Pe străzi, cu gândul la Leopold

În vremuri de restriște, mi se face dor de Joyce. Fiecare zi e astăzi o plimbărică prin Dublin. Vă aduceți aminte? O zi oarecare din viața lui Leopold Bloom. Acțiunea, plasată în Dublin, se deschide cu un episod, aparent fără legătură cu acțiunea romanului, și care are rolul invocației din epopeea antică: dimineața celor trei tineri – poetul Stephen Dedalus, studentul Mulligen, viitor medic, și etnograful englez John Eglinton, venit în Irlanda să studieze tradițiile și folclorul. S-a tot spus că cei trei boemi amintesc de atmosfera balzaciană (din Iluzii pierdute). Mie-mi amintesc de studenție, de vremea când scandam din Homer. Mai ales clădirea - una veche, cu turn, pe malul mării - și camera, aflată într-o dezordine absolută. Nu, n-am stat niciodată pe malul mării, dar era ca și cum. Dimineața din Ulise începe într-o mahmureală totală, urmare a unei nopți agitate. Acest amănunt este semnificativ, pentru că amețeala care cuprinde toate personajele romanului este asociată cu o imagine homerică – marea ca vinul negru (epi oinopa ponton). Nu poți să te gândești la Joyce, fără versul ăsta în cap: Epi oinopa ponton! Corabia înaintează, dar marea e tulbure, gata să te bage în cețuri și în beții. Tot romanul se deruleză cu acest epi oinopa ponton în creier! Cei trei mahmuri se pregătesc pentru noua zi. Stephen atrage atenția, în mai multe rânduri, că ne aflăm în plină retorică! Ho stephanos înseamnă coroană (podoabă de elogiere), dar este și titlul unui vestit discurs al lui Demostene. Iar Stephen își pune zilnic coroana, ca să iasă din casă. Să ne-aducem aminte că în Coroana, Demostene face elogiul onoarei și al democrației. Când te simți jos, și umilit - citește Coroana! Te scoate din depresie, garantat.

Stephen poartă în fiecare zi o pălărie-coroană. Normal, trăiește în Dublin, la anul 1904, cu gândul c-a venit vremea ca marele Will să se reîntoarce acasă, după o absență de o viață.

În aceeași zi, devenită celebră între timp (16 iunie) un oarecare Leopold Bloom, considerat francmason și în general suspect, fiul unui evreu (mort în mod dezonorant, prin sinucidere, la vârsta de 70 de ani) - s-a trezit și va face o plimbare nemuritoare. E o zi frumoasă de iunie, 16. Dar înainte de asta, pregătește micul dejun pentru soția sa, se duce la ziarul la care lucrează, apoi la o baie publică, la o înmormântare, aude despre o naștere, trece din nou pe la ziar, își petrece câtva timp într-un bar, își ridică de la post-restant corespondența, se întâlnește cu Stephen Dedalus la bibliotecă. Urmează prânzul, plimbarea pe țărmul mării, apoi, rătăcește într-un cartier rău-famat, apare din nou Stephen și împreună merg într-o bombă ordinară, frecventată de marinari, de unde pornesc, în fine, spre casa lui Bloom.

Ziua lui Leopold se derulează într-o monotonie desăvârșită, dar fiecare moment devine un eveniment epopeic. Cel mai repede îți vine în minte înmormântarea lui O’Dignam, prezentată evocativ, în imagini care amintesc de moartea unui erou grec, în fraze ritmate sau în hexametri dactilici. Treptat, se dezvăluie întreaga mizerie a decedatului – un bețiv cu o casă de copii, care a trăit în cumplite neajunsuri.

Toată ziua lui Bloom este plină de astfel de evenimente, povestite în termeni eroici. Personajul lui Joyce este o ființă mediocră: un intelectual ratat, care ține rubrica de reclame a unui ziar, iar zilele sale seamănă între ele, căci în fiecare dimineață pleacă de acasă și bântuie prin oraș până târziu, pentru ca soția sa, Marion, să-și poată întâlni în liniște amantul.

Romanul are zeci de sertare și tot atâtea piste interpretative. Bloom este evreu de origine, simbol semnificativ al celui fără țară, izgonit de acasă, acuzat de masonerie sau de lipsa virilității, așadar un exilat, în mijlocul lumii sale. Prin urmare - un fel de efigie pentru condiția irlandezilor, aflați într-o continuă stare de așteptare, străini la ei acasă, rătăciți în propria lor lume. Aluziile la situația Irlandei sunt numeroase; personajele discută despre confuzie, despre libertate, fac trimiteri la rolul Angliei în Europa. La un moment dat, după o lungă și dezlânată dezbatere asupra politicii externe (asupra posibilității ca Olanda să distrugă Marea Britanie), Dedalus spune: țara nu ne-o putem schimba. Să schimbăm subiectul. Inerția generală, amețeala personajelor exprimă o stare de spirit pe care Joyce încearcă s-o risipească prin mesajul romanului său.

În altă ordine, romanul pledează și pentru ideea că fiecare clipă din viața unui om este o aventură, fiecare om este un Ulise rătăcitor sau rătăcit.

Toate evenimentele mărunte din existența unui Bloom oarecare sunt asociate cu cele din drumul lui Ulise. La marea persiflare, chiar e numit înțeleptul Bloom, după cum Dignam este comparat cu Ahile, căci iute era de picior pe landele mărăcinoase. Această mitologizare a cotidianului, devenită apoi o modă în proza contemporană, încearcă să coboare eroicul în planul existenței neînsemnate, căci, în consens cu filozofia secolului, simplul fapt de a supraviețui reprezintă un act de curaj. Tocmai de-aia aflăm multele detalii ale vieții neînsemnate: Bloom își începe ziua cu tabieturile banale, amănunțit prezentate, care însoțesc toaleta de dimineață. Plăcerile fiziologice, preferințele ascunse, cum ar fi lectura cărților de duzină ori a revistelor deocheate, secretele nevinovate așa cum e corespondența cu o necunoscută - toate fac parte din vița adevărată a unui om. Tot așa Marion Bloom (Molly) trăiește cu voluptate într-o mizerie cumplită (ținându-și sub pat oala de noapte lângă care zace același roman, deschis la o pagină de nedepășit.

Omul trebuie înțeles prin raportare la tabieturile, obișnuințele meschine, stereotipiile de comportament, viața sexuală, obsesii și complexe. 

Tocmai de aceea, artistul se reîntoarce în locul nașterii sale, ca și William Shakespeare, în imaginația lui Stephen Dedalus.

Doina RUȘTI

A scris trilogia fanariotă, compusă din romanele Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015), după ce și-a căpătat consacrarea prin alte două romane: Fantoma din moară (2008) și Lizoanca la 11 ani (2009). A mai scris Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Logodnica (2017), Omulețul roșu (2004) ș.a. Cronici/exegeze pozitive în El Mercurio (Santiago de Chille), Neue Zürcher Zeitung, Il Manifesto, Las Últimas Noticias, La Jornada (Mexico City), Stato Quotidiano, Turia, La Stampa, La Opinión, Beijing Daily, Il Libero, Magyar Nemzet, La Repubblica etc. Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (pentru Fantoma din moară) și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române (pentru Lizoanca). Afilieri: USR, PEN, DACIN SARA, ACF. http://doinarusti.ro

Noua Literatură

Allex Trușcă scrie proză fantastică, în special pe filon folcloric. A publicat două romane fantasy și scrie în mod curent proză scurtă. Mi-au atras atenția modul firesc în care se înlănțuie episoadele, fraza scurtă și percutantă.

Doina RUȘTI

În mod obișnuit, copiii își lipesc capul de geam să privească ploaia sau zăpada căzând, dar în povestirea lui Allex Trușcă, firescul este înlocuit de imaginea sugestivă a omului care cade, și nu oricum, ci ca un sac de cartofi, cu toată greutatea. Părinții încearcă să se poarte normal, n-au prea multe de vorbit, după cum constată Tibi, copilul, dar tensiunea dintre ei e evidentă, și când el pune o întrebare, tatăl îl trimite la mamă, care îl trimite la internet. Ce atrage la proză este contrastul dintre activitatea lor: urmăresc documentare - despre șerpi și despre viața pe Marte - și ce se întâmplă în realitate, pe care par s-o nege sau s-o evite. Viziunea copilului este una ingenuă: el vede nu oameni striviți de asfalt, ci „un desen frumos”, deși are deja zece ani și înțelege tot, știe ce înseamnă fiecare gest al mamei și știe ce înseamnă afecțiunea ei bruscă față de el. Mai mult decât prin metafora propusă și prin umorul actual, proza e bună prin ușurința cu care e zugrăvită o situație anormală.

Alexandra NICULESCU

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Autenticitatea, sensuri și nonsensuri

de Ștefan FIRICĂ

Ed. TracusArte

Recomandată de Paul CERNAT

Recomandată de Doina RUȘTI. Ed Litera

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Strada iluziilor- La avenida de las ilusiones – Xavi Barroso

Scenarist și profesor de literatură, foarte tânăr, Barroso a crescut în cartierul Paral·lel din Barcelona ascultând povestirile bunicilor despre fiecare colț, fiecare cafenea, fiecare casă, fiecare familie, așa că a adunat material și a creat un personaj puternic: o fată care vrea (ca mai toate fetele, la un moment dat) să fie cântăreață și actriță, care trebuie să fie servitoare mai întâi, dar care, până la urmă, devine María Green, muza din Paral·lel. Barroso vrea de fapt să spună istoriile unei micro-lumi, în care împletește realitatea cu fantezia.

Alexandra NICULESCU

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

și până la urmă

din ziua de ieri datează

plutirea cearșafului

(Alexandru Ovidiu Vintilă

Recomandări OPTm

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Noutăți

Ed. LITERA

Roman contemporan românesc

Herg Benet

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro