Scarlett O’Hara și Leiba Zibal

De curând s-a deschis și la noi o polemică destul de contondentă pe tema rasismului, stârnită de un scurt-metraj al lui Radu Jude. Montajul, în pofida simpatiei (critice) pe care o am pentru cineast, mi se pare discutabil, din mai multe motive, pe care n-o să le discut aici, mai ales că polemica, provocatoare și excesivă (vezi aici și aici), a prilejuit și lovituri colaterale dintre cele mai nedrepte. Ceea ce, să nu uităm totuși, intră în logica criticii culturale de la noi și de oriunde, de ieri, de azi și de mâine. E un risc pe care trebuie să ți-l asumi atunci când îți exprimi o poziție (pasibilă de analiză) ideologică în spațiul public. Acuzele și insinuările nedrepte fac și ele parte din joc, așa cum faultul face parte dintr-un meci de fotbal.

Nu voi ataca „fondul” problemei, ci o chestiune acroșată en passant în articole, pe fundalul protestelor de stradă ”Black lives matter”, despre decizia unei rețele de televiziune de a retrage temporar din emisie producția din 1939 Pe aripile vântului, în regia lui Victor Fleming, pentru „reprezentări rasiste”. Producția va reintra în circuit doar la pachet cu „explicarea și denunțarea” acestor reprezentări, prin comentarii realizate de niște critici de film.

Nu întâmplător am furnizat citatele exacte din discursul purtătorului de cuvânt HBO. Dintr-o regretabilă eroare de traducere, a intrat în spațiul românesc informația absurdă că John Ridley ar fi pretins cu ocazia asta și suspendarea filmului 12 ani de sclavie. Or, lucrurile stau altfel, dacă nu chiar pe dos: Ridley, scenaristul oscarizatului 12 ani de sclavie, care poate fi acuzat de orice, numai de edulcorarea sclaviei nu, a cerut de fapt scoaterea din programe a interbelicului Pe aripile vântului. El nu s-a ridicat împotriva tsunami-ului mediatic, ci e tocmai cel care l-a declanșat. Mesajul i-a fost întors pe dos, prin răstălmăcirea unei apoziții. Caragiale, cu regretabila greșeală de tipar din High-life, nu e departe.

Nu doar în articolul lui Radu Paraschivescu, dar și în alte luări de poziție autohtone, s-a tot invocat maiorescianul principiu al autonomiei estetice, principiu altfel respectabil și foarte util, dacă nu uităm să-l folosim cu nuanțele de rigoare. De când îi dăunează unei opere de artă o contextualizare istorică? De când ne temem că un comentariu critic inteligent ar închide o „operă deschisă”?

Dar, ca să evit o discuție teoretică, recurg la un exemplu din istoria filmului nostru. Am revăzut recent câteva extrase din Leiba Zibal, realizat de A. Ștefănescu în 1930 după O făclie de Paște. Stop-cadrul de mai jos e relativ neutru, față de teribilul mesaj antisemit pe care autorii l-au împachetat în producția lor, foarte îndepărtată de spiritul și litera nuvelei lui Caragiale. Leiba, copil, e înconjurat de cercul de foc al lumânărilor, în timpul unei slujbe ortodoxe de Paști. Subtilitățile de tehnică expresionistă presărate ici și colo, remarcabile pentru deceniul trei, nu pot răscumpăra implicațiile ideologice mai mult decât suspecte.

Mărturisesc că nu mi-aș dori să văd vreodată filmul lui A. Ștefănescu transmis la televizor fără o escortă critică, indiferent ce loc ar ocupa el în evoluția cinematografului românesc. Și am convingerea că cei mai mulți dintre partizanii autonomiei estetice ar gândi la fel. Atunci, întrebarea nu e dacă trebuie sau nu să contextualizăm istorico-ideologic o operă, ci când ar fi indicat să o facem, peste ce prag începem să ne gândim la sensibilitatea firească a unui sector de public. Sector ce poate reprezenta un grup vulnerabil rasial, etnic, sexual, de gen ș.a.m.d. Fiecare actor media trebuie să răspundă acestor întrebări și să-și asume consecințele simbolice și economice ale politicii de difuzare pentru care optează. Măcar în privința asta, piața liberă se poate regla și singură.

După decizia HBO, nu se va dărâma lumea televiziunii și nici arta cinemaului nu se va trezi desfigurată.

P.S. La ora când trimit articolul, HBO Max a reintrodus în grilă Pe aripile vântului, acompaniat de o introducere de vreo patru minute de Jacqueline Stewart, profesor de cinema studies la Universitatea din Chicago, și de un dialog extra de vreo oră, susținut de mai mulți critici de film, la festivalul TCM Classic din 2019. Date fiind credențialele comentatorilor, putem spera la niște paratexte valoroase.

Pe aripile vântului (regia Victor Fleming, 1939)

Leiba Zibal (regia A. Ștefănescu, 1930)

Ștefan FIRICĂ

Scrie în general despre literatură și e lector la Facultatea de Litere a Universității București. A publicat două cărți, Autenticitatea, sensuri și nonsensuri. Teorii românești interbelice în contexte europene (2019) și Strategii ale (de)construcției identitare în proza românească interbelică (2019).

Noua Literatură

Allex Trușcă scrie proză fantastică, în special pe filon folcloric. A publicat două romane fantasy și scrie în mod curent proză scurtă. Mi-au atras atenția modul firesc în care se înlănțuie episoadele, fraza scurtă și percutantă.

Doina RUȘTI

În mod obișnuit, copiii își lipesc capul de geam să privească ploaia sau zăpada căzând, dar în povestirea lui Allex Trușcă, firescul este înlocuit de imaginea sugestivă a omului care cade, și nu oricum, ci ca un sac de cartofi, cu toată greutatea. Părinții încearcă să se poarte normal, n-au prea multe de vorbit, după cum constată Tibi, copilul, dar tensiunea dintre ei e evidentă, și când el pune o întrebare, tatăl îl trimite la mamă, care îl trimite la internet. Ce atrage la proză este contrastul dintre activitatea lor: urmăresc documentare - despre șerpi și despre viața pe Marte - și ce se întâmplă în realitate, pe care par s-o nege sau s-o evite. Viziunea copilului este una ingenuă: el vede nu oameni striviți de asfalt, ci „un desen frumos”, deși are deja zece ani și înțelege tot, știe ce înseamnă fiecare gest al mamei și știe ce înseamnă afecțiunea ei bruscă față de el. Mai mult decât prin metafora propusă și prin umorul actual, proza e bună prin ușurința cu care e zugrăvită o situație anormală.

Alexandra NICULESCU

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Autenticitatea, sensuri și nonsensuri

de Ștefan FIRICĂ

Ed. TracusArte

Recomandată de Paul CERNAT

Recomandată de Doina RUȘTI. Ed Litera

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Strada iluziilor- La avenida de las ilusiones – Xavi Barroso

Scenarist și profesor de literatură, foarte tânăr, Barroso a crescut în cartierul Paral·lel din Barcelona ascultând povestirile bunicilor despre fiecare colț, fiecare cafenea, fiecare casă, fiecare familie, așa că a adunat material și a creat un personaj puternic: o fată care vrea (ca mai toate fetele, la un moment dat) să fie cântăreață și actriță, care trebuie să fie servitoare mai întâi, dar care, până la urmă, devine María Green, muza din Paral·lel. Barroso vrea de fapt să spună istoriile unei micro-lumi, în care împletește realitatea cu fantezia.

Alexandra NICULESCU

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

și până la urmă

din ziua de ieri datează

plutirea cearșafului

(Alexandru Ovidiu Vintilă

Recomandări OPTm

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Noutăți

Ed. LITERA

Roman contemporan românesc

Herg Benet

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro