OPTm
nr. 82

Cum aleg filologii cărțile

Ileana MARIN, Cătălin GHIȚĂ, Flavia IOSEF, Radu GĂVAN, Călin TEUTIȘAN, Doina RUȘTI, Ștefan FIRICĂ, Ciprian HANDRU, Mihail VICTUS, Ioana HODÂRNĂU, Liviu G. STAN, Emanuel LUPAȘCU, Alexandra NICULESCU, Mihai ENE, Pavel NEDELCU - Opinii - nr. 80 / 6 septembrie, 2021

Cum își aleg intelectualii lecturile? Dar filologii? Ce citim? Cum găsim cărțile? Cât contează educația în alegerea cărților? Cât contează ce spun alții? Credem în gusturile omului fără școli înalte? Categoric, există și cititori fără studii universitare: avem încredere în opinia lor? Avem încredere în calomniatorii cărților?

Ileana MARIN

Petrec ore întregi în librării. Îmi place să răsfoiesc cărți, să citesc pasaje din ele, să mă uit la coperțile lor, să citesc prezentările de pe coperta patru. Acord atenție chiar și cărților despre care știu că nu le voi citi niciodată. Mă bucur însă de existența lor pentru că îmi confirmă cumva diversitatea lumii în care trăiesc. Cărțile pe care nu le voi cumpăra sau nu le voi împrumuta de la bibliotecă niciodată sunt cărți pe care alții le vor citi. Gândul acesta mă face să mă simt mai bine: toate cărțile au cititori. Există o democrație a lecturii. E loc pentru toată lumea, pentru toate vârstele și gusturile. Cărțile de literatură pe care le citesc sunt variate: vin din toate colțurile și epocile lumii. Lectura mea este eclectică. Uneori am în minte o temă, alteori o regiune, sau o autoare sau un autor. Citesc atunci exhaustiv, aproape... desigur în traducere în engleză sau română (nu mă încumet să citesc literatură nici în franceză, nici în italiană, limbi în care citesc non-ficțiune). Ca și selecția de filme pe care le văd, selecția cărților pe care le citesc e uneori conjuncturală, alteori intenționată. Cum mă uit la filmele din avioanele cu care zbor peste ocean, la fel citesc și cărți care-mi "cad în mână". Când spun că-mi cad în mână înseamnă că mi le dă un prieten și-atunci șansele să-mi placă sunt destul de mari. Până la proba contrarie, am încredere în toate opiniile. Am fost surprinsă de comentariile proaspete ale cunoștințelor mele care citesc literatură "neprofesionist": îi invidiez. Nu au prejudecăți, nu au idei preconcepute în legătură cu ce să aștepte de la un scriitor care aparține unui curent, sau de la o scriitoare care este activistă feministă. Citesc textul așa cum le este dat, nu așa cum le este împachetat critic. Când o carte este foarte bine scrisă am o bucurie imensă: nimic nu mai contează. Doar scriitura de rafinament, combinată cu substanța ideatică, anulează orice prejudecată critică.

Cătălin GHIȚĂ

La spinoasa întrebare, „cum își aleg filologii cărțile?”, aș îndrăzni să răspund prin răsturnarea termenilor ecuației: nu ei își aleg cărțile, ci cărțile îi aleg pe ei. Există un soi de hartă, abia schițată, dar nu mai puțin persistentă, a parcursului trecut și viitor al unui filolog, în funcție de instrucția (universitară sau empirică), educația sentimentală (pace Flaubert!), profesiunea de credință și chiar idiosincrasiile respectivei persoane. Pentru a mă plasa pe traiectoria unui determinism cvasi-biologic, intuiesc, fără a putea demonstra, că evoluția lecturilor unui filolog depinde, în egală măsură, de hazardul creator și de liniile trasate de această insolită hartă amintită mai sus. Acești doi factori determină, în opinia mea, ce, cât și cum citește un profesionist al lecturii.

Flavia IOSEF

Noi, filologii, citim majoritar ceea ce știm că ne place - romane istorice, poeme avangardiste sau romantice, drame sau comedii, romane de dragoste ori jurnale ale unor mari scriitori. Fiind pasionați de lectura autentică, mergem în librării sau ne abandonăm plăcerii de a căuta „prieteni” cu file și copertă prin anticariate. Simțim nevoia să avem cartea în mână, să îi pipăim paginile.

Să nu uităm de biblioteci - prieteni de nădejde mai ales pentru noi, cei "crescuți" în anii universitari între pereții plini de comori literare ale sălii cu cel mai fascinant afiș: „Sala de lectură”.

Bineînțeles, atunci când lipsa de timp ne găsește în fotoliile de-acasă, accesăm fără preget și ediții pdf, digitale, asigurându-ne însă că ediția găsită provine dintr-o sursă sigură, care să îi ateste autenticitatea.

Educația asigură o deschidere culturală mai mare. Nu oricine alege să citească Î n c ăutarea timpului pierdut, în original, eventual, pentru că așa a văzut în familie. Cu toate acestea, sunt oameni dornici să se autoeduce și ajung să își depășească nivelul mediu, grație recomandărilor auzite în jur. Și ce auzim de la alții? Sunt de părere că sugestiile de lectură sunt extrem de importante chiar și pentru un filolog, indiferent de experiența acumulată. Eu, spre exemplu, abia aștept să îl descopăr pe Vodolazkin, după ce doi profesori (dintre care unul de lingvistică, nu de literatură!!) i-au lăudat stilul de scriere.

Dacă să ne încredem în opiniile unor nefilologi, care posedă chiar un nivel mediu de educație? De ce nu? Orice lectură este binevenită, mai ales dacă reprezintă o gură de aer proaspăt și o lectură facilă, după un experiment literar labirintic precum Ș otron, de Julio Cortázar, unde până și parcurgerea cronologică a paginilor este o aventură. Fiind filologi, vom ști să ascultăm cu măsură de recomandările unor nespecialiști în domeniul nostru, astfel încât să nu facem greșeala de a ne autolimita perspectivele prin niște lecturi plăcute și atât.

Nu, nu cred în corupătorii de carte și am observat că filologii, în general, nu o fac, din fericire. Faptul că unui om cu care am vorbit nu îi place o carte și o critică nu înseamnă că acea carte nu trebuie să mai fie citită. Din contră, exact acea lectură „coruptă” mult prea ușor de unul sau de altul ar merita înaintea celorlalte o lectură nepărtinitoare din partea unui filolog. Cu siguranță, aspectele pozitive găsite de acesta ar ajunge să le depășească pe cele așa-zis negative găsite de corupătorul pripit. Este așa de ușor să spui că o carte nu este bună doar pentru că nu ai înțeles ceea ce ți-a transmis sau ceea ce ai crezut tu că vrea să-ți transmită - eroarea lecturii cu așteptări continuă să se manifeste, spre tristețea noastră, a cititorilor cu experiența de lectură.

Radu GĂVAN

De obicei citesc mai multe cărți în același timp și îmi place să diversific - roman, proză scurtă, poezie, biografie. Când mă prinde o carte, îi rămân fidel până la sfârșit. Chiar ieri am terminat Eu sunt Ozzy și mi-a plăcut la nebunie - excelentă traducerea lui Pricăjan! Am o listă impresionantă de cărți care mă așteaptă, și uneori frustrantă - oare când o să le citesc pe toate, în condițiile în care apar alte și alte cărți mișto? Sunt și eu conectat la rețelele de socializare, ca mai toată lumea, și de acolo îmi vin în mare parte recomandările de lectură. Observ ce se spune pe acolo și dacă mă atrage cartea, o cumpăr. În ultimii ani sunt ceva mai pretențios în alegeri, recunosc, dar chiar și așa mi se întâmplă să nu rezonez cu destule cărți. Acum citesc Bukowski și Louise Gluck. Cred în oamenii care citesc mult, care au crescut citind, în autodidacți, în oamenii pentru care lectura e plăcere pură, unică, dacă sunt școliți sau nu, pentru mine chestia asta nu prea contează. Lucrurile sunt destul de simple - o carte îmi place, sau nu-mi place, sau mă lasă rece - poate e bine scrisă, dar nu-mi spune nimic. Asta e - nu-i mare lucru. Sunt câte unii care citesc o carte, nu le place, apoi consumă o cantitate enormă de energie încercând să o demoleze - și nu doar cartea, cât mai ales pe autor. Mi s-a întâmplat și cu romanele mele. Nu-i înțeleg, mie dacă nu-mi place o carte, o las în plata Domnului, de ce să-mi pierd vremea, energia, cu ceva ce nu-mi place?

Călin TEUTIȘAN

Lecturile teoretice? Lecturile beletristice? Pe primele le alegi în funcție de necesitățile cercetării profesionale. Parte dintre cele beletristice, la fel. Lecturile de plăcere, te aleg ele, te găsesc oriunde, vin singure. Fie că ești filolog, fie că ești „fără școli înalte”. Uite discipolii lui Krinitzki, ai lui Breban, din Animale bolnave, pe care i-a găsit în baraca muncitorească din creierii munților, chiar Biblia. Cunosc nefilologi care descoperiseră și citeau, în același timp cu mine (și cu un entuziasm cel puțin egal), cel mai recent roman al lui Jonathan Franzen, Elena Ferrante sau Eshkol Nevo. Autenticitatea unei lecturi nu ține, firește, de „școli”, doar interpretarea specializată ține de acestea. Cred în orice formă de lectură, dar nu în orice formă de (supra)interpretare, fie ea specializată sau ingenuă.

Doina RUȘTI

Oricât am vrea să dăm întâietate cititului sub imboldul unei nemaitrăite și necultivate plăceri, adevărul este că această activitate a intelectului e în legătură întodeauna cu educația. Există oameni inteligenți, cu acuitate în analiză și în alegeri (de multe ori bune) - cu sau fără școală -, dar care își consolidează educația prin lectură. Omul educat citește ca să completeze un drum și o scară valorică, pe când incultul nu citește, ci citează. Cărțile sunt legate între ele, au un context, iar educația, mai cu seamă cea filologică, îți arată legăturile invizibile dintre cuvintele scrise. Restul sunt decupaje, butaforii ale imposturii.  

Acolo unde educația a fost întreruptă, moare gustul, se erodează plăcerea, talentul intră în inaniție. Se și spune de multe ori despre câte cineva c-a rămas la Eminescu sau c-a rămas la Noul Roman francez - și asta nu pentru că s-ar cunoaște lecturile acelui om, ci pentru că viziunea lui interpretativă evocă o anume perioadă, așa cum hainele ieșite din modă evocă tinerețea purtătorului lor.

Un intelectual rasat observă imediat golurile și artificiile din interpretarea cuiva, dar nu comentează. Când vezi pe cineva, despre care știi cu siguranță că e om cultivat, că nu reacționează la aberațiile ori la grosolăniile inculte emise în prezența sa, nu înseamnă că nu le înțelege ori că n-are chef de scandal, ci pur și simplu că își dă seama de valoarea interlocutorului - care are o educație atât de cârpită, încât nu mai poate fi reparată, ci reciclată. Acest observator a făcut din lectură o cale de perfecționare spirituală, pe câtă vreme incultul care face caz de lecturile sale - a citit pe sărite, fără context, fără să vadă conexiunile.

 De cele mai multe ori cei care critică o carte cu vehemență se află într-o criză a ratării. Dacă vezi un text violent împotriva unui scriitor acolo s-a petrecut o dramă și în aproape toate cazurile este vorba despre un complex, o neîmplinire, este vorba despre aspiranți fără șanse, despre scriitori cărora le-a murit pixul, care n-au scris nici o carte ca lumea, adeseori sunt scriitori fără operă. 

Ștefan FIRICĂ

Contrar părerii comune, cred că filologul citește o cantitate apreciabilă de cărți de rușine că nu le-a citit mai devreme. Motorul culpabilității față de o bibliotecă mereu prea mare pentru puterile noastre de a citi și memora începe să funcționeze încă din studenție și nu se oprește nici la bătrânețe. Profesorul îl compară pe Rebreanu cu un polonez, în baza teoriei unui francez, e timpul să-i căutăm în bibliotecă pe amândoi, vânând apoi momentul când dezbaterea se va întoarce la ei, poate la cursul următor. Un amic menționează un clasic într-o conversație, îl consultăm rapid, cu îndoită curiozitate. Un cronicar a comentat cutare volum de poezie, îl comandăm de la elefant, să nu fim prinși în ofsaid. Pierre Bayard a arătat cât de des suntem puși în situația să vorbim despre cărți pe care nu le-am citit, sau nu le-am citit suficient, sau nu le-am citit suficient de atent. Ne întâlnim cu propria ignoranță în fiecare zi. Ca bun psihanalist, Bayard ne recomandă să o acceptăm fără rușine și să o folosim în favoarea noastră.

Cred că e un mit romantic acela că citim mânați doar de un demon interior, conform propriilor noastre plăceri, necesități, aspirații etc. Dacă ar fi așa, fiecare dintre noi ar rămâne captiv într-un orizont tare îngust și idiosincratic, fără prea mari speranțe să se intersecteze cu orizonturi radical diferite. Lectura e din fericire o practică intersubiectivă, pe toate palierele ei, ca orice practică din lumea asta. Citim pentru noi și pentru cei din jurul nostru, ca să ne simțim bine și ca să fim apreciați, în egală măsură.

Ciprian HANDRU

Apariția unei cărți a favorizat mereu în spațiul public reacții dintre cele mai diverse – de la acceptare la respingere, de la discreditări la promovări agresive etc. –  cu atât mai mult în era digitalului, când rețelele sociale, după cum bine știm, oferă posibilitatea de a-ți expune i-mediat ideile, convingerile, părerile etc. Însă, exploatarea excesivă și nefastă a mediului virtual duce la apariția așa-numiților „monștri digitali”, adică a acelor ipostazieri  de „apostoli ai  neamului”. Apostoli digitalizați:) Activitatea lor se bazează, în special, pe o  consemnare critică (în sensul peiorativ al cuvântului), evident on-line, a numeroaselor activități cotidiene – de la cele culturale la cele economice etc. –, întotdeauna având în prim-plan atacul la persoană. 

Cu acest background, e inutil să mă întrebați dacă am sau nu încredere în calomniatorii cărților. Într-un domeniu, precum e cel literar, unde există numeroase apariții de volume – editări, reeditări, traduceri etc. – consider că lecturile pot fi alese, în funcție de două falii: intrinsec – în baza domeniului de interes și al preferinței personale –  și extrinsec –  prin recomandările primite din partea unui prieten, unui coleg, unui profesor etc. În baza acestei binarități, acord educației funcția principală. De ce? Întrucât există cititori diletanți, cât și cititori avizați. Această ipostază poate fi oferită și de nivelul educației; adică, altele vor fi recomandările unui cititor cu studii universitare, decât fără... Recomandă-mi o carte, să îți spun ce cititor ești. Se înțelege, astfel, că mizez pe opinia și pe gusturile unor specialiști, decât viceversa. 

 Ca filolog, socotesc esențială libertatea de a alege și de a citi orice carte, însă între exprimarea unei opinii critice (literare) și calomnierea cărții citite e o discrepanță enormă. Cu atât mai mult, într-o societate în care se face caz de libertate și de respect, susțin exprimarea unei viziuni critice asupra unei cărți, unui articol literar, unui studiu științific etc., dar resping afirmațiile umilitoare asupra acestora, implicit asupra autorilor. Să criticăm cartea, iar nu autorul. Sau nu?

Mihail VICTUS

Alegerea lecturilor obișnuia să fie o aventură. Criticii, influencerii, cronicarii, recenzenții -  toți aceștia nu existau. Dădeam o tură pe la anticariatele de la Universitate și de acolo îmi alegeam cărțile, după ce citeam câteva paragrafe. Uneori mă uitam la copertă. Dar cel mai adesea căutam anumiți autori, ale căror scrieri le apreciam deja. Încă îmi păstrez obiceiul să mă aventurez prin anticariate, dar mai rar. E mai comod acum să-ți faci o listă cu cărțile dorite și să le comanzi cu o apăsare de buton. În mare parte, pe listă se află cărți semnate de autori pe care i-am mai citit sau pe care mi-aș dori să-i citesc. Sunt și câteva care mi-au atras atenția, pentru că s-a vorbit mult despre ele. Sunt destul de selectiv în alegeri (reduc astfel șansele să fiu dezamăgit), nu cumpăr cartea unui autor necunoscut (mie), dacă nu citesc un fragment înainte. Din fericire, internetul e generos în privința asta. Am încredere mai multă într-o asemenea selecție decât în părerile (subiective, până la urmă) ale altora. 

Ioana HODÂRNĂU

Fără îndoială, filologii nu pot avea pretenția de a îndruma spre un anume tip de lectură, de receptare a cărților. Este și normal să existe atâtea cărți câți cititori (mai mult sau chiar deloc avizați). Ceea ce rămâne important în ecuația de față este însuși actul lecturii, curiozitatea întreținută față de lume.

Lecturile specialistului în litere sunt influențate, în primul rând, de nișa în care activează, apoi de lansări și târguri de carte (naționale și internaționale), de cronicile și recenziile colegilor „de breaslă”, de politicile culturale ale unor edituri. În orice caz, alegerile sunt, în mare parte, trasate de anumiți factori din „fișa postului de filolog”. Rămâne, sper eu, și latura diletantă, plimbările fără țintă prin librării și biblioteci, alegerea cărților la întâmplare, căci are și filologul, ca toți ceilalți, pauza lui, când trece în rândurile cititorilor „naivi” (până la urmă de la ce ajungem filologi, dacă nu de la pasiunea inițială pentru lectură).

Dacă e să mă gândesc apoi la calomniatorii cărților, aș spune că țintele lor sunt de la început „dejucate”. Publicul larg nu ia în considerare cronicile scrise la patru ace, care desființează sau, din contră, laudă exortativ o carte. Publicul larg va fi pur și simplu intrigat sau nu de o publicație. Există, de altă parte, și calomniatorii de serviciu; da, din categoria specialiștilor, care taie ascuțit în text și defrișează piața culturală. În ei nu am încredere, în cei pentru care niciun text nu stă în picioare până la capăt. E comod să arunci cu pretenții de lectură fină, mai greu e să citești atent vocile ce ies din text și rămân cu noi.

Liviu G. Stan

Lecturile care m-au șlefuit scriitoricește au fost produsul unei râvne de autodidacticism, dublată de zelul unui șoarece de bibliotecă. Îmi place să umblu cu migala unui arhivar printre rafturile librăriilor sau bibliotecilor; dacă intru într-un anticariat, pierd noțiunea timpului. Rareori m-am bazat pe recomandări de lectură, iar pe trendurile editoriale nu dau doi bani. Merg preponderent pe instinct, asta când cartea vânată nu este rodul unui context mai amplu, cum ar fi o fișă de lectură necesară unui roman la care lucrez sau un element important din destinul unui film. 

În fine, ceea ce a pus ordine în felul meu „rebel” de-a naviga prin literatura universală a fost întâlnirea cu critica și teoria literară, în special cu Big Bang-ul numit Nouvelle Revue Française, care mi-au îmblânzit și structurat ceea ce înainte era doar energie haotică și foame de polemică. 

Nu, nu cred că ai nevoie de școli înalte pentru a fi un cititor de calibru ori pentru a emite opinii pertinente, vii, pe seama unei cărți. Dar ai nevoie de inteligență (nu doar emoțională), de-o anumită sensibilitate tragică, puțin fler analitic și-un entuziasm cât mai eclectic în materie de lecturi, fără idiosincrazii și mai ales fără mojicia principiului plăcerii. Cititorul care caută numai și numai plăcerea în lectură sau relaxarea – ca și când actul de-a citi nu se petrece tot în planul crud și imprevizibil al vieții, ci într-un slogan turistic – ori alte beții motivaționale și unguente pentru ego, deci nimic care să-l tulbure, e un cititor pe jumătate mort, din punctul meu de vedere. Iată un detaliu ușor straniu: în romanele mele s-au simțit în largul lor oameni cu obiceiuri livrești axate în general pe sociologie și geopolitică, în vreme ce căutătorii de plăceri în cel mai bun caz m-au considerat un fițos încâlcit. 

Firește că orice aport de primenire „științifică” a lecturilor este de augur, dar nu constituie un ingredient vital. Evident, am avut și eu „revolta” mea arogantă față de filologi, tratându-i ca pe niște ingineri ai limbii, dar cu vremea, maturizându-mă, am scăpat de-această neghiobie. Aș fi tâmpit să nu recunosc că filologia mi-ar fi umplut multe goluri. 

Emanuel LUPAȘCU-DOBOȘ

Am două modalități prin care îmi aleg lecturile; în primul rând, pornesc de la un text fundamental pe tema pe care îmi doresc să o abordez, după care îmi scrijelesc asiduu nume și titluri pe care le găsesc fie în notele de subsol, fie în fișa bibliografică a fiecărui volum de specialitate. În al doilea rând, citesc jurnale, reviste și opinii, ale prietenilor sau ale profesorilor, din medii informale (adică mai „intime”). Nu cred în secte ale cititorilor. Am încredere în opiniile emise de orice „tip” de cititori, însă voi trata „sfaturile” și „rețetele” lor cum grano salis

În cei care calomniază cărțile nu am încredere. Fiecare are dreptul să iubească sau să urască după bunul plac, atât timp cât panseurile personale pot fi argumentate solid.    

Alexandra NICULESCU

Faulkner ne îndemna să citim orice, de la cărți clasice la gunoaie, iar Pamuk spunea că preferă să citească puțin, dar să fie valoros.

N-o să mint, eu citesc recomandări și prezentări de carte, și, dacă dau peste subiecte care mă interesează, notez repede și caut în librării. Trebuie totuși să fii cam pe aceeași lungime de undă cu cel/cea care propune un anumit volum, ca să-i urmezi sfatul fără să-i pui la îndoială gustul. Sunt fan librării, nu ebook-uri, mă plimb de la un raft la altul și citesc titluri și autori, răsfoiesc câte o carte. Uneori nu e ușor, pentru că nu sunt toate bine aranjate și trebuie să-ți miști capul mai ceva ca la un meci de tenis, dar e și asta amuzant. Citesc prima pagină și dacă nu mă respinge, dacă nu strigă nu sunt pentru tine, deschid la întâmplare de câteva ori și citesc. Îmi plac micile mele descoperiri de autori despre care n-am citit nicăieri, dar în care găsesc imagini mai vii decât în volumele autorilor super cunoscuți și premiați.

Fiecare e atras de anumite cărți în funcție de momentul și nivelul la care se află - emoțional și cultural. Cred că toți avem romane pe care le-am citit cândva, poate în adolescență, poate foarte recent, dar nu vrem să recunoaștem c-am făcut-o, chiar ne e rușine, doar pentru că nu sunt cărți considerate bune. N-ar trebui să le negăm existența în viața noastră.

Eu sunt dulcegăros de loială și nu reușesc să renunț ușor la vreun scriitor pe care l-am iubit odată, dar care nu-mi aduce nimic nou - de exemplu Vargas Llosa: am citit imediat cum s-a publicat Tiempos recios (Vremuri grele) și am insistat s-o termin doar pentru că era practic o reîntâlnire cu tot ce știam din el.

Unii citesc Patapievici, chiar dacă nu-l înțeleg, chiar dacă-l înțeleg, dar li se pare extrem de plictisitor, unii citesc volume ce au coperte lucioase cu femei seducătoare, și fiecare o face din alte motive. Putem să avem nevoie să fim zguduiți de cărți ca Binevoitoarele lui Jonathan Littell sau să vrem doar să evadăm puțin.

Ni se întâmplă uneori (mie și, poate, altora) să ne înverșunăm împotriva unei cărți: că e prea proastă, că e un biet scenariu, că nu literatură, că n-are nimic de spus, că e învechită sau prea forțată - și cred că e OK, atâta timp cât ne limităm la neajunsurile cărții. Dar dacă o facem pentru că autorul ne-a dat unfriend sau nu ne-a răspuns la salut pe stradă sau ne e pur și simplu antipatic, poate e mai bine să ne mai gândim.

Mihai ENE

Un filolog ar trebui să fie mai ales un profesionist al lecturii și un cunoscător al strategiilor textuale. Diferența dintre ele și cititorul nespecialist este cea dintre studiu și lectură.

Deși există foarte mulți autodidacți, cred că astăzi ar fi extrem de dificil pentru un astfel de tip de formare, cu excepția vreunui caz genial. O bună instrucție școlară urmată de eforturi susținute în timpul studiilor universitare poate oferi doar baza necesară unui filolog. Restul ține de resursele individuale. Dar literatura cere fler și mai ales onestitate. Îți poate plăcea sincer o carte sau un autor, chiar dacă știi bine că sunt mediocri, dar trebuie să știi exact pentru ce anume îți plac. Dar să vezi DOAR scăderile unui autor important, să-i vânezi cu energie de monoman greșelile, să îl pui la stâlpul infamiei pentru vini morale – reale sau închipuite – mi se pare de o meschinărie fără limite.

Pavel NEDELCU

Filologul pune textul în centrul universului său. Textul, în toate formele sale, de la simple instrucțiuni la versurile unui cântec, până la rândurile unei opere literare. Ceea ce entuziasmează filologul peste măsură este un text original. De exemplu, Kadiș pentru copilul nenăscut de Imre Kertesz e un text atipic, cu fraze lungi, cu un ritm sufocant, ritm care exprimă starea celui care se confesează, un supraviețuitor al holocaustului ce nu mai poate avea copii: alegere traumatic-morală. Romanele Hertei Müller sunt, de asemenea, o îmbinare perfectă între formă și subiect. Un filolog poate petrece ani de zile studiind metaforele, metonimiile, metalepsele: fiecare are rolul său precis și transmite o stare, o idee, un concept.

Însă nu trebuie să ai pregătire academică pentru a înțelege și aprecia calitatea unui text. Îți vor lipsi, probabil, termenii exacți ce desemnează unele procedee, dar nu e obligatoriu să îi cunoști pentru a cădea în capcana textului. Scriitorii înșiși nu se așteaptă ca micile lor joculețe textuale să fie percepute de cititorul „de rând”. Ritmul însă, da. Sunetul, imaginile descrise. Scriitorul este interesat de efectul obținut la citire. Filologul despică în patru acest efect și dă la iveală tehnica.

Oricum, chiar dacă filologul își extrage lecturile din articole și monografii academice sau din articole de critică, iar cititorul ne-filolog din recenziile de pe GoodReads, Bookstagram sau clasicul afiș publicitar cu sutele de mii de copii vândute (în alte țări), dacă o operă literară, fie ea și una extrem de original construită, nu funcționează, poate să nu funcționeze pentru ambele tipologii de cititori. Să nu uităm că plăcerea lecturii e cea care dictează regulile. Deși filologii sunt mai ascetici în această privință, nu se vor entuziasma nici ei dacă acel text nu „i-a prins” suficient de mult încât să le atragă atenția. De aceea, tehnica fără atractivitate nu are sens pentru nimeni: nici pentru filologul specialist, nici pentru cititorul fără studii de specialitate.

Ileana MARIN, Cătălin GHIȚĂ, Flavia IOSEF, Radu GĂVAN, Călin TEUTIȘAN, Doina RUȘTI, Ștefan FIRICĂ, Ciprian HANDRU, Mihail VICTUS, Ioana HODÂRNĂU, Liviu G. STAN, Emanuel LUPAȘCU, Alexandra NICULESCU, Mihai ENE, Pavel NEDELCU

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Printre calitățile povestirii semnate de Nicoleta BERARU se numără scrisul matur, savoarea, atenția stilistică și preferința pentru construcția clasică.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Editura Universității din București, sept. 2021

Recomandată de

Cătălin D. CONSTANTIN

Ion Caramitru, la National, vorbind despre Shakespeare.

ART, 2021

Imagine în premieră din spectacolul Stupid Fucking Bird de Aaron Posner, adaptare liberă și non-conformistă, având ca punct de plecare Pescărușul lui Cehov. Regia - Răzvan Oprea. 

Premiera : 16 și 17 septembrie 2021, ora 19.30 , Sala Pictura a TNB

TREI, 2021

E V E N I M E N T

Facultatea de LITEREa Universității din București găzduiește cel de-al XIX-lea congres internațional, dedicat studiilor despre dansurile macabre și despre macabru în artă, în general. Deschiderea are loc pe 9 septembrie, la ora 12.30, la Sala de Lectură a Bibliotecii facultății.

Congresul este prezidat de Cristina BOGDAN, conf. univ. dr, prodecanul facultății.

LITERA, 2021

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

Litera, 2021

Recomandată de Doina RUȘTI

Corint, 2021

Muzeul Literaturii Române din București organizează o serie de evenimente dedicate lui Dante Alighieri, de la a cărui moarte se împlinesc 700 de ani.

Editura Paralela 45, 2020

Copyright © optmotive.ro