63 / 10 mai, 2021

Au trecut mulți ani de atunci, dar distanța nu e și garanția unei bune receptări.

Anii '90 ai secolului trecut au fost ani de reașezare a criteriilor și a ierarhiilor, tot ce nu se putuse spune înainte a izbucnit cu putere, prin urmare n-au lipsit excesele, erorile, patima, subiectivitatea extremă, polemicile aprinse și reglările de conturi. Cu toate acestea, reașezarea s-a produs. Scriitori foarte buni, despre care se știa prea puțin sau care erau subevaluați, au urcat în ierarhiile criticii, de exemplu generația '70, cu scriitorii ei rafinați, apoi generația '47, așa-numita "generație pierdută", oniricii, Școala ...

Cred că ar fi plictisitor dacă aș oferi un răspuns academic scrobit, care să-i împartă, pe categorii, pe acei scriitori care se impun după optzeciști, dar înaintea fracturiștilor. Oricum, dacă ne-a învățat ceva istoria literară a fost că toate propunerile de top împreună cu etichetele avansate și lipite de noi cu atâta grijă față de epistemele literare vor fi ridiculizate și desființate de generațiile viitoare. Acestea vor privi cu infinită compasiune naivele noastre tentative de ordonare a unui material scriptural care lor le va apărea limpede ca apa din punct de vedere axiologic. Dar poate că eu însumi mă las furat, în chip nepermis, de optimism, crezând că urmașii noștri vor mai fi preocupați de clasificări poetice sau de taxonomii narative într-o lume amenințată de ...

Anii ‘90 sunt undeva într-un halou cenușiu, care e cel al clădirilor, al hainelor și al mașinilor de atunci. Pentru că, cel puțin în prima parte a decadei, totul arăta ca în anii ‘80. Dar nu era foarte deranjant atâta vreme cât eram obișnuiți și altceva nu trăisem.

Acum, privind în urmă, îmi dau seama că a fost ultima perioadă de citit frenetic. Culmea este că atunci mulți se plângeau că „nu se mai citește” din cauza agitației politice. În realitate, în acei ani a fost editată, e drept, în condiții grafice proaste, de cele mai multe ori, o cantitate uriașă de cărți și s-a citit enorm. ...

Dacă în anii 90 a existat o literatură la modă, nu-mi amintesc. Îmi amintesc doar așteptarea euforică din primele luni „post revoluționare” ca pe piață să irumpă capodoperele literaturii de sertar obstrucționate de cenzura comunistă. Care capodopere ori n-au mai irumpt, ori n-am mai fost eu de față la irumpția lor. În anii 90 nu prea stăteam prin țară. Și eram mai degrabă chitit să recuperez cărțile la care nu avusesem acces până atunci și pe care le puteam citi în engleză. Așa că n-am citit sincronic decât puține titluri aparținând deceniului, iar întâlnirea mea cu ele a fost mai curând aleatoare: Antonia Byatt, Possession (1990), Michael Ondaatje, The English Patient (1992), Donna Tartt, The Secret History (1992), Annie Proulx, The Shipping News ...

Mulțumesc de invitație, deși nu mi-e ușor a scrie când incursiunea în acei frumoși, dar nebuni ani scoate din cutele memoriei multă nostalgie. E drept totuși să scot de la naftalină amintirea acelor ani, pentru simplul motiv că nu pot și nu vreau să uit ce am câștigat cu adevărat atunci.

Altfel, epoca poartă mai degrabă hainele mele de la 20 de ani, decât zdrențele peticite de inflație și de deziluzii ale părinților și ale bunicilor. Și e tot atât de adevărat că altfel vedeai lumea de la Universitate decât de pe cine știe ce platformă industrială care ținea cu dinții de un trecut în destrămare.

...

Unul din lucrurile care nu mi-au lipsit în anii dictaturii au fost cărțile. Cenzura era vigilentă cu autorii români și părea neatentă cu cei străini. Se traducea și se publica mult, traduceri de calitate imprimate pe hârtie proastă cu litere mici și coperți terne. Dar citeam enorm. Timpul curgea leneș ca un râu de câmpie și totuși câte nu făceam într-o singură zi! Nu cred că tinerețea e răspunsul, ci o altă dinamică a vremurilor, compensarea energiilor irosite, tihna lecturii și contemplației în vremuri care nu ne tihneau.

În 1990 am citit cel mai puțin. Ceasurile s-au dat peste cap, nu mai apucai să faci nimic. Avalanșa de ziare apărute peste noapte ne-a furat cărțile, ...

Important mi se pare de precizat de către cine.

Pentru generația tinerilor de douăzeci-treizeci de ani, anii 90 nu există. S-au născut în lumea liberă și tot ceea ce le povestesc părinții despre acele timpuri tulburi, exaltate și revoluționare este aidoma lecțiilor plictisitoare de istorie din liceu.

Pentru cei care sunt doar cu un deceniu mai vârstnici, anii 90 rimează cu o copilărie fără uniforme la școală, cu banane și citrice fără restricții de sezon și cu dezvoltarea personală într-o societate scăpată de comunism și aflată ...

Anii '90, anii desprinderii de comunism, au adus cu ei o întreagă literatură memorialistică. Citeam fascinați literatura închisorilor. Ion Ioanid, Jeni Acterian, Alice Voinescu, Paul Goma...."Fenomenul Pitești”, scris de Virgil Ierunca, a fost una dintre cele mai cumplite cărți citite vreodată. Singurul lucru care mă convingea să o duc până la capăt era gândul că dacă cei închiși acolo au putut îndura atâtea orori pot și eu măcar să citesc despre ele.

Așa am aflat de eroii luptei anticomuniste. Elisabeta Rizea din Nucșoara era o minunăție de muiere!

...

Deja de prin 1998 începuse să sufle vântul schimbării. Apăreau încă romanele șaizeciștilor, optzeciștii scoteau cărți pe la fostele edituri socialiste, dar își făcea loc și o altfel de literatură. În 1997 a apărut un volum de proză scurtă semnat de Ioana Drăgan - Vietăți și femei, care a stârnit discuții pozitive. Se credea că proza o va lua în direcția genului scurt, mai ales că în toată perioada de final a comunismului fusese la modă proza scurtă. Povestirile Ioanei erau foarte vizuale, minimaliste ca story și cu personaje clar desenate. Cred că Boerescu scosese seria de antologii de proză de prin 1995 până prin 1999, la care toată scriitorimea era atentă. Se vorbea atunci despre o nouă generație, astăzi căzută în uitare, dar care a avut rolul ei în epocă și în ...

Anii ’90 au fost, pentru mine, anii formării, ani de criză și de crize, de descoperiri, acumulări, căutări și dezamăgiri. În plus, anii adolescenței mele. Cu alte cuvinte, cei mai grei, oribili și frumoși ani. Sunt enorm de multe lucruri de povestit din acești ani, dar cred că cel mai important lucru s-a întâmplat la sfârșitul acestei perioade și începutul secolului în care ne găsim: victoria virtualului, a online-ului, a internetului și finalul glorioasei ere Gutenberg. Și pentru moment vreau să pun lumina reflectorului imaginar pe revistele literare și alte publicații asemenea.

Eu am crescut încă într-o lume de hârtie, nu de pixeli, deși m-am adaptat rapid ...

Ștefan FIRICĂ

Lapte și cărți din studenție

O să împart în două zisul interval (1998-2005), fiindcă în prima parte am fost studinte, iar în a doua - absolvinte.

În facultate, niciodată nu citești ce ar trebui. O profă care ne preda ...

Pentru mine, povestea începe în toamna anului 2001, când am început să citesc cu uimire (și uneori șocuri receptive pe care nu le mai am, din păcate, astăzi) poezia câtorva dintre poeții cu câțiva ani mai mari decât mine care au debutat la începutul secolului, în special Adrian Urmanov (Cărnurile cannonice), Mugur Grosu (Haltera cu zurgălăi) și Răzvan Țupa (Fetiș), care debutaseră tustrei în acel an. Firește, ajunsesem la cărțile lor îndrumat de profesorul meu Octavian Soviany, care mi le-a adus, cunoscând căutările mele de la optsprezece ani. Tot datorită lui O. Soviany aveam să ajung la ultimele ședințe ale ...

Multe aș putea spune despre anii 1998-2005, pentru mine un interval ultra-dens în evenimente și lecturi, încât s-ar putea să nu mai ajung la subiect. N-aș vrea să proiectez din unghiul prezentului nume și titluri de cărți din acea vreme, dar pe care le-am receptat după acești ani, ci să refac cât pot perspectiva mea subiectivă de atunci, într-un fel de arheologie a propriilor percepții și lecturi, oricât de incomplete. Maniac al listelor de toate felurile, aș putea reconstitui exact ce am citit în acea perioadă, cu excepția cărților începute și nemaiterminate, acestea fiind poate și mai relevante pentru o istorie ...

Cum lucrez la o carte despre proza postdecembristă, mă voi referi la acest gen. Aș începe cu faptul că impactul tehnologic mare și crizele economice multiple au adus numeroase schimbări în literatura de azi. Înmulțirea editurilor, căderea criticii literare și a revistelor de profil, au impulsionat și au adus o explozie a cărților, în special, a romanului. Pe lângă sufocarea pieței cu maculatură, această stare de lucruri a dus, până la urmă, și la ștergerea granițelor tradiționale dintre generații, în momentul actual scriitorii fiind grupați în jurul câte unei edituri, în jurul unui site, fără a se putea vorbi despre o grupare compactă, ca în cazul poeziei douămiiste de exemplu, fără a mai fi vorba despre programe și manifeste sau despre grija față de unitatea ...

Ana Maria LUFT

Amintiri vechi și poeme

În anii 1998-2004 am lucrat la câteva  firme care se ocupau cu comerțul intre România și Polonia, ca traducător de limba polonă, apoi la Ambasada Poloniei am fost secretară și în ultima perioada, înainte sa plec definitiv la Varșovia (ianuarie 2004). Între 2001-2003 am lucrat la Institutul Polonez din București. ...

Revenirea la o perioadă de timp (1998-2005) hotărâtoare pentru evoluția ulterioară a unui întreg câmp literar ce încerca să-și reconfigureze chiar atunci structurile de putere, revenirea, așadar, dar sub o formă „minoră”, ca amintire personală poate să lase impresia unui demers de îmblânzire a unei rigori cu care analizele anterioare au abordat-o. Însă acum și aici, scriind aceste rânduri, amintirea mea îmi aduce în gând câteva cuvinte, cuvinte pe a căror autoare am întâlnit-o din întâmplare într-o seară, în bucătăria unui prieten, și despre care nu știam foarte multe la început. Sfatul ei mi s-a părut mereu straniu – căci trebuie să ne îndoim de tot, să ne amintim ce a fost interzis și să ne punem laolaltă poveștile, pentru ca o lumină nouă să ...

Miercuri, 18 octombrie 2000

E ziua lui Florin. Dar până diseară, când ne întâlnim pentru o oră, o oră și jumătate, la Tequila, am de vorbit la o lansare de carte, am de făcut paginile pentru numărul de vineri, de pregătit bagajul pentru București. Le fac pe toate, pe rând, ajung și la club, cu geanta după mine, ne pu-pu-pu, beau repede trei degete de whisky, joc două partide de darț, pu-pu-pu și la gară. La 10 pleacă trenul. Ajung la fără douăzeci. Petre Stoica mă așteaptă acolo unde am stabilit. Mă uit după Șerban și Ildi, ei au locurile la două vagoane mai încolo. Nu-i văd zâmbind la geamuri. Ne cazăm în vagonul de dormit, eu sus, că-s mai sprintenel. ...

Propunerea de a scrie despre literatura anilor „1998-2005” a fost socotită de către piticii mei interiori ca o provocare: piticul cel mai pitic a apreciat imediat exactitatea perioadei; piticul mai oedipian și-a scos imediat ochii și a vrut să mi-i scoată și mie cu trimitere directă către conturarea destinului (literar); soția, pe care am cunoscut-o în anul 2002, a fost imediat dornică să știe câteva amănunte picante, despre… cum nu m-am însurat în acel răstimp.

Ca o paranteză, sper să nu-și dea seama că dintre cei trei pitici menționați, ea ...

Habar n-aveam ce aveau să însemne anii aceia. M-am trezit un glonte în pistolul timpului, ricoșând în toate direcțiile. Meseria de jurnalist cultural la o televiziune locală era pentru mine de-o frumusețe răpitoare la propriu, dar o capcană, un laț care te ancora și în toate știrile, emisiunile, vânzările de publicitate, dar mai puțin în ceea ce îți doreai cu adevărat. Și totuși aceasta a fost șansa să cunosc lumea literară, să alerg pe pista cu obstacole, să pun jaloane pe culoarul ce se deschidea spre poezie. Ce era sigur în ’98 era apariția lui Sergiu (fiul meu mic) și publicarea celei de-a doua cărți de poezie. La Constanța trăiam (și trăiesc) precum Ovidius, de una singură (din generația mea doar prietena mea Anca Mizumschi mai era, dar o furase ...

Cu mai bine de un deceniu în urmă, prin toamna lui 2005, când tocmai mă întorsesem din Italia, după un stagiu mai lung, de aproape doi ani, blocurile din cartierul Drumul Taberei mi se păreau mai cenușii decât oricând, iar viața în general își pierduse farmecul și îmi părea lipsită de culoare. Făceam ce puteam ca să nu-mi pierd definitiv busola, ascultam muzică, plănuiam călătorii și mai ales citeam, ca să mai uit, vorba poetului, „de urât și de-ntristare”. Partea bună din toată povestea a fost că am avut de unde alege, mă refer la cărți. Cu călătoriile n-am prea avut spor, până prin 2010. Dar să revenim la ...

2005-2007 au fost pentru mine doi ani fantastici. Intrasem în anul 2005 citind și scriind despre Thomas Mann și despre pasiunea acestuia pentru muzica lui Wagner. Apoi, în toamna lui 2005 tocmai începusem un doctorat la zi și toată ziua citeam, citeam, citeam. Aproape că mi se face ciudă acum gândindu-mă la perioada aceea ca la un timp ireal cu ani liniștiți și frumoși cum nu știu când sau dacă aș mai putea avea vreodată. Atunci, în mintea mea albă și netedă ca o pânză, se schițau niște contururi neclare, umbre ale vremurilor ce urmau să vină.

În 2005 apăruse la editura Apostrof *Bulgakov și secretul lui Koroviev ...

La mine fiecare perioada a vieții, cu suișurile și coborâșurile ei este definită cel mai mult nu doar de oamenii întâlniți cât de cărțile citite. Când eram mică, înainte de a merge la școală, cărțile pe care mi le citeau părinții. Iar cărțile se numără și astăzi printre lucrurile care mă înconjoară și îmi dau un confort anume.

Îmi amintesc că Amos Oz spunea în romanul său Poveste despre dragoste și întuneric că i-ar plăcea să se reîncarneze într-o carte deoarece cărțile oricât le-ai arde tot mai scapă câte una pe undeva.

...

Ca filtru amărât și perspectivă ce-și asumă bucuros periferia, nu știu câtă utilitate vor aduce răspunsurile mele. Niciodată nu m-am confruntat cu dorința de a fi în pas cu vremurile, fie că asta ar însemna să respect un ritm și să mă supun regulilor jocului, fie să casc ochii larg ca să înțeleg ce se întâmplă de pe margine – astăzi, un pattern de situare în lume cel puțin parțial regăsibil în conceptualizarea (prea) glamour a ceea ce se numește fear of missing out. Dar poate această anchetă nu vrea să mă depășesc pe mine și, orișicum, iese de sub căderea mea să anticipez evaluări.

2005-2007 sunt anii mei de școală, de lectură. Nicicând șoarecele de bibliotecă ...

Se știe că macroistoria e diferită de istoria mică, individuală, fiind diferită și față de percepția ulterioară, care nu mai regăsește decât cu greu perspectiva originală, a martorului, proiectând retrospectiv felurile fenomene, date, probleme, pe care la acea vreme le-am ignorat cu totul. Mai interesant este atunci când cele două tind să fie analogice. De exemplu, tind să cred că anul 2005 a fost unul de cotitură și pentru marea istorie, și pentru istoria subsemnatului. La acea dată știam prea puțin despre revoluțiile internetului, cum ar fi noul mod digital de a cartografia realitatea (în 2005 s-au pus bazele programelor tip google maps), ceea ce a revoluționat modul nostru de a percepe lumea, de a naviga virtual pe Google Earth înainte de a fi vizitat concret locul ...

Diferența evidentă a literaturii române de azi față de cea din perioada 2007-2010 nu e una de valoare - atunci ca și acum, în fiecare an apăreau cărți de poezie, de proză sau de critică admirabile. Ci e una de sistem al receptării, de autoreglaj metabolic: pentru fiecare carte foarte bună existau atunci măcar 15 cronicari literari gata s-o citească de la o săptămână la alta, gata s-o comenteze, să o plaseze în fluxurile vitale ale literaturii - pe care aveai senzația obiectivă c-o vezi crescându-ți sub ochi.

Acum, cred că sunt mai puțin de 5 cronicari literari gata să facă acest oficiu săptămânal - și, dacă spun 5, am totuși senzația că exagerez. Literatura română ...

Context

Citesc în Wikipedia că 2005 a început într-o zi de sâmbătă. Anul în care Fox Kids a devenit Jetix. Și că s-a descoperit o planetă pitică, Eris, din Sistemul Solar. Pe 14 februarie a fost fondat YouTube. În 29 martie aflam de la televizor că trei ziariști români au fost răpiți în Irak de niște teroriști. În 30 martie, la postul Al Jazeera apărea o înregistrare cu cei trei, muți, înfricoșați, iar pe 22 aprilie îi vedeam din nou, tot la Al Jazeera, aflam și că răpitorii cer retragerea trupelor române din Irak în patru zile, altfel îi vor ucide pe ostatici. Era o perioadă în care erau răpiți jurnaliști, unii chiar decapitați. ...

În anul 2007 am ieșit pentru prima oară din țară, ca scriitoare. Eram în discuție atunci pentru traducerea romanului Omulețul roșu, iar Zogru intrase în catalogul ICR, pentru Salonul de Carte de la Torino. Cum era primul târg internațional, mi s-a părut mare. Am intrat în hala imensă, pe unde era standul României, și m-am auzit strigată din mai multe direcții. E una dintre amintirile mele dragi, și niciunul dintre evenimente care au urmat, numeroase și cu mult mai strălucitoare, nu s-a ridicat la nivelul acestuia. Eram într-o mare de oameni, scriitor la începuturi, și mă striga cineva - să nu-mi spuneți că nu apreciați situația! Nu după mult l-am văzut pe Roberto Merlo, fermecător, cum e și astăzi, vorbind o română perfectă, voluptos, ca și cum ar fi recitat un poem. ...

Românul nu e doar poet, din naștere, ci și prozator. Că suntem un neam de povestași, că ne place să cârcotim, să polemizăm, să despicăm firul în patru sunt realități certificate și întreținute și de moda întâlnirilor literare, fie ele organizate de revistele de cultură, fie ele pretextate de moșirea a noi generații scriitoricești – un lucru e cert: ne place să socializăm, să analizăm, să dăm verdicte, să construim paradigme și, de ce nu?, să ne împrietenim unii cu alții.

Mi-aduc aminte de un festival de poezie din primăvara anului 1996, de la Sighișoara, unde nimerisem cam din întâmplare și unde sala mustea de optzeciștii ...

N-am mai recunoscut-o niciodată în scris până acum, dar perioada 2007-2010 a fost una absolut halucinantă pentru cititoarea pătimașă din mine, care se trezise dublată, de voie, dar mai ales de ... nevoie profesională (dar asta e o altă poveste, pe care mi-ar plăcea să o transcriu, în detalii onest-contondente, în folosul tuturor celor care au resimțit pe propria piele ce înseamnă măcar inegalitatea de șanse de gen din mediul nostru academic), de un soi de alteritate critică aproape bulimică. Mă limitez, aici, la a aminti doar două-trei fapte, desigur extrem de importante pentru istoria mea, încă vie. Dar nu înainte de a recunoaște că pe atunci încă mă străduiam să pricep stranietatea transformării mele, dintr-o „profă” de liceu tehnologic ce emanase ...

Anul 2008 îl văd încadrat într-un chenar de enciclopedie, în culori sepia, atât de depărtat îmi pare în timp. Mai ales pentru că Bucureștiul, l’ombelico del mondo, s-a schimbat foarte mult în treisprezece ani.

Pentru mine, 2008 rămâne un an-fanion, fiindcă atunci am debutat în volum, la Ed. Brumar, cu Yima. Poezie. Mă credeam poet. Slavă Domnului, himera s-a sfârșit la timp și am înțeles că mâna nu-mi aluneca degeaba spre proză, știa ea cum stau treburile, instinctul îmi era mult mai bine structurat decât mintea.

Eram student în ultimul an la Jurnalism, dar nu prea dădeam pe la facultate. ...

Încă de la începutul anilor ’90, în România începuse să fie publicată literatura interzisă sub comunism. O bună parte nu fusese publicată niciodată din cauza cenzurii comuniste. O altă parte văzuse lumina tiparului pentru prima oară în afara României în limbi de circulație, însă acum, după 1989, apăreau jurnale și cărti de memorialistică, în sfârșit în versiunea lor originală în limba română. Au mai apărut la noi atunci și romane de acest gen scrise de autori români în franceză sau alte limbi. Părerile critice asupra acestei literaturi erau extrem de variate. În cea mai mare parte, literatura memorialistică publicată atunci era de tip carceral, descriind experiența ...

Când zicem 2007, zicem Europa, și când zicem Europa, zicem 2007. Intrarea în U.E. nu a revoluționat călătoriile, dar a simplificat birocrațiile, a redus vizele, a multiplicat rutele și a coborât prețurile. De multele curse low-cost au beneficiat migrația economică și cea academică, iar împreună cu ele a profitat și literatura de călătorie, oricum reprezentată consistent și în anii anteriori. După mai vechile Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu î din a (2004) de Radu Pavel Gheo, Hai-hui prin Occident (2004) de Codruț Constantinescu sau Singurătatea păsării migratoare (2005) de Cristian Bădiliță, urmează Enerv ări sau despre bucuria de a trăi în România (2007) de Mirel Bănică și Codruț Constantinescu, Nevoi speciale (2008) de Dan Sociu, Zero grade Kelvin (2009) de Adrian Schiop sau _Fals jurnal de ...

Sfârșitul primului deceniu al primului secol din mileniul III. Nu-l poți „recupera” decât cu subiectivitate, ca pe o primăvară a noului secol, ca pe o toamnă a noului deceniu.

În martie 2008, literatura SF a fost în doliu: a murit Arthur C. Clark. Un doliu de câteva zile, că altfel evenimentele, mai mari sau de tot local-provinciale, vin avalanșă și nu e timp de plâns pe unul, pe altul. Viii cu viii!

În aceeași perioadă publică roman poetul optzecist Nichita Danilov: Locomotiva Noiman. Un roman-simfonie, „un spațiu unde adevărul și iluzia se contopesc pentru totdeauna”, cu cuvintele autorului obsedat de Bulgakov, de Gogol, de ruși în general.

Atunci, am citit Zogru de Doina Ruști, cu avatarurile unui duh „ca apa verzuie de baltă”.

Radu Aldulescu publică ediția a doua din Sonată pentru acordeon cu lumea aspră a mahalalei bucureștene din „epoca de aur”, glisând mereu autorul de la stilul direct la cel indirect liber și înapoi.

...

Despre comparatiștii americani de origine română care au ales exilul la începutul anilor ‘70 s-a vorbit și scris consistent în ultimele trei decenii—atât în România, unde majoritatea cărților lor au fost publicate, fie în versiuni originale românești, fie în traducere, cât și în Statele Unite, unde eu însămi am publicat o serie de studii despre dialogurile conceptuale dintre Matei Calinescu, Virgil Nemoianu, Mihai Spariosu și Marcel Cornis-Pope, începând cu 2001. Dacă am acceptat cu plăcere invitația de a scrie acest eseu despre contribuția transatlantică a acestor comparatiști este pentru că în cărțile lor publicate de ambele părți ale Atlanticului ei au privit critic paradigma vestică și au militat implicit pentru modele inovatoare, sensibile la diversitatea ...

Pornisem din Sighișoara, eram la volan și, după ce am trecut de Luna, am căutat un post de radio din Cluj. Muzică plăcută, auzeam melodia lui Nicu Alifantis care mă asigura: a venit, a venit toamna...; după care, la microfon, redactorul muzical: ”ei, și-acum, o piesă pe care vă propun să o ascultăm, indiferent de anotimp”, și fără alt comentariu își alege din playlist vocea orgasmică a lui Chris Rea ... A change is clearly taking place / Looking for the suuummer...; cât pe-aici, ca la finalul melodiei, să caut cu mâna dreaptă CD-ul Chris Rea, primit în dar, la un 1 Martie, de la traducătoarea Dana Ilin; voiam să îl ascult pe englez mai departe. Numai că, fără pic de reclamă la vreun produs farmaceutic, începe buletinul de știri: ”La Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, - dau volumul mai tare - se decernează azi Premiile ”Zilele Prozei”. Într-un an cu apariții editoriale de excepție, potrivit criticului literar Irina Petraș, misiunea juriului a fost una extrem de dificilă. Astfel că, pentru prima dată în istoria decernării acestui premiu, vor fi aduse în prim plan nu mai puțin de 6 cărți: Pudră, al Dorei Pavel, Angelus, de Ruxandra Cesereanu, Antologia prozei scurte transilvane actuale, de Ovidiu Pecican, Provizorat, de Gabriela Adameșteanu, Un om din est, de Ioan Groșan și Cadență pentru marș erotic, de Mariana... a urmat o pauză în eter, de Mariana... (a repetat el), după care am numărat trei tentative de a mi se pronunța numele Gorczyca.

În acel an nu făcusem încă transferul la Cluj, eram membră a Filialei Mureș, și mă gândeam că din cauza asta, probabil, nu sunt cunoscută de știriști. Ajunsesem la Câmpia Turzii (cred că nu se dăduse drumul la Autostradă) și, în ciuda solcitării atenției presupuse de traversarea acestui oraș cu multe treceri de pietoni, ego-ul meu rănit era captiv într-un noian de bombăneli.

Pe la Turda, supărarea s-a mai diminuat și a rămas doar un lest acolo, ignorat deja când am ajuns la coborârea de pe Dealul Feleacului, în acel punct de unde vezi cum ți se așterne în vale tot Clujul; mi-am adus aminte că eu însămi, citind un articol despre Homo ludens, m-am dus la Librăria Universității și am întrebat pe ce raft pot găsi cartea lui Johan Huizinga. În tentativa mea de a pronunța exact ca în olandeză, am repetat de câteva ori numele eseistului, încât doamna de la casă a crezut că mi-a rămas un os de pește în gât și mi-a sugerat să beau întâi puțină apă.

Ajung la Cluj și, în timp ce căutam un loc de parcare în zona în care, odată, se afla celebra Cafenea ”Arizona”, topos emblematic pentru scriitori precum Alexandru Vlad, Petru Poantă, Ion Mureșan, Ovidiu Pecican... o altă amintire din aceeași serie îmi vine în minte: eram în forfota Târgului de carte de la Paris, în martie 2010; aveam o țintă precisă: Scena Autorilor, unde urma să se întâmple o întâlnire cu cel căruia tocmai îi apăruse romanul Harta și teritoriul. Mă întâlnesc în drumul meu grăbit cu un scriitor român, nu dau nume, care mă întreabă dacă vreau să mergem la standul Tunisiei ca să bem o cafea la nisip. Eu îi spun în fugă, îmi pare rău, o lăsăm pe mâine, merg să-l văd pe Houellebeck.

Cum oi fi pronunțat eu, mi-e greu să reconstitui, cert e că spre seară, în autobuz, în drum spre Hotel de la Paix, îl aud pe scriitor: băi, a fost Houellebeck azi în târg și n-am știut.

...

Literatura română din urmă cu zece ani, dar și cea din cei zece ani scurși până în prezent, e egală cu sine. Adică nu s-a schimbat foarte mult. E în mare parte la fel. Doar că au mai apărut edituri, au dispărut altele. Unele, e limpede, parcă investesc mai mult în calitate. Există, în continuare, multe edituri care scot cărți pe bandă rulantă producțiile literare ale unor veleitari. Lipsesc în mare parte editorii veritabili, cei care joacă un rol extrem de important în ceea ce înseamnă „facerea” unei cărți.

Evident, nu totul e cenușiu. Sunt și edituri care au proiecte reale, puse în practică de profesioniști. Au apărut colecții interesante. Mai mult, se publică ...

Începutul anului 2012 m-a prins în Bulgaria, la Ruse, predând limba română unor cursanți extraordinari, în cadrul unui proiect european în care era partener și Universitatea din Craiova. Nici nu mă întorsesem bine din vacanța de iarnă și începuseră acele proteste masive împotriva regimului Băsescu, care au dus până la urmă, în vară, la suspendarea din funcție a acestuia. De altfel, în toată Europa, din Spania până în Grecia, aveau să se desfășoare în acel an ample demonstrații anti-austeritate, după doi-trei ani de gargară macroeconomică în care, ca de obicei, nota de plată a fost livrată tot celor nevoiți să trăiască dintr-un venit din ce în ce mai precar.

...

Când vine vorba de anul 2012 mă năpădesc, înainte de orice, amintirile meteorologice. A fost o iarnă grozavă cea din lunile ianuarie și februarie ale acelui an de poveste, cu zăpezi cât gardul și cu geruri strașnice, cum nu aveam să mai vedem multă vreme de atunci încolo. Îmi amintesc perfect că urma să plec pentru câteva luni la un stagiu în Franța chiar pe 1 februarie. Aveam rezervare la un zbor hipermatinal și multe emoții, zburam cu Lufthansa, și a fost nevoie ca avionul să fie degivrat timp de mai bine de oră, în câteva reprize, din care pricină a decolat cu mare întârziere de pe aeroportul Otopeni. Am pierdut, în consecință, legătura spre Paris (noroc că erau, pe vremea aia, nesperat de multe curse aeriene München-Paris și nu am avut de așteptat prea mult). Citeam, ca ...

Nici azi n-am înțeles exact de ce, anul 2012 a fost unul apocaliptic, asociat intens cu scenariile apocaliptice, cu toate că nu a erupt niciun vulcan astfel încât traficul aerian să fie perturbat așa ca în aprilie 2010, niciun asteroid nu a trecut prea aproape de Terra ca în 27 iunie 2011 (data susținerii tezei mele de doctorat în catedră) și revenirea mult anticipată, încă din 2009, a cutremurului din 1977 (mai ales asupra Bucureștiului) nu s-a produs (din fericire), nemaivorbind că nu s-a mai înregistrat nicio pandemie ca în 2009-2010 sau ca și cea din prezent. Prin comparație cu 2020-2021, apocalipsa a fost una exclusiv a scenariilor ficționale, nu a scenariilor implementate în real, ca acum. Singurul cutremur s-a soldat prin mai-iunie cu căderea unui guvern de ...

Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia

(2012)

Invitat de colegul meu Bogdan Tănase să scriu ceva, orice despre anul 2012, m-am gândit să ignor fierbintele an politic 2012 (își mai aduce aminte cineva de el?) și să amintesc cititorilor revistei Opt motive că 2012 a fost anul sărbătoririi Centenarului N. Steinhardt (n. 29 iulie 1912). Colocvii (la Academia Română, la Baia Mare și la Bistrița), lansări, articole în presa scrisă, emisiuni radio-tv etc, toate acestea configurând imaginea unei ...

Este o adevărată provocare să accepți să rememorezi viața culturală de acum aproape 10 ani. Însă remarc un soi de frivolitate care mă cuprinde la gândul că mă voi transpune în starea femeii de acum 10 ani, o senzație neașteptată, pentru că, dacă mă gândesc mai bine, anul 2012 a început pentru mine cu o lovitură profesională care avea să-mi schimbe fundamental destinul. Dacă viața ar fi segmentată în felii, atunci anul 2012 este felia corespunzătoare trezirii mele într-o altă realitate. Până atunci pentru mine iarna echivala cu albul și puritatea, sărbătorile erau vesele și mereu așteptate, însă acea iarnă mi-a rămas în amintire ca una atipică, întunecată, ca și când pentru prima dată am observat frigul, zăpada mizerabilă strânsă la rigole, culoarea cenușie a ...

Merită să ne amintim de peisajul publicistic al perioadei. O schimbare importantă survenise chiar în anul 2000, cu lansarea, direct în mainstream, a Observatorului cultural, care a reușit imediat să concureze revistele culturale de prim-plan ale anilor ’90, precum România literară sau Dilema, datorită aportului substanțial al unor universitari recunoscuți, care au schițat un program extrem de coerent, în jurul căruia au atras nu doar nume mari din generațiile precedente (în special din aceea optzecistă), dar și nou-veniți din rândurile masteranzilor și studenților de atunci. Strategia s-a dovedit roditoare de-a lungul întregului deceniu pentru că a creat o redacție puternică, a contribuit la dispersia unor noi actori pe piața media și, mai general, a împrospătat atmosfera, destul de închisă, de până atunci. „Ruptura” redacției din 2005 a avut măcar un efect benefic: s-a născut revista aLtitudini, condusă de fostul director al Observatorului..., Ion Bogdan Lefter, contribuind la diversificarea spectrului pro-occidental și liberal, cu accent pe corectitudinea politică, multiculturalism, filo-feminism.

Pornit în 2004 și restartat în 2005, săptămânalul Cultura reunea foarte tineri filologi din mai multe centre universitare, promova literatura ultimilor ani și exhiba o atitudine bătăioasă „de stânga”, de implicare în polemici cu cine nu te așteptai, într-un stil rațional și accesibil. Îi lua în vizor nu doar pe inamicii previzibili, conservatorii, dar și pe unii autori considerați progresiști, sancționați, fără complexe, pe teme ideologico-literare.

Tot atunci apărea la Iași Suplimentul de cultură, mai mult decât revista unei edituri, prin aceea că acoperea literatura publicată peste tot în România și, în plus, evenimente de ultimă oră din alte arte (inclusiv din cele neomologate, ca street-art-ul), cu rubrici permanente susținute de membri ai Clubului 8 și de alți scriitori și critici care, îmi amintesc bine, știau să te țină cu sufletul la gură. Suplimentul Dilemei, Dilemateca, era destul de prezent pe mesele cafenelelor de fițe intelectuale, după 2006. Era cel mai monden magazin cultural, cu recomandări și nu cu analize, dar suna atractiv, conținea interviuri și anchete apetisante și îl recunoșteai imediat pe tarabe după coperta glossy, atipică pentru publicațiile de profil.

Dacă preferai să stai acasă, puteai surfa pe site-urile de literatură ( hyperliteratura, tiuk!, egophobia, agonia, liternet ș.a.), dintre care de departe se distingea clubliterar, înființat în 2003 și devenit, după 2005, fief al generației douămiiste. Era o platformă virtuală semi-deschisă, în sensul în care poeziile și comment-urile puteau fi accesate „la liber”, fiind însă postate exclusiv de un grup restrâns de vreo 100 de membri, selectați printr-o procedură destul de elaborată, cu scouter-i, gatekeeper-i și voturi în plen. Și acum îmi e ciudă că m-am apropiat de grup abia în 2010, când gașca se cam spărsese, deși nu-mi dau seama cum aș fi putut contribui la ea. Textele urcate pe platformă depășeau evident media site-urilor de profil. Mă atrăgea deșteptăciunea comment-urilor, mă respingea cerbicia lor. A fost cea mai interesantă comunitate online din literatura noastră, cu toată prospețimea de cenaclu, cu prietenii minate de spiritul competiției, cu diferenduri intestine pe care le vedeai ecorșate pe ecran, asumate nominal sau delegate unor clone, în spatele cărora uneori nici insider-ii nu știau cine se ascunde.

S-a întâmplat să fiu mai apropiat de revista aLtitudini, a cărei apariție intermitentă interfera cu existența regulată a Cafenelei critice, în sensul că numerele revistei erau lansate și la întrunirile de la Cafenea. Amfitrionul I.B. Lefter invita tot lume bună – prozatori, poeți, critici, dar și actori, regizori, pictori, muzicieni, istorici, antropologi, dansatori, coregrafi – în spații de obicei neconvenționale, care se schimbau din când în când: Club A, Club Control, Silver Church (lângă fosta Casă Preoteasa), o vilă boierească dintre cele două gemene de pe strada Luca Stroici, un blockhaus interbelic de la Șosea, sediul UNITER ș.a.m.d. Erau rarisime ocaziile când ne strângeam noi, colaboratorii și amicii revistei, la vreun bistrou, să stăm la taclale. Îmi amintesc că la o întâlnire festivă din martie 2017 am purtat o discuție destul de aplicată cu M.H. Simionescu despre mărcile de pick-up și despre àcele de citire a vinilurilor, care tocmai reintraseră în trend și se puteau procura second hand de la un service vechi, ceaușist din Piața Kogălniceanu, pe care-l știam amândoi. Îmi rula în minte holorima O placă (puțin) defectă a lui Foarță și aveam impresia, după surâsul lui ironic, că M.H.S. meșterea în minte o definiție ca cele din Dicționar onomastic.

...

Dacă ar fi să vorbesc despre 2012 ca despre un an apocaliptic nu m-aș putea exprima decât foarte subiectiv. Drept urmare, mă simt obligată să încep povestea cu câțiva ani mai devreme. Totul a pornit în 2007 când am început să citesc și să recitesc Proust. M-au motivat atunci cartea lui Gérard Cogez despre Timpul regăsit pe care o descoperisem la Biblioteca Centrului Cultural Francez de la Cluj și traducerea în română a cărții lui Lorenzo Renzi, Proust și Vermeer: apologia impreciziei. În a doua parte a lui 2007 însă, m-au confiscat alte lecturi, printre ele, mi-a rămas până azi în minte Artistul și moartea, un volum alb apărut la Editura Institutului Cultural Român, cu o mică reproducere pe copertă după Magritte, Bărbatul cu gambetă, ce reunea scrierile lui Emil Ivănescu, (fratele poetului și traducătorului Mircea Ivănescu) piese de teatru, note de jurnal întrerupte brusc de sinuciderea timpurie a autorului. Apoi spre finalul anului 2008 aveam să mă întâlnesc cu un alt roman al Doinei Ruști, Fantoma din moară și cu autoarea lui, la Cluj, în octombrie, descoperind o carte de care istoria literaturii noastre nu va putea face,cu siguranță, excepție, o altfel de poveste despre complicitatea tăcerii, despre prăbușirea tuturor iluziilor și o atentă analiză a mecanismelor de supraviețuire în lumea perfidă și tulbure a comunismului cu o construcție epică densă și ambițioasă pe cel puțin trei paliere, cu timpuri și istorii care se întrepătrund marcate și aici, ca în Zogru, de prezența unui personaj fantastic Max (Ma[r]x) ale cărui multiple înfățișări eterice se proliferează neașteptat în viețile protagoniștilor aceștia ajungând să metabolizeze, fiecare, amprenta inconfundabilă a fantomei ca varii tipuri de supraviețuire într-o lume întoarsă pe dos, astfel încât ceea ce pentru unii reprezintă rezistența anticomunistă, pentru ceilalți devine marcă a conformismului sau pur și simplu acceptarea istoriei și a tarelor sale.

Treptat, la începutul lui 2009 m-am îndepărtat cu totul de vechiul sistem de referință al lecturilor spre dramaturgia contemporană din 2002, 2004, 2006…I-am descoperit atunci pe Lia Bugnar (Omul de zăpadă, 2003), Saviana Stănescu (Waxing West, 2004), Vera Ion (Vitamine, 2006), Alina Nelega ( Kamikaze. Monoloage și monodrame pentru actori și actrițe, 2006), Ioan Peter, (Tot ce se dă, 2006) Mihai Ignat, (Crize, 2006), Ștefan Peca, (New York [Fuckin’ City], 2006) , Gianina Cărbunariu (Mady-baby.edu. și Stop the Tempo,2006) care m-au convins că teatrul contemporan reflectă construcția identității românești a timpului, tematizează obsesia dezrădăcinării, pericolul atomizării sociale și individuale, și anticipează consecințele nefaste generate de transportul simbolic al clișeelor identitare, de globalizarea angoaselor individuale cu foarte puțin timp înainte de integrarea României în Uniunea Europeană. Apoi am dat peste Alain de Botton, How Proust can change your life, o carte ceva mai veche (din 1997, cred) apărută și în traducere românească mai târziu, în 2014, care mi-a demonstrat că filosofia și literatura nu fac întotdeauna casă bună, în schimb, m-a motivat să revin la lecturi mai vechi, cum ar fi Jacques le Goff, Istorie și memorie, ori Jünger, Cartea ceasului de nisip.

Trebuie să recunosc însă, ca l-am citit cu adevărat pe Proust abia în toamna lui 2009 și la începutul lui 2010, noaptea, fără notițe, însemnând doar pe marginea textului una-alta, în timp ce ziua mă îndeletniceam cu redactarea tezei de doctorat cu care eram deja în perioada de grație. Și cum ajunsesem să cumpăr timp, nu puteam face altceva mai bun decât să încerc să valorific la maximum această durată, asta până când am dat din nou peste cele șase volume din În căutarea timpului pierdut …

Lectura romanelor lui Proust se desfășura după un program atipic, și, la început făceam asta mai degrabă pentru a-mi odihni ochii obositi de orele petrecute în fața calculatorului, pe timpul zilei. Și de la Proust am ajuns la Bossuet, la Pascal și la Platon, la minunata Sarah Bernardt, simbol al teatralității și al decadenței supreme, care își comandase la un moment dat un sicriu sofisticat pe care îl proba sistematic, mai ales în fața musafirilor săi, apoi am ajuns la Ruskin și la Rudolf Steiner și nu știu cum se face, la Bulgakov, apoi la istoriile fascinante ale boierilor Bibescu, la poveștile Parisului de la începutul lui 1900, la aristocrația românească, la minunata analiză a lui Mihail Sebastian despre corespondența proustiană și așa mai departe. Dar nu aceste lucruri aș vrea să le amintesc aici, ci acel tip de senzație specială a omului venit din imperiul oboselii care se întâlnește cu textul lui Proust.

Frazele lungi mă învăluiau cu finețea lor de filigran și cu obositoarea lor încercare de a reda fără rest ideea, imaginea, senzația. Cuvintele, personajele, evenimentele pluteau sub ochii mei prinse în masa amorfă a textului asemeni nuferilor lui Manet topiți în luciul verde-magmatic al apei, iar nopțile gri și întunecate de noiembrie se umpleau de lumina și de parfumul florilor din gradinile de la Combray. Tresăream auzind în inima adâncă a nopții răsunetul pașilor Naratorului pe dalele din piața San Marco, apropiindu-se agale de baptiserul din basilică. Aristocrate și aristocrați fandosiți defilau în penumbra camerei mele, unii chiar întârziau uneori așezați pe un colț al canapelei și le vedeam clar zâmbetul fals, toaletele sofisticate, postura teatrală, gesturile calculate. Rătăceam în nopțile cu lună plină pe străzile pustii ale Parisului în timpul Primului Război Mondial… și toată această lume își relua cuminte locul între coperțile cărții în primele ore ale dimineții când soarele despica orizontul cu o linie de foc în vreme ce eu îmi luam rămas bun de la textul proustian până la căderea serii, nu însă fără a mai păstra pe retină niște crâmpeie de imagini care se derulau în mintea mea asemeni reflecțiilor strălucitoare, relicve ale trecutului merovingian, proiectate de lanterna magică în camera Naratorului, la Combray.

...

Pentru proză, anii aceștia au fost o placă turnantă înspre o piață mai diversificată și updatată după multitudinea de formule care concurau în Europa și în S.U.A. Impresia că am intra într-o altă fază a literaturii plutea de mai demult, un vânt al schimbării bătea încă din 2000, dar realizările ating abia acum o masă critică. În 2004, Polirom își lansează cu destul fast mediatic proiectul de promovare a prozei autohtone sub sloganul „Votați literatura tânără” și parcă, de atunci, oferta editorială începe să se racordeze mai pragmatic la așteptările publicului intern. Registrul pop exista și în proza anilor ’90, dar de regulă integrat în planuri metaficționale atât de sofisticate, încât îl țineau la distanță pe cititorul nefilolog sau nedoritor să străbată epopei postmoderne de 500 de pagini. Romanul supraetajat subzistă încă, însă coabitează democratic cu texte mai scurte, nervoase, apte să mizeze pe cartea eroticului, comicului, fantasticului într-un regim al accesibilității. Și fără să mascheze complexe elitiste.

Îmi consult fișele făcute în vremea aceea și sunt stupefiat câte volume relevante de proză s-au publicat în interval de numai trei ani: Pupa Russa (2004) de Gheorghe Crăciun, Imperiul marelui Graal (2004) de Sebastian A. Corn, Raiul găinilor (2004) de Dan Lungu, Venea din timpul diez (2004) de Bogdan Suceavă, Fairia. O lume îndepărtată de Radu Pavel Gheo (2004), Cum mi-am petrecut vacanța de vară (2004) de T.O. Bobe, Tinerețile lui Daniel Abagiu (2004) de Cezar Paul-Bădescu, 69 (2004) de Ionuț Chiva, Băgău (2004) de Ioana Bradea, pe bune / pe invers (2004) de Adrian Schiop, Fișă de în ­registrare (2004) de Ioana Baetica, Real K (2004) de Dragoș Bucurenci, Cruciada copiilor (2005) de Florina Ilis, Trimisul nostru special (2005) de Florin Lăzărescu, Degete mici (2005) de Filip Florian, Cerul din burtă (2005) de Ioana Nicolaie, O limbă comună (2005) de Sorin Stoica, Derapaj (2006) de Ion Manolescu, Povestirile mamei bătrâne (2006) de Radu Țuculescu, Christina Domestica și vânătorii de suflete (2006) de Petru Cimpoieșu, Zogru (2006) de Doina Ruști, Teodosie cel Mic (2006) de Răzvan Rădulescu, Băiuțeii (2006) de Filip și Matei Florian, Luminița, mon amour (2006) de Cezar Paul-Bădescu, Născut în U.R.S.S. (2006) de Vasile Ernu, Fata din casa vagon (2006) de Ana Maria Sandu și... lista nu e gata.

Coexistă o mulțime de genuri, strategii, motoare narative – scenariu conspiraționist, metaficțiune, satiră, farsă, parabolă, realism magic, fantasy, science-fiction, policier, autoficțiune, blog novel, realism murdar, neorealism microsocial. Se lansează la apă formule nerodate până atunci: mizerabilism pulp cu sex & droguri, proză observațională, proză poetică à la Aglaja Veteranyi (stilistică intrată în modă imediat după traducerea scriitoarei helveto-româno-maghiare, folosită mai ales în scriitura traumei, copilăriei și feminității). Unele rezistă în timp, altele nu prea, dar apar și cărți excepționale, mai ales în nișele autoficțiunii și fantasy. Cu bune și cu rele, cu de toate, piața de carte se emancipează de puținele modele ale „tranziției” din anii ’90 și începe să semene cu cea de azi, descentrată și impredictibilă. ...

Fiindcă am o memorie care reține mai ales atmosfera și mult mai puțin detaliile, amintirile mele sunt legate în primul rând de realitatea copleșitoare a târgurilor de carte și doar tangențial de cărțile lansate acolo. Târgurile de carte, acele locuri copleșitoare, zumzăind de lume, delimitate bezmetic în spații mici, înțesate de cărți, locuri spre care plecam în diminețile de weekend cu tramvaiul 41, plini de speranță, ducând în spate o geantă de voiaj încă goală. Putea fi un sfârșit de toamnă zgribulit, iar atunci ne îmbrăcam „în foi”, anticipând aerul înăbușitor de la Romexpo, în care știam cât de repede se transpiră sau un început de vară deja canicular, iar atunci străbăteam spațiul imens de beton printre tarabele de kürtos și artizanat, cu soarele izbindu-ne violent în creștet, ca într-un început de halucinație. Mirosul pe care mi-l aduce imediat în memorie amintirea acestui peisaj nu este cel al cărții tipărite, ci, mărturisesc, acela al fumului grătarelor, căci mai întâi ele te întâmpinau prietenos, familiar, încă de la intrarea în perimetrul betonat. La mese, vedetele momentului, pe care le știam doar din vedere, arborau un aer blazat în vreme ce beau bere și mâncau mici așteptându-și lansările. Noi, cititorii, ne îndreptam direct spre spațiul sacru, cel în care se pătrundea pe o scară acoperită cu mochetă roșie și unde, odată ajunși, trăgeam cu nesaț aer în piept, contemplând furnicarul ce se cerea explorat cu răbdare.

Începeam apoi aventura umplerii genții de voiaj adusă de-acasă. Mai întâi la etaj, acolo unde standurile editurilor mici se învecinau pitoresc cu cele ale vânzătorilor de cafea, dulciuri și bijuterii de chihlimbar. Acolo, lumea era mai rarefiată – studenți, bătrâni cu bărbi și paltoane demodate, editoare de vârsta a doua, strident fardate și autori încă necunoscuți, care te îmbiau să participi la următoarea lansare, a lor. Mai toți purtau în spinare câte un rucsac sau o geantă mare, gata să fie umplută cu cărți, așa că ne simțeam bine printre ei, erau frații noștri. Ne aglutinam umăr la umăr, împingându-ne discret ca să ajungem mai în față, la standurile editurilor universitare (ale căror titluri, aviz amatorilor, nu se prea găsesc în librării, iar pe internet se comandă greoi și ajung târziu, uneori niciodată), la standurile acelor edituri care, în mod curios, încă mai publicau poezie sau critică literară, respectiv la standurile editurilor de apartament, unde ne benoclam la titluri lungi, burtoase, în spatele cărora se ascundeau, de regulă, capcanele vreunei teze de doctorat. Geanta de voiaj începea să se umple, „bugetul” se micșora pe nesimțite, frunțile se îmbrobonau de sudoare, iar hainele groase începeau a se desfoia una câte una. Cu ochii la albume de artă trase în țiplă, la hărțile didactice viu colorate sau chiar în relief, la globurile pământești luminate dinăuntru, nici nu ne dădeam seama când treaba devenea tot mai serioasă și pașii ne purtau irezistibil către „lumea mare” de la parter.

Aici, alt ritm, altă viață, dar mai ales alt aer, mult mai greu de respirat. Edituri celebre, cu standuri de la măricel spre uriaș, multitudine de titluri cu coperți multicolore, autori celebri – a căror blazare din umbra grătarelor de mici se transformase, sub tirul privirilor iscoditoare, în oboseală de animal hăituit – lume de toate felurile, popor câtă frunză și iarbă, microfonie...

(Parcă simt totuși nevoia unei paranteze punctuale, în care memoria mea să se focuseze pe un detaliu anume: lansarea Solenoidului, cred că în noiembrie 2015, dar s-ar putea să fi fost și un sezon mai târziu. Firește, toate datele se pot verifica pe Google, însă atunci care ar mai fi farmecul amintirii?

Lume ca la manifestație, n-aveai loc nici să arunci un ac. Covorul roșu nici nu se mai zărea de sub fundurile celor care se așezaseră comod pe trepte, ca la teatru, cu traista de cărți și mormanul de haine rostuite în jurul lor.

...