Autobahn sau despre oameni și mașini

Situațiile de criză cer mereu măsuri de criză. În același timp, istoria ne-a învățat că un context dificil deschide deseori căi de reinventare spectaculoasă. Acest lucru se poate aplica și în cazul teatrului ca experiență digitală care, chiar dacă este considerat de mulți un compromis justificat de situația delicată a momentului, marchează, totuși, o necesitate de prezervare a contactului cu universul performativ. Evident, mulți vor imputa oricărei forme de digitalizare pierderea energiei pe care o dă imediatețea actului artistic, însă, în același timp, tehnologia nu trebuie văzută doar ca un mijloc de a imortaliza o reprezentație. De fapt, spectacolele online implică două modalități de raportare la această emergență a formatului digital: pe de o parte, tehnologia care este privită ca secundară actului scenic, ca perspectivă restrictivă asupra unei reprezentații ori viziuni regizorale prestabilite; pe de altă parte, tehnologia care este utilizată ca parte integrantă a procesului de creație spectaculară, ca modalitate de a impune actului creativ o rigoare anume. Dacă prima opțiune încă este cea mai utilizată formă de a prezerva contactul cu teatrul, cea din urmă propune, de fapt, o cale de revigorare totală a artelor scenei. Altfel spus, pentru anumiți creatori de spectacole ai momentului, tehnologia nu se subsumează actului artistic, ci devine parte a procesului de creație.

O astfel de inițiativă inedită a fost adoptată de Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu prin transformarea textului Autobahn, semnat de Neil LaBute, în poate prima mini-serie de teatru-film creată vreodată la nivel național. Amintind de convenția narativă a filmului-antologie Night on Earth al regizorului Jim Jarmusch, proiectul sibian propune șapte episoade de sine stătătoare, petrecute exclusiv în mașină, centrate pe problematicile individului contemporan confruntat cu neajunsurile sau micile bucurii ale unei existențe, de cele mai multe ori, triviale.

Eroii lui Neil LaBute nu ies niciodată de sub incidența unui fatalism care și-a pierdut tragismul sau, mai degrabă, al cărui tragism a fost înlocuit cu o farsă cinică. Aceste micro-drame(dii) burgheze nu sunt, în ultimă instanță, decât tentative de a resuscita prin intermediul farsei (de cele mai multe ori) absurde solemnitatea unor protagoniști pentru care suferința era însăși leur raison d’être. Textul Autobahn se alimentează din acea mitologie a personajului de dramă americană, definit printr-un vid axiologic, bântuit fie de un plictis înfiorător, fie de vocații ale autodistrugerii care, de fapt, decurg tot din același spleen aproape patologic. Eroii lui înșală și iubesc, mint și se destăinuie, urăsc și se sacrifică etc., într-adevăr, dar aceste sentimente, puse în coordonatele acestor nuclee dramatice, tind să aibă aspectul unor capricii. Totodată, pulsiunile criminale ori alte forme de acte abominabile sunt o consecință firească a poverii unui anonimat ori a unei vieți insuportabil de mici și de convenționale. Nebunia pare să decurgă dintr-o normalitate exacerbată, din normalitatea clișeelor discursive care umplu rutina unei zile. Tocmai de aceea, fragmentele cuprinse în acest text-antologie se petrec, în general, cronologic vorbind, după ce „răul s-a petrecut” – pentru că toate cauzele care au împins personajele înspre aceste acte trădează un anume grad de superficialitate, specific unor astfel de date existențiale. Într-o asemenea formulă, orice încercare de sondare a psihologiei este aproape întotdeauna inutilă – verdictul e mereu același: consecința e mereu mai importantă decât cauza. Personajele lui Neil LaBute sunt interesante prin faptul că acționează, nu prin faptul că reacționează la o stare de fapt care este mult prea îndepărtată temporal sau mult prea simplistă sau mult prea ilogică pentru a avea o pondere în mizele receptării. Singurul moment cu adevărat important este prezentul. Prea puțin contează ce a fost sau ce urmează: protagoniștii acestui text există doar pentru a trăi acest moment; micro-dramele surprinse de autor marchează momentul decisiv al existenței lor, indiferent cât de grea sau de superficială este durerea sau remușcarea lor.

Tot astfel, eroii lui Neil LaBute nu vin în fața noastră cu niște povești spectaculoase, nu își propun să surprindă prin gradul lor de inedit. De fapt, chiar asta vrea să spună și autorul însuși – marile povești de viață au murit sau au sfârșit în paginile de literatură clasică. Psihologia individului modern este doar o caricatură a solemnilor eroi care au marcat umanitatea. Prin urmare, este imposibil să nu fi văzut, auzit sau simțit ceea ce personajele dramaturgului american experimentează. Ele nu vin să răstoarne niște așteptări; ele, eventual, arată un dead end, un blocaj, o neputință de a depăși niște stereotipuri recognoscibile oriunde. Asta nu le știrbește, în schimb, nimic din farmec. Mai ales atunci când scriitura lui Neil LaBute este la mijloc. Autorul are, deci, capacitatea de a susține printr-un stil deopotrivă inteligent și autentic această criză axiologică ce-i reduce pe protagoniști la niște destine aproape larvare. Dramatismul tensionat al acestor suite de interacțiuni interumane atrag prin verosimilitatea lor, nu neapărat prin dilemele pe care le lansează. Prea puțin contează de ce tânăra fată a devenit o narcomană și ce se va întâmpla cu ea, prea puțin ne interesează de ce soția și-a înșelat (a câta oară?) soțul în acea cameră de hotel; în același fel, viața acelei femei alături de soțul său cu sindrom Tourette este previzibilă, la fel și finalitatea acelei fatidice călătorii cu mașina pe care o fac profesorul și eleva sa. Important e, și asta e marea calitate a textului și a talentului lui Neil LaBute, că toate aceste personaje sunt vii, recognoscibile, vorbesc nu despre niște individualități, ci despre o colectivitate, incarnează nu niște figuri romanești, ci niște portrete desprinse din cea mai brut(al)ă banalitate de care ne lovim cu toții.

Pornind de la aceste date, orice încercare de montare (extra)scenică s-ar rata printr-un grad de spectaculozitate exagerat. În consecință, Andrei și Andreea Grosu dovedesc prin regia lor curată, transparentă, o lectură inteligentă, îndrumând actorii să confere personajelor doar câteva tușe de psihologizare care să le confere, simultan, o minimă consistență emoțională, dar și un anume grad de universalitate. Talentul actorilor sibieni este evident nu doar prin intervențiile lor textuale, ci și prin tăcerile lor, prin implozia temperată care conferă un plus de autenticitate referentului discursiv și, implicit, întregului ansamblu spectacular. Totuși, revenind la mizele tipologice impuse de scrierea dramaturgului american, personajele prind, într-adevăr, viață, însă nu și o individualitate suficient de puternică pentru a îi izola în panoplia marilor personajele obsedante. Poveștile și chipurile lor schimonosite de suferință se vor șterge poate din mintea noastră, însă dureroasa lor confruntare cu acest spleen al middle class-ului contemporan este cea care va plana mult timp, ca un aer greu pe deasupra spectatorilor. Huis clos-urile orchestrate de cei doi regizori, proximitatea privitorului față de această succesiune de cadre fixe conferă un simulacru al intimității ori al unui fel de voyeurism, în aceeași măsură în care induce o stare de sufocare.

Autobahn cochetează cu principiile unei comedii umane ce nu își propune neapărat să atingă corzi sensibile sau să ofere lecții de viață. Mini-seria de teatru-film Autobahn este, mai degrabă, prilej de extrospecție, de detașare lucidă în fața unor mecanisme, a unor axiome sociale specifice unui prezent brutal de absurd și absurd de brutal. Dar, poate cel mai important, Autobahn-ul sibian este un proiect lăudabil, rezultat din intersecția fericită a unor energii creatoare proaspete, despre rezistența artelor spectacolului în fața tuturor formelor de recluziune impuse de contextul actual.

Andrei ȘERBAN

Doctor în filologie, asistent universitar la Departamentul de Artă Teatrală (Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu), secretar literar al Teatrului Național „Radu Stanca”, Andrei iubește teatrul, cinematografia și literatura – nu neapărat în această ordine.

Noua Literatură

Allex Trușcă scrie proză fantastică, în special pe filon folcloric. A publicat două romane fantasy și scrie în mod curent proză scurtă. Mi-au atras atenția modul firesc în care se înlănțuie episoadele, fraza scurtă și percutantă.

Doina RUȘTI

În mod obișnuit, copiii își lipesc capul de geam să privească ploaia sau zăpada căzând, dar în povestirea lui Allex Trușcă, firescul este înlocuit de imaginea sugestivă a omului care cade, și nu oricum, ci ca un sac de cartofi, cu toată greutatea. Părinții încearcă să se poarte normal, n-au prea multe de vorbit, după cum constată Tibi, copilul, dar tensiunea dintre ei e evidentă, și când el pune o întrebare, tatăl îl trimite la mamă, care îl trimite la internet. Ce atrage la proză este contrastul dintre activitatea lor: urmăresc documentare - despre șerpi și despre viața pe Marte - și ce se întâmplă în realitate, pe care par s-o nege sau s-o evite. Viziunea copilului este una ingenuă: el vede nu oameni striviți de asfalt, ci „un desen frumos”, deși are deja zece ani și înțelege tot, știe ce înseamnă fiecare gest al mamei și știe ce înseamnă afecțiunea ei bruscă față de el. Mai mult decât prin metafora propusă și prin umorul actual, proza e bună prin ușurința cu care e zugrăvită o situație anormală.

Alexandra NICULESCU

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Autenticitatea, sensuri și nonsensuri

de Ștefan FIRICĂ

Ed. TracusArte

Recomandată de Paul CERNAT

Recomandată de Doina RUȘTI. Ed Litera

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Strada iluziilor- La avenida de las ilusiones – Xavi Barroso

Scenarist și profesor de literatură, foarte tânăr, Barroso a crescut în cartierul Paral·lel din Barcelona ascultând povestirile bunicilor despre fiecare colț, fiecare cafenea, fiecare casă, fiecare familie, așa că a adunat material și a creat un personaj puternic: o fată care vrea (ca mai toate fetele, la un moment dat) să fie cântăreață și actriță, care trebuie să fie servitoare mai întâi, dar care, până la urmă, devine María Green, muza din Paral·lel. Barroso vrea de fapt să spună istoriile unei micro-lumi, în care împletește realitatea cu fantezia.

Alexandra NICULESCU

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

și până la urmă

din ziua de ieri datează

plutirea cearșafului

(Alexandru Ovidiu Vintilă

Recomandări OPTm

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Noutăți

Ed. LITERA

Roman contemporan românesc

Herg Benet

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro