demisolul unei bănci, cine-ar fi crezut, e unic în lume...

Se îndepărtă lăsându-mă vorbind singură, așa că l-am urmat în tăcere. Trecuse bine de orele prânzului, iar strada pietonală devenea din ce în ce mai aglomerată. Doctorul înainta hotărât fără să verifice dacă îl urmez și nu s-a oprit decât lângă un bărbat tuciuriu care cânta Dunărea albastră la acordeon.

- Când ai făcut prima depresie? l-a întrebat punându-i mâna pe umăr.

Tuciuriul continua să cânte arătându-i cutia de carton din fața lui. Chiar pe când îl ajungeam, doctorul și-a potrivit calm lornionul, s-a postat în fața muzicantului încremenit de uimire, și-a început operațiunea pe care mi-o aplicase și mie: tras piele de pe ochi, ciupit pomeți, lungit sprâncene.

- Ha! Ha! Ha! a răcnit apoi. Oxigenare slabă a țesuturilor, insomnie, vărsături, tahicardie, indigestie. Locuiești într-un apartament cu ferestrele spre vest, plin de igrasie și păianjeni. Leneșule, măcar în privința păianjenilor ai putea sa faci ceva!

Muzicantul înțepenise cu privirea în sus ațintită în lornionul doctorului. Simțindu-i parcă încordarea, doctorul i-a cuprins obrajii în palme și i-a șoptit:

- Dacă suferi de astm și iei teofilină, iar teofilina îți scade nivelul de bilirubină, tu ca ființă rațională ai obligația să te hrănești cu bilirubină, nu-i așa?

- Da, a bâiguit muzicantul, lăsând acordeonul să-i alunece pe burtă. Apoi a șoptit spre mine: Money.

- Money, money! a răcnit din nou doctorul. Îți dau money să-ți cumperi Coleridge. În fiecare dimineață citești o strofă din The Rime of the Ancient Mariner. Dacă nu, în două săptămâni o să tremuri ca prăjitură de gelatină cu acordeonul pe burtă.

Muzicantul n-a mai scos o vorbă mutându-și circumspect privirile de la mine la doctor.

- C-o-l-e-r-i-d-g-e, repetă doctorul pe litere. Asta cumperi.

Numără apoi monedele din cutia de carton și-i dădu diferența până la 100 de coroane.

- Fugi acum și fă-te tralala.

Bărbatul se îndepărtă surescitat apoi o coti brusc pe străduța care duce la magazinul Tiger.

- O să-și ia un vin bun, i-am spus doctorului amuzată de obediența muzicantului.

- Dar când va fi îndeajuns de beat încât să-și plângă de milă, se va chinui să-și amintească numele lui Coleridge.

- De ce Coleridge și nu Wordsworth?

- De ochi galbeni. De piele și mucoase galbene - doar Coleridge s-a îmbolnăvit de icter pe când avea 19 ani. Arăta ca un chinez tralala scos din Fluviul Galben, spuse desenând în aer liniile unduitoare ale unui râu. Iar excesul ăsta de bilirubină trebuia basculat undeva.

- Basculat, am repetat cuvântul fără să-l înțeleg la început.

- Da, adică turnat, evacuat. Îi trebuia o conductă, un aspirator pentru că altfel ficatul i-ar fi explodat ca un pepene prea copt. Un an întreg a pritocit o odă dedicată comerțului de sclavi pentru care primește the Browne Gold Metal exact când Thomas Maudslay scotea pe piață primele mașini unelte cu acționare mecanică.

Ultimele cuvinte le rostise cu o voce atât de joasă încât sugera mai degrabă revoltă decât uimire.

- Prinsese din zbor o idee-gând la care se raportase într-un mod greșit. Însă aceasta a fost singura ratare din viața lui pentru că, până la urmă, s-a dovedit un tralala autentic: de o intuiție și o forță vitală care l-a transformat instantaneu în donator pentru toți cei care aveau nevoie de ajutorul lui. N-a mai greșit niciodată.

Așa am aflat că în anul 1795 pe când monstrul marin nu se materializase încă în lacul din Loch Ness, iar paleontologul Georges Cuvier abia îi găsise oasele botezându-l mosazaur, adică reptilă gigantică marină cu o lungime de 14 metri, Coleridge îl descoperă și el, chiar în timp ce compunea, într-o profundă stare de reverie generată de opium poemul "Kublai Khan", spunându-i a person from Porlock. ( Scrierea poemului_ Kubla Khan a fost întreruptă de sosirea "unui om din Porlock_", _mărturisește Coleridge în jurnalul lui). Acest om din Porlock este întruchiparea unui necunoscut care vine nu ca să te trezească, ci ca să te trimită în alt vis, luând pe rând diverse întruchipări de la reptile preistorice la oameni pe care nu i-ai mai întâlnit niciodată, toate ducându-ne gândul spre spaime ancestrale.

- Vrei să o vezi? m-a întrebat doctorul potrivindu-și lornionul pe nas grăbindu-se parcă să nu-i piardă apariția.

- Să o văd, pe cine să văd? l-am întrebat uimită.

- Spaima ancestrală, vrei să o vezi?

Ajunsesem pe strada Møllestien unde căsuțe colorate cu uși de lemn se rânduiesc frumos îmbrăcate în plante agățătoare și tufe de trandafiri. S-a oprit în fața unei uși, a ciocănit și-a fugit ascunzându-se după un ghiveci imens în care trona un arbore de accacia. Eu încremenisem în mijlocul străzii agățată de trolerul lui.

- Fugi! mi-a strigat doctorul.

Cuprinsă de panică n-am făcut decât să mă întorc cu spatele la acea ușă în care cheia se învârtea deja în broască. Cineva a deschis, s-a oprit câteva clipe în cadrul ușii apoi m-a întrebat:

- Dumneavoastră ați bătut?

- Nu, nu am îngăimat întorcându-mă spre femeia în vârstă, cu papuci croșetați în picioare.

- A trecut cineva pe-aici?

- N-aș putea să vă spun, i-am răspuns rușinată.

S-a mai uitat de două ori în lungul străzii și-apoi a închis foarte îngândurată.

- Ha! Ha! Ha! a răcnit doctorul ieșind imediat din ascunzătoare. Ai văzut reptila?

- Nu, n-am văzut-o.

- Ea a văzut-o, mi-a răspuns îndreptând degetul arătător spre ușa la care bătuse. A văzut necunoscutul, cu spaimă și mirare. Asta e reptila.

- N-ai de gând să faci asta încă o dată, nu?

- Nu fi naivă. Voi reveni. Doamna aceasta are teribilă nevoie de mine. Vom citi împreună Kafka al cărui acid silicic îi va ușura bila de pietre. Dar demonstația nu s-a terminat, mi-a răspuns cu palma lipită de buzunarul în care ținea dopul de plută. Anul 1795 are și pentru The Rime of the Ancient Mariner un cadou neașteptat. Medicul Gilbert Blane se folosește de calitățile sucului de lămâie pentru a preveni îmbolnăvirea de scorbut a forțelor navale britanice. Aceasta este originea poreclei de limey de la lămâile date marinarilor englezi. So, the ancient mariner is left behind, într-un poem care-i încheie istoria, ducându-l în mit. Aici s-a terminat și bilirubina.

- Așa îți alegi scriitorii, după numărul coincidențelor din viața lor.

- Draga mea, nu mă enerva. Nu sunt coincidențe, sunt permeabilități. Dacă sunt permeabili în intuițiile lor scrisul lor e activ, dacă scrisul lor e activ cuvintele lor sunt donatoare. TRA-LA-LA!, a încheiat sacadat aruncându-și dopul în gură.

- Q.E.D. Hahaha, tralala, q.e.d, l-am citat schimonosind vocalele. Silabele tale asta spun: quod erat demonstrandum.

L-am văzut ștergându-și fruntea de o sudoare inexistentă și așezându-se apoi pe trolerul burdușit ca pe un tron de la înălțimea căruia putea să-și dovedească elocvența. Două biciclete trecură pe lângă el fără să-l tulbure și, de la înălțimea aceea, mi-a povestit despre o anume doamnă Purdey (un pseudonim, desigur) care după repetate cure de slăbire, depresii și dependență de cafea s-a vindecat de problemele pe care le avea doar după citirea Biografiei Literare de Coleridge. Atât curele de slăbire cât și cafeina și dependența de barbiturice scădeau nivelul de bilirubină, iar scaunele ei nu mai avea nici o culoare. Atunci a alergat la doctorul care ținuse la Universitatea Populară un curs despre manuscrisul lui Pisaloghi, iar acum stătea în fața mea călare pe valiză ca un războinic în așteptarea balaurului.

- Hei, hei! strigă dintr-o dată ridicându-se de pe troler.

Din doi pași ajunse la geamul unde bătrâna doamnă la a cărei ușă tocmai bătuse își turna o cană aburindă de ceai.

- E coada calului? a întrebat-o ciocnind la geam. Pentru colecistul tău trebuie să bei coada calului.

Pentru că bătrâna îl fixa încremenită doctorul își flexă genunchii și, crăcănat cum era, începu să-și miște abdomenul în față și în spate de parcă ar călări un cal.

- Coada calului! mai strigă o dată prinzându-se de turul pantalonilor mângâind o coadă imaginară.

Bătrâna dispăru din fereastră ceea ce mă duse cu gândul că exact în acel moment suna la poliție. Am apucat trolerul doctorului și-am luat-o la fugă silindu-l să mă urmeze.

- Însă, așa cum îți spuneam, în 1798 s-a terminat cu excesul de bilirubină, l-am auzit gâfâind în spatele meu. Frații îi oferă o sinecură, călătorește în Germania, asistă la cursuri de criticism biblic, este cucerit de Epistola I către Petru și este atras de creștinismul ortodox, whatever that means. Am învățat asta pe de rost din Enciclopedia Britanică tocmai ca să pot înțelege mesajele subliminale. Tristețea poetică din „water, water everywhere, nor any drop to drink” (vers din poemul The Rime of the Ancient Mariner) se transformă în tristețea metafizică din „All flesh is as grass, and all the glory of man as the flower of the grass. The grass withers, and its flower falls away, but the word of the Lord endures for ever” (verset din Epistola I a Sfântului Petru) Coleridge se împăcase cu universul și cu Dumnezeu, a urlat oprindu-se din alergat și sprijinindu-și mâna de un perete.

- Vezi, a continuat să-mi explice, organul acesta capricios pe care acum îl simt zbătându-se în mine, este legat de credință. Numai credința permite emoțiilor negative să curgă din ficat, pentru a-l curăța. Și-apoi, a încheiat oftând adânc, Coleridge, împăcat și eliberat, ni l-a redat pe Hamlet.

Povestea lui întreruptă de gâfâieli în timp ce ne îndreptam spre turnul primăriei vorbea despre un Shakespeare luat în tărbacă de enciclopediștii francezi, pentru că era un țărănoi englez lipsit de maniere. Însă peste doar o jumătate de secol s-a întâmplat ceva extraordinar de tralala. Imediat după această criză religioasă, Coleridge începe o serie de conferințe itinerante. Istoria literară ne spune: (ghilimele în aer) „Coleridge l-a salvat pe Hamlet. Comentariile lui Coleridge la piesa lui Shakespeare sunt deseori publicate împreună cu textul dramaturgului englez”

- Așadar, un sentiment de mândrie națională pentru tine și pentru Danemarca. Presupun că nimic altceva nu s-a întâmplat în anul 1812 care să aibă aceeași importanță încât să însoțească momentele lui Coleridge de iluminare pură.

- Mereu se întâmplă câte ceva. Piatra de la Rosetta a fost descoperită de soldații lui Napoleon în același an. Însă cine poate dovedi dacă Napoleon sau Coleridge a făcut primul pas?

Un coleg îmi spusese cândva că dacă nu va scrie un roman realist de doar o sută de pagini până la vârsta de 40 de ani, nu va mai scrie nimic, niciodată. Spusese asta după ce publicase deja două plachete de versuri și fragmente de proză scurtă prin diverse reviste literare. Când l-am întâlnit pe doctorul cu lornion, aveam deja 39 de ani, 10 luni și două zile, și renunțasem la ideea marelui roman realist concentrat în doar o sută de pagini. După întâlnirea cu acest doctor atipic însă cu o înfățișare atât de comună în Iutlanda - păr blond închis, rărit în vârful capului, ochii căprui lăsați moștenire cândva de vreun strămoș est-european, bărbie voluntară, degete prelungi și osoase - am fost sigură că el este personajul meu, el îmi va da lumea în tonuri tari, cuvintele fruste și puternice, liniile în unghiuri drepte în căutarea căreia eram de-atâta vreme.

A ales dintr-o privire un taxi de culoare albastră, pentru că nu-i așa, mașina trebuia să aibă culoarea cerului pentru ca avionul să rămână în aer, și a plecat spre o destinație necunoscută mie. În următoarele săptămâni am rămas în curtea casei unde închiriasem micuța cameră și-am recitit Dickinson, Rilke și Cehov sub un măr încărcat de rod. M-am întors acasă vindecată, nu știu dacă datorită tratamentului pe care mi l-a prescris sau pentru că starea mea receptivă și vulnerabilă, golul pe care-l umpleam cu spaime, era acum acoperit cu pielița unei taine despre care nu puteam vorbi cu nimeni.

Dar dacă tu vei ajunge vreodată la Aarhus, să vizitezi negreșit biserica Vor Frue Kirke. Dacă întâlnești un doctor cu lornion care așteaptă avionul și răspunde cu tralala întrebărilor incomode, vei ști cine e. Fii bun, atunci! Spune-i că a avut dreptate și că mă voi întoarce în căutarea lui.

Flavia TEOC

Poetă, prozatoare, publicistă. Facultatea de Filosofie a UBB Cluj. Masterat în Filosofia Culturii. Doctorat in filologie. Debut absolut cu poezie în Steaua (1989). Volume: Înzeire, versuri, 1992; 1997; Semn către cetate, versuri, 1994; Din casa lui Faust, versuri, 1998; Trestie și plumb, interviuri, 2001; Brațul pierdut, versuri, 2001; Din capitala provinciei, interviuri, 2002; Cronograf, versuri-antologie, 2004, The Dice, proză, Norcross-USA, 2005; Povestea lui Theodor, 2006; Kyrie Lex, roman, 2009; Calendar românesc în 12 cronici și o precuvântare, 2009; Fiord, versuri, 2014; Limbajul poeziei scaldice, studiu, 2017; Si quis voluerit scribat: A linguistic approach to Perpetua Passio, studiu, 2019; Traduceri: Naim Araidi, Oameni din Galileea, 2015; Claus Ankersen, Cantecul Tigrului (Tigerens sang), 2019; Snorri Sturluson, Saga regelui Harald, 2020; Allan Lillelund, Ziua fără jurnal (Dagen uden dagbog), 2021. Prezentă în dicționare și antologii de poezie.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

„S-a ținut după mine până la ieșirea din biserică. De sub masa unde se aflau materialele publicitare a scos un troller și un sacou negru de lână din buzunarul căruia ieșea un vârf de șosetă. Și-a tras șosetele în picioare, și-a încheiat sacoul apoi s-a încălțat cu o pereche de pantofi din fața intrării în camera preoților. Nu l-am întrebat dacă sunt ai lui, dar păreau să i se potrivească."

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de Ioana Fruntelată

Spandugino

 

ZILELE PORȚILOR DESCHISE

La Facultatea de Litere, București

 

 

 

CĂRȚI NOI

 

Un fiu secret, tradiții, o lume dispărută.

 

LITERA

 

Mihai Ene despre [GEORGES DIDI‑HUBERMAN – ]

În fața imaginii. Întrebare despre finalitatea unei istorii a artei

 

 

 

NEMIRA

 

 

 

Un posibil manifest de generație. Sau un strigăt de spaimă.

Romulus Bucur

TRACUSARTE

 

 

Viața Culturală

Maestrul Murivale, la majorat

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

REEDITĂRI

HUMANITAS

 

VREMEA

Copyright © optmotive.ro