OPTm
nr. 75

Amintiri

Vrea și nu vrea să ajungă mai repede. Nu s-au schimbat prea multe de ultima dată, doar bucata de scândură pe care o mână criminală a scris „PASTRAȚI LINIȘTEA” atârnă acum într-o singură sârmă și împrăștie miros de butoi putrezit. Trece de poartă, și ea e cam scorojită, trece de clădirea mare și albă al cărei nume nu vrea să-l mai pronunțe, într-un gest de sfidare prostească și inutilă pentru nedreptatea făcută, trece și de un gard de piatră de jumătate de metru pe care în zilele de vizită toată lumea îl sare în loc să se deplaseze câteva zeci de metri mai la stânga, mintea îi rămâne ancorată în copilărie, iar picioarele știu singure drumul. Nu întâlnește pe nimeni în calea sa, nu îl deranjează prea mult.   

— Nu credeam că mai ajungi, mă gândeam că nu vii nici anul ăsta.

Lui Costinel i se pare că este dojenit, știe că fratele său are dreptate, dar nu mai e copil să fie tras la răspundere. Are treizeci și cinci de ani, credite de plătit, o viață monotonă de care nu e mândru și nu simte nevoie să dea explicații nimănui, și mai ales nu fratelui mai mic, de care îl despart atât de multe.

— Nici eu nu credeam că am timp să ajung. Am fost destul de ocupat. Nici nu-mi mai dau seama cum trece timpul. Acum câteva zile era august, după două-trei zile a venit Crăciunul, puf!, mâine-poimâine e Paștele…  Așa-i când lucrezi, da tu n-ai de unde ști asta.

Câteva secunde de liniște se aștern între cei doi. Costinel încă nu se întoarce să-l privească pe Mihai în ochi, fixează un punct în zare, acolo unde i se pare că soarele se scurge peste dealuri și inspiră mirosul de bitum care îl învăluie din toate părțile. Îi apare pentru o clipă în minte imaginea unui muncitor costeliv, cu o greblă în mână, unealta are mai mulți dinți decât posesorul în gură, îmbrăcat în vestă portocalie de angajat la drumuri și poduri care oftează și spune cu năduf că așa o fi și pe lumea cealaltă și se cutremură. 

— Îți plac florile astea? Mi le-a adus tata săptămâna trecută. El crede că-mi plac, mă întreabă ce mai fac, îmi spune ce mai e pe-acasă, îmi spune și de tine, că ești ocupat, că ai probleme cu serviciul. Lui nu-i răspund, e mai bine așa. Doar cu tine vorbesc. Tu ce mai faci, Costinel? Pe vremuri vorbeam de toate…

— De mama n-ai întrebat, se eschivează bărbatul de treizeci și cinci de ani care încă nu are curaj să-și privească fratele. Se teme că în ochii lui s-ar oglindi vinovăția pe care niciun psiholog n-a reușit să i-o dezlipească de sufletul necrozat, că fața fratelui mai mic o să-l judece altfel de cum o face el însuși, că o să-i dea o altă sentință decât și-a dat el. Vrea să fie iertat și nu vrea, a descoperit că există avantaje și în postura de victimă a trecutului, are pe cine să dea vina, așa cum fac oamenii de nimic, că nu i-a ajutat Dumnezeu. El îl are pe Mihai drept paravan, și cu asta își pedepsește și părinții. 

  Costinel aude oftatul lui Mihai, dar nu se întoarce. A răsucit intenționat cuțitul în rană, știu amândoi că mama lor a suferit mult, iar golul pe care i l-a lăsat întâmplarea din urmă cu peste două decenii a fost umplut cu amărăciune și boală. 

— Mi-e greu aici, Costinel. Aș vrea să ies mai des. De fapt, toți am vrea, unii mai sar gardul, dar e mai rău de ei… Tata-mi spune că stai toată ziua la muncă, uneori și sâmbătă, uneori și seara. Că el la vârsta ta avea familie și doi copii. Că deși nu vrei să recunoști, tot te simți vinovat, iar ei se fac că nu observă. Uite, s-a întunecat de tot. În câteva minute se aprinde becul de pe stâlp. 

Costinel simte un nod în gât, mirosul de bitum îi face poftă de o țigară, cotrobăie prin buzunare, găsește pachetul, scoate una, cotrobăie în continuare până găsește și o cutie de chibrituri. Trage adânc în piept și se întoarce spre fratele său. Mihai e așa cum l-a lăsat data trecută, neschimbat. Anii n-au efect asupra lui, doar ochii îi sunt întunecați ca două găuri negre care sug lumina. Mai trage un fum și dă țigara mai departe. Îi pare rău că n-a luat și o sticlă de băutură, în amintirea vremurilor trecute când dădeau atacul la bidonul cu vișinată. Atmosfera de furie, durere și război se disipă odată cu fumul dintre ei. Sunt doar două siluete în întuneric, nimeni nu-i deranjează acolo.

— Știi, când vorbeam de visele alea cu îngeri… sparse Mihai tăcerea. Nu mă pricep eu la astea, dar nu sunt reale. Oamenii îi visează că au nevoie să creadă, cineva spunea că și animalele îi visează. Eu n-am văzut niciunul. Ori n-au existat niciodată, ori au murit, ori au plecat departe, altfel nu-mi explic… Cred că mama încă îi visează, are nevoie de asta. Îmi dai mie cutia aia de chibrituri? Mai știi când era să dai foc la casă? Ce bătaie ți-ai luat…

— Eh, las că nici tu n-ai fost mai breaz. Și dacă ți le las, nu poți să le păstrezi.

— Știu, hai să le dăm foc. Îmi place mirosul de ars, șopti Mihai. Mai vreau să-ți spun ceva, să te  gândești bine la asta.

Costinel scăpără și traseră amândoi pe nas mirosul de fosfor. La lumina flăcării, chipul fratelui său mai mic părea gălbicios și subțiat. În ochi nu-i lucea nicio bucurie, deși colțurile gurii se ridicaseră în ceva ce semăna a zâmbet. Curând i se încețoșă vederea și lui, nu mai stăpâni perdeaua de lacrimi. Își amintește de o doamnă psiholoagă, o femeie grasă, între două vârste, cu cel mai nereușit breton și cea mai nefericită pereche de urechi care îi spune că a rămas blocat în copilărie, că în subconștientul său este un copil într-un corp de om mare. O urăște pe acea femeie, deși ea n-a făcut decât să-i spună adevărul, dar mai mult, o urăște pentru...

— Costinele, Raiul și Iadul nu-s așa cum le știi tu. Aici tot ce fac oamenii e să-și retrăiască amintirile. Stau închiși în corpurile lor ca niște statui și văd cum viața lor se desfășoară pe un ecran uriaș. Unii nu prea au nimic frumos de retrăit. Sunt goi ca niște bibelouri, dacă-i spargi nu rămâne nimic. Nu vreau să fii o statuie goală, înțelegi? N-ai nicio scuză pentru asta. Zi-mi o amintire frumoasă…

Lui Costinel i se păru floare la ureche. Sigur, atunci când… atunci când… Căută una recentă: zâmbetul unei femei care se estompează în aburul unei cești de cafea, mulțumirea de pe chipul lui când primește diploma de inginer, senzația de satisfacție că a devenit bărbat cu Maria, vecina de la țară, dar știe că sunt toate acele momente au venit la pachet cu altele neplăcute, mai numeroase. Derulează înapoi, ca un film, anii se scurg, nu mai e adult, nu mai e student, nu mai e nici adolescent, a trecut și de pubertate, încă mai caută.

— Știu! exclamă el, cu vocea gâtuită. Când eram cu tine, la mamaie, ne-am ascuns sub bolta de vie, era ca o peșteră. Ne uitam amândoi cum apunea soarele, iar tataie ne căuta furios. Mamaie știa unde eram, ne-a adus cina în ascunzătoare, lapte bătut cu mămăligă în strachini de lut... Apoi ne-a spus povești și a râs cu noi când tu ai spus că tataie arată ca o ciupercă din cauză acelei căciuli. Așa i-a rămas porecla: Moș Ciupercă.

Cei doi râseră, pentru unul amintirea stătuse ascunsă sub un strat de praf treizeci de ani, pentru celălalt era proaspătă, trăită deja de un infinit de ori. 

— Fă-ți momente frumoase, Costinele! Trăiește, lasă vina, eu nu sunt supărat pe tine. Și dacă eu nu sunt, tu de ce ești? Vorbește mai des cu tata, spune-i mamei că visezi iar îngeri. Prefă-te, dacă nu reușești să fii vesel. Minte-i, dacă ți-e greu, dar să aibă amintiri frumoase când vor avea nevoie de ele. Uite, s-a aprins lumina. N-a fost vina ta, te-am întrecut și atunci, tu erai ăla mai dezghețat la minte, eu eram ăla mai puternic, mai ții minte că așa zicea tataie? Trebuie să mergi mai departe! 

Mihai pare urcat pe o scenă, lumina becului cade peste el, pe fundal se ghicește clopotnița, iar în loc de scaune, sala de spectacol e alcătuită din cruci mari și mici, din lemn, metal, piatră și marmură. Se simte miros de lemn putred, de chibrituri arse și de bitum proaspăt turnat. Costinel își privește fratele, neschimbat de peste două decenii, îmbrăcat în costumul cafeniu cu carouri pe care l-a purtat doar de două ori în viață, prima dată pentru poza rămasă mărturie, a doua oară pentru ultimul drum, cu papion de aceeași culoare, cămașă albă, pantofii cu două numere mai mari, cu părul amintindu-i de iarba uscată din ziua când se luaseră la întrecere pentru ultima dată, când acea blestemată de arteră îi plesnise, iar el îmbrățișase un dâmb de pământ. Pentru o clipă, sunt amândoi copii, unul de opt ani, altul de șase ani, unul plângând și frângându-și mâinile, celălalt agățându-se disperat de viață.  

Allex Trușcă scrie proză fantastică, în special pe filon folcloric. A publicat două romane fantasy și scrie în mod curent proză scurtă. Mi-au atras atenția modul firesc în care se înlănțuie episoadele, fraza scurtă și percutantă.

Doina RUȘTI

Allex TRUȘCĂ

Absolvent al Facultății de Automatică și al unui master în Business Management, Allex (n. 1982) este pasionat de istorie și mitologie medievală. Scrie proză în registru fantastic, fiind autorul romanelor Nebunul alb (2019) și Cealaltă regină (2018). În mod curent, publică proză scurtă, în reviste și în antologii.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

Noua Literatură

Allex Trușcă scrie proză fantastică, în special pe filon folcloric. A publicat două romane fantasy și scrie în mod curent proză scurtă. Mi-au atras atenția modul firesc în care se înlănțuie episoadele, fraza scurtă și percutantă.

Doina RUȘTI

 

În mod obișnuit, copiii își lipesc capul de geam să privească ploaia sau zăpada căzând, dar în povestirea lui Allex Trușcă, firescul este înlocuit de imaginea sugestivă a omului care cade, și nu oricum, ci ca un sac de cartofi, cu toată greutatea. Părinții încearcă să se poarte normal, n-au prea multe de vorbit, după cum constată Tibi, copilul, dar tensiunea dintre ei e evidentă, și când el pune o întrebare, tatăl îl trimite la mamă, care îl trimite la internet. Ce atrage la proză este contrastul dintre activitatea lor: urmăresc documentare - despre șerpi și despre viața pe Marte -  și ce se întâmplă în realitate, pe care par s-o nege sau s-o evite. Viziunea copilului este una ingenuă: el vede nu oameni striviți de asfalt, ci „un desen frumos”, deși are deja zece ani și înțelege tot, știe ce înseamnă fiecare gest al mamei și știe ce înseamnă afecțiunea ei bruscă față de el. Mai mult decât prin metafora propusă și prin umorul actual, proza e bună prin ușurința cu care e zugrăvită o situație anormală.

Alexandra NICULESCU

 

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Autenticitatea, sensuri și nonsensuri

de Ștefan FIRICĂ

Ed. TracusArte

Recomandată de Paul CERNAT

 

 

 

 

 

 

 

Recomandată de Doina RUȘTI. Ed Litera

 

 

 

 

 

 

 

PREZENTĂRI & CRONICHETE

 

Strada iluziilor- La avenida de las ilusiones – Xavi Barroso

Scenarist și profesor de literatură, foarte tânăr, Barroso a crescut în cartierul Paral·lel din Barcelona ascultând povestirile bunicilor despre fiecare colț, fiecare cafenea, fiecare casă, fiecare familie, așa că a adunat material și a creat un personaj puternic: o fată care vrea (ca mai toate fetele, la un moment dat) să fie cântăreață și actriță, care trebuie să fie servitoare mai întâi, dar care, până la urmă, devine María Green, muza din Paral·lel. Barroso vrea de fapt să spună istoriile unei micro-lumi, în care împletește realitatea cu fantezia.

 

Alexandra NICULESCU

 

 

 

 

 

 

 

 

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

 

 

 

 

 

 

 

 

și până la urmă

din ziua de ieri datează

plutirea cearșafului 

(Alexandru Ovidiu Vintilă

 

 

 

 

 

 

 

 

Recomandări OPTm

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

 

 

Noutăți

 

 

 

 

Ed. LITERA

 

Roman contemporan românesc

 

 

Herg Benet

 

Anul BEETHOVEN

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro