63 / 10 mai, 2021

Era 8 octombrie 2010

Pornisem din Sighișoara, eram la volan și, după ce am trecut de Luna, am căutat un post de radio din Cluj. Muzică plăcută, auzeam melodia lui Nicu Alifantis care mă asigura: a venit, a venit toamna...; după care, la microfon, redactorul muzical: ”ei, și-acum, o piesă pe care vă propun să o ascultăm, indiferent de anotimp”, și fără alt comentariu își alege din playlist vocea orgasmică a lui Chris Rea ... A change is clearly taking place / Looking for the suuummer...; cât pe-aici, ca la finalul melodiei, să caut cu mâna dreaptă CD-ul Chris Rea, primit în dar, la un 1 Martie, de la traducătoarea Dana Ilin; voiam să îl ascult pe englez mai departe. Numai că, fără pic de reclamă la vreun produs farmaceutic, începe buletinul de știri: ”La Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, - dau volumul mai tare - se decernează azi Premiile ”Zilele Prozei”. Într-un an cu apariții editoriale de excepție, potrivit criticului literar Irina Petraș, misiunea juriului a fost una extrem de dificilă. Astfel că, pentru prima dată în istoria decernării acestui premiu, vor fi aduse în prim plan nu mai puțin de 6 cărți: Pudră, al Dorei Pavel, Angelus, de Ruxandra Cesereanu, Antologia prozei scurte transilvane actuale, de Ovidiu Pecican, Provizorat, de Gabriela Adameșteanu, Un om din est, de Ioan Groșan și Cadență pentru marș erotic, de Mariana... a urmat o pauză în eter, de Mariana... (a repetat el), după care am numărat trei tentative de a mi se pronunța numele Gorczyca.

În acel an nu făcusem încă transferul la Cluj, eram membră a Filialei Mureș, și mă gândeam că din cauza asta, probabil, nu sunt cunoscută de știriști. Ajunsesem la Câmpia Turzii (cred că nu se dăduse drumul la Autostradă) și, în ciuda solcitării atenției presupuse de traversarea acestui oraș cu multe treceri de pietoni, ego-ul meu rănit era captiv într-un noian de bombăneli.

Pe la Turda, supărarea s-a mai diminuat și a rămas doar un lest acolo, ignorat deja când am ajuns la coborârea de pe Dealul Feleacului, în acel punct de unde vezi cum ți se așterne în vale tot Clujul; mi-am adus aminte că eu însămi, citind un articol despre Homo ludens, m-am dus la Librăria Universității și am întrebat pe ce raft pot găsi cartea lui Johan Huizinga. În tentativa mea de a pronunța exact ca în olandeză, am repetat de câteva ori numele eseistului, încât doamna de la casă a crezut că mi-a rămas un os de pește în gât și mi-a sugerat să beau întâi puțină apă.

Ajung la Cluj și, în timp ce căutam un loc de parcare în zona în care, odată, se afla celebra Cafenea ”Arizona”, topos emblematic pentru scriitori precum Alexandru Vlad, Petru Poantă, Ion Mureșan, Ovidiu Pecican... o altă amintire din aceeași serie îmi vine în minte: eram în forfota Târgului de carte de la Paris, în martie 2010; aveam o țintă precisă: Scena Autorilor, unde urma să se întâmple o întâlnire cu cel căruia tocmai îi apăruse romanul Harta și teritoriul. Mă întâlnesc în drumul meu grăbit cu un scriitor român, nu dau nume, care mă întreabă dacă vreau să mergem la standul Tunisiei ca să bem o cafea la nisip. Eu îi spun în fugă, îmi pare rău, o lăsăm pe mâine, merg să-l văd pe Houellebeck.

Cum oi fi pronunțat eu, mi-e greu să reconstitui, cert e că spre seară, în autobuz, în drum spre Hotel de la Paix, îl aud pe scriitor: băi, a fost Houellebeck azi în târg și n-am știut.

...

Reviste și comunități online

Merită să ne amintim de peisajul publicistic al perioadei. O schimbare importantă survenise chiar în anul 2000, cu lansarea, direct în mainstream, a Observatorului cultural, care a reușit imediat să concureze revistele culturale de prim-plan ale anilor ’90, precum România literară sau Dilema, datorită aportului substanțial al unor universitari recunoscuți, care au schițat un program extrem de coerent, în jurul căruia au atras nu doar nume mari din generațiile precedente (în special din aceea optzecistă), dar și nou-veniți din rândurile masteranzilor și studenților de atunci. Strategia s-a dovedit roditoare de-a lungul întregului deceniu pentru că a creat o redacție puternică, a contribuit la dispersia unor noi actori pe piața media și, mai general, a împrospătat atmosfera, destul de închisă, de până atunci. „Ruptura” redacției din 2005 a avut măcar un efect benefic: s-a născut revista aLtitudini, condusă de fostul director al Observatorului..., Ion Bogdan Lefter, contribuind la diversificarea spectrului pro-occidental și liberal, cu accent pe corectitudinea politică, multiculturalism, filo-feminism.

Pornit în 2004 și restartat în 2005, săptămânalul Cultura reunea foarte tineri filologi din mai multe centre universitare, promova literatura ultimilor ani și exhiba o atitudine bătăioasă „de stânga”, de implicare în polemici cu cine nu te așteptai, într-un stil rațional și accesibil. Îi lua în vizor nu doar pe inamicii previzibili, conservatorii, dar și pe unii autori considerați progresiști, sancționați, fără complexe, pe teme ideologico-literare.

Tot atunci apărea la Iași Suplimentul de cultură, mai mult decât revista unei edituri, prin aceea că acoperea literatura publicată peste tot în România și, în plus, evenimente de ultimă oră din alte arte (inclusiv din cele neomologate, ca street-art-ul), cu rubrici permanente susținute de membri ai Clubului 8 și de alți scriitori și critici care, îmi amintesc bine, știau să te țină cu sufletul la gură. Suplimentul Dilemei, Dilemateca, era destul de prezent pe mesele cafenelelor de fițe intelectuale, după 2006. Era cel mai monden magazin cultural, cu recomandări și nu cu analize, dar suna atractiv, conținea interviuri și anchete apetisante și îl recunoșteai imediat pe tarabe după coperta glossy, atipică pentru publicațiile de profil.

Dacă preferai să stai acasă, puteai surfa pe site-urile de literatură ( hyperliteratura, tiuk!, egophobia, agonia, liternet ș.a.), dintre care de departe se distingea clubliterar, înființat în 2003 și devenit, după 2005, fief al generației douămiiste. Era o platformă virtuală semi-deschisă, în sensul în care poeziile și comment-urile puteau fi accesate „la liber”, fiind însă postate exclusiv de un grup restrâns de vreo 100 de membri, selectați printr-o procedură destul de elaborată, cu scouter-i, gatekeeper-i și voturi în plen. Și acum îmi e ciudă că m-am apropiat de grup abia în 2010, când gașca se cam spărsese, deși nu-mi dau seama cum aș fi putut contribui la ea. Textele urcate pe platformă depășeau evident media site-urilor de profil. Mă atrăgea deșteptăciunea comment-urilor, mă respingea cerbicia lor. A fost cea mai interesantă comunitate online din literatura noastră, cu toată prospețimea de cenaclu, cu prietenii minate de spiritul competiției, cu diferenduri intestine pe care le vedeai ecorșate pe ecran, asumate nominal sau delegate unor clone, în spatele cărora uneori nici insider-ii nu știau cine se ascunde.

S-a întâmplat să fiu mai apropiat de revista aLtitudini, a cărei apariție intermitentă interfera cu existența regulată a Cafenelei critice, în sensul că numerele revistei erau lansate și la întrunirile de la Cafenea. Amfitrionul I.B. Lefter invita tot lume bună – prozatori, poeți, critici, dar și actori, regizori, pictori, muzicieni, istorici, antropologi, dansatori, coregrafi – în spații de obicei neconvenționale, care se schimbau din când în când: Club A, Club Control, Silver Church (lângă fosta Casă Preoteasa), o vilă boierească dintre cele două gemene de pe strada Luca Stroici, un blockhaus interbelic de la Șosea, sediul UNITER ș.a.m.d. Erau rarisime ocaziile când ne strângeam noi, colaboratorii și amicii revistei, la vreun bistrou, să stăm la taclale. Îmi amintesc că la o întâlnire festivă din martie 2017 am purtat o discuție destul de aplicată cu M.H. Simionescu despre mărcile de pick-up și despre àcele de citire a vinilurilor, care tocmai reintraseră în trend și se puteau procura second hand de la un service vechi, ceaușist din Piața Kogălniceanu, pe care-l știam amândoi. Îmi rula în minte holorima O placă (puțin) defectă a lui Foarță și aveam impresia, după surâsul lui ironic, că M.H.S. meșterea în minte o definiție ca cele din Dicționar onomastic.

...

Ani de exil. O sinteză

Dacă ar fi să vorbesc despre 2012 ca despre un an apocaliptic nu m-aș putea exprima decât foarte subiectiv. Drept urmare, mă simt obligată să încep povestea cu câțiva ani mai devreme. Totul a pornit în 2007 când am început să citesc și să recitesc Proust. M-au motivat atunci cartea lui Gérard Cogez despre Timpul regăsit pe care o descoperisem la Biblioteca Centrului Cultural Francez de la Cluj și traducerea în română a cărții lui Lorenzo Renzi, Proust și Vermeer: apologia impreciziei. În a doua parte a lui 2007 însă, m-au confiscat alte lecturi, printre ele, mi-a rămas până azi în minte Artistul și moartea, un volum alb apărut la Editura Institutului Cultural Român, cu o mică reproducere pe copertă după Magritte, Bărbatul cu gambetă, ce reunea scrierile lui Emil Ivănescu, (fratele poetului și traducătorului Mircea Ivănescu) piese de teatru, note de jurnal întrerupte brusc de sinuciderea timpurie a autorului. Apoi spre finalul anului 2008 aveam să mă întâlnesc cu un alt roman al Doinei Ruști, Fantoma din moară și cu autoarea lui, la Cluj, în octombrie, descoperind o carte de care istoria literaturii noastre nu va putea face,cu siguranță, excepție, o altfel de poveste despre complicitatea tăcerii, despre prăbușirea tuturor iluziilor și o atentă analiză a mecanismelor de supraviețuire în lumea perfidă și tulbure a comunismului cu o construcție epică densă și ambițioasă pe cel puțin trei paliere, cu timpuri și istorii care se întrepătrund marcate și aici, ca în Zogru, de prezența unui personaj fantastic Max (Ma[r]x) ale cărui multiple înfățișări eterice se proliferează neașteptat în viețile protagoniștilor aceștia ajungând să metabolizeze, fiecare, amprenta inconfundabilă a fantomei ca varii tipuri de supraviețuire într-o lume întoarsă pe dos, astfel încât ceea ce pentru unii reprezintă rezistența anticomunistă, pentru ceilalți devine marcă a conformismului sau pur și simplu acceptarea istoriei și a tarelor sale.

Treptat, la începutul lui 2009 m-am îndepărtat cu totul de vechiul sistem de referință al lecturilor spre dramaturgia contemporană din 2002, 2004, 2006…I-am descoperit atunci pe Lia Bugnar (Omul de zăpadă, 2003), Saviana Stănescu (Waxing West, 2004), Vera Ion (Vitamine, 2006), Alina Nelega ( Kamikaze. Monoloage și monodrame pentru actori și actrițe, 2006), Ioan Peter, (Tot ce se dă, 2006) Mihai Ignat, (Crize, 2006), Ștefan Peca, (New York [Fuckin’ City], 2006) , Gianina Cărbunariu (Mady-baby.edu. și Stop the Tempo,2006) care m-au convins că teatrul contemporan reflectă construcția identității românești a timpului, tematizează obsesia dezrădăcinării, pericolul atomizării sociale și individuale, și anticipează consecințele nefaste generate de transportul simbolic al clișeelor identitare, de globalizarea angoaselor individuale cu foarte puțin timp înainte de integrarea României în Uniunea Europeană. Apoi am dat peste Alain de Botton, How Proust can change your life, o carte ceva mai veche (din 1997, cred) apărută și în traducere românească mai târziu, în 2014, care mi-a demonstrat că filosofia și literatura nu fac întotdeauna casă bună, în schimb, m-a motivat să revin la lecturi mai vechi, cum ar fi Jacques le Goff, Istorie și memorie, ori Jünger, Cartea ceasului de nisip.

Trebuie să recunosc însă, ca l-am citit cu adevărat pe Proust abia în toamna lui 2009 și la începutul lui 2010, noaptea, fără notițe, însemnând doar pe marginea textului una-alta, în timp ce ziua mă îndeletniceam cu redactarea tezei de doctorat cu care eram deja în perioada de grație. Și cum ajunsesem să cumpăr timp, nu puteam face altceva mai bun decât să încerc să valorific la maximum această durată, asta până când am dat din nou peste cele șase volume din În căutarea timpului pierdut

Lectura romanelor lui Proust se desfășura după un program atipic, și, la început făceam asta mai degrabă pentru a-mi odihni ochii obositi de orele petrecute în fața calculatorului, pe timpul zilei. Și de la Proust am ajuns la Bossuet, la Pascal și la Platon, la minunata Sarah Bernardt, simbol al teatralității și al decadenței supreme, care își comandase la un moment dat un sicriu sofisticat pe care îl proba sistematic, mai ales în fața musafirilor săi, apoi am ajuns la Ruskin și la Rudolf Steiner și nu știu cum se face, la Bulgakov, apoi la istoriile fascinante ale boierilor Bibescu, la poveștile Parisului de la începutul lui 1900, la aristocrația românească, la minunata analiză a lui Mihail Sebastian despre corespondența proustiană și așa mai departe. Dar nu aceste lucruri aș vrea să le amintesc aici, ci acel tip de senzație specială a omului venit din imperiul oboselii care se întâlnește cu textul lui Proust.

Frazele lungi mă învăluiau cu finețea lor de filigran și cu obositoarea lor încercare de a reda fără rest ideea, imaginea, senzația. Cuvintele, personajele, evenimentele pluteau sub ochii mei prinse în masa amorfă a textului asemeni nuferilor lui Manet topiți în luciul verde-magmatic al apei, iar nopțile gri și întunecate de noiembrie se umpleau de lumina și de parfumul florilor din gradinile de la Combray. Tresăream auzind în inima adâncă a nopții răsunetul pașilor Naratorului pe dalele din piața San Marco, apropiindu-se agale de baptiserul din basilică. Aristocrate și aristocrați fandosiți defilau în penumbra camerei mele, unii chiar întârziau uneori așezați pe un colț al canapelei și le vedeam clar zâmbetul fals, toaletele sofisticate, postura teatrală, gesturile calculate. Rătăceam în nopțile cu lună plină pe străzile pustii ale Parisului în timpul Primului Război Mondial… și toată această lume își relua cuminte locul între coperțile cărții în primele ore ale dimineții când soarele despica orizontul cu o linie de foc în vreme ce eu îmi luam rămas bun de la textul proustian până la căderea serii, nu însă fără a mai păstra pe retină niște crâmpeie de imagini care se derulau în mintea mea asemeni reflecțiilor strălucitoare, relicve ale trecutului merovingian, proiectate de lanterna magică în camera Naratorului, la Combray.

...

Cealaltă fază a prozei

Pentru proză, anii aceștia au fost o placă turnantă înspre o piață mai diversificată și updatată după multitudinea de formule care concurau în Europa și în S.U.A. Impresia că am intra într-o altă fază a literaturii plutea de mai demult, un vânt al schimbării bătea încă din 2000, dar realizările ating abia acum o masă critică. În 2004, Polirom își lansează cu destul fast mediatic proiectul de promovare a prozei autohtone sub sloganul „Votați literatura tânără” și parcă, de atunci, oferta editorială începe să se racordeze mai pragmatic la așteptările publicului intern. Registrul pop exista și în proza anilor ’90, dar de regulă integrat în planuri metaficționale atât de sofisticate, încât îl țineau la distanță pe cititorul nefilolog sau nedoritor să străbată epopei postmoderne de 500 de pagini. Romanul supraetajat subzistă încă, însă coabitează democratic cu texte mai scurte, nervoase, apte să mizeze pe cartea eroticului, comicului, fantasticului într-un regim al accesibilității. Și fără să mascheze complexe elitiste.

Îmi consult fișele făcute în vremea aceea și sunt stupefiat câte volume relevante de proză s-au publicat în interval de numai trei ani: Pupa Russa (2004) de Gheorghe Crăciun, Imperiul marelui Graal (2004) de Sebastian A. Corn, Raiul găinilor (2004) de Dan Lungu, Venea din timpul diez (2004) de Bogdan Suceavă, Fairia. O lume îndepărtată de Radu Pavel Gheo (2004), Cum mi-am petrecut vacanța de vară (2004) de T.O. Bobe, Tinerețile lui Daniel Abagiu (2004) de Cezar Paul-Bădescu, 69 (2004) de Ionuț Chiva, Băgău (2004) de Ioana Bradea, pe bune / pe invers (2004) de Adrian Schiop, Fișă de în ­registrare (2004) de Ioana Baetica, Real K (2004) de Dragoș Bucurenci, Cruciada copiilor (2005) de Florina Ilis, Trimisul nostru special (2005) de Florin Lăzărescu, Degete mici (2005) de Filip Florian, Cerul din burtă (2005) de Ioana Nicolaie, O limbă comună (2005) de Sorin Stoica, Derapaj (2006) de Ion Manolescu, Povestirile mamei bătrâne (2006) de Radu Țuculescu, Christina Domestica și vânătorii de suflete (2006) de Petru Cimpoieșu, Zogru (2006) de Doina Ruști, Teodosie cel Mic (2006) de Răzvan Rădulescu, Băiuțeii (2006) de Filip și Matei Florian, Luminița, mon amour (2006) de Cezar Paul-Bădescu, Născut în U.R.S.S. (2006) de Vasile Ernu, Fata din casa vagon (2006) de Ana Maria Sandu și... lista nu e gata.

Coexistă o mulțime de genuri, strategii, motoare narative – scenariu conspiraționist, metaficțiune, satiră, farsă, parabolă, realism magic, fantasy, science-fiction, policier, autoficțiune, blog novel, realism murdar, neorealism microsocial. Se lansează la apă formule nerodate până atunci: mizerabilism pulp cu sex & droguri, proză observațională, proză poetică à la Aglaja Veteranyi (stilistică intrată în modă imediat după traducerea scriitoarei helveto-româno-maghiare, folosită mai ales în scriitura traumei, copilăriei și feminității). Unele rezistă în timp, altele nu prea, dar apar și cărți excepționale, mai ales în nișele autoficțiunii și fantasy. Cu bune și cu rele, cu de toate, piața de carte se emancipează de puținele modele ale „tranziției” din anii ’90 și începe să semene cu cea de azi, descentrată și impredictibilă. ...

2012-2016, Amintirile unui cititor inocent

Fiindcă am o memorie care reține mai ales atmosfera și mult mai puțin detaliile, amintirile mele sunt legate în primul rând de realitatea copleșitoare a târgurilor de carte și doar tangențial de cărțile lansate acolo. Târgurile de carte, acele locuri copleșitoare, zumzăind de lume, delimitate bezmetic în spații mici, înțesate de cărți, locuri spre care plecam în diminețile de weekend cu tramvaiul 41, plini de speranță, ducând în spate o geantă de voiaj încă goală. Putea fi un sfârșit de toamnă zgribulit, iar atunci ne îmbrăcam „în foi”, anticipând aerul înăbușitor de la Romexpo, în care știam cât de repede se transpiră sau un început de vară deja canicular, iar atunci străbăteam spațiul imens de beton printre tarabele de kürtos și artizanat, cu soarele izbindu-ne violent în creștet, ca într-un început de halucinație. Mirosul pe care mi-l aduce imediat în memorie amintirea acestui peisaj nu este cel al cărții tipărite, ci, mărturisesc, acela al fumului grătarelor, căci mai întâi ele te întâmpinau prietenos, familiar, încă de la intrarea în perimetrul betonat. La mese, vedetele momentului, pe care le știam doar din vedere, arborau un aer blazat în vreme ce beau bere și mâncau mici așteptându-și lansările. Noi, cititorii, ne îndreptam direct spre spațiul sacru, cel în care se pătrundea pe o scară acoperită cu mochetă roșie și unde, odată ajunși, trăgeam cu nesaț aer în piept, contemplând furnicarul ce se cerea explorat cu răbdare.

Începeam apoi aventura umplerii genții de voiaj adusă de-acasă. Mai întâi la etaj, acolo unde standurile editurilor mici se învecinau pitoresc cu cele ale vânzătorilor de cafea, dulciuri și bijuterii de chihlimbar. Acolo, lumea era mai rarefiată – studenți, bătrâni cu bărbi și paltoane demodate, editoare de vârsta a doua, strident fardate și autori încă necunoscuți, care te îmbiau să participi la următoarea lansare, a lor. Mai toți purtau în spinare câte un rucsac sau o geantă mare, gata să fie umplută cu cărți, așa că ne simțeam bine printre ei, erau frații noștri. Ne aglutinam umăr la umăr, împingându-ne discret ca să ajungem mai în față, la standurile editurilor universitare (ale căror titluri, aviz amatorilor, nu se prea găsesc în librării, iar pe internet se comandă greoi și ajung târziu, uneori niciodată), la standurile acelor edituri care, în mod curios, încă mai publicau poezie sau critică literară, respectiv la standurile editurilor de apartament, unde ne benoclam la titluri lungi, burtoase, în spatele cărora se ascundeau, de regulă, capcanele vreunei teze de doctorat. Geanta de voiaj începea să se umple, „bugetul” se micșora pe nesimțite, frunțile se îmbrobonau de sudoare, iar hainele groase începeau a se desfoia una câte una. Cu ochii la albume de artă trase în țiplă, la hărțile didactice viu colorate sau chiar în relief, la globurile pământești luminate dinăuntru, nici nu ne dădeam seama când treaba devenea tot mai serioasă și pașii ne purtau irezistibil către „lumea mare” de la parter.

Aici, alt ritm, altă viață, dar mai ales alt aer, mult mai greu de respirat. Edituri celebre, cu standuri de la măricel spre uriaș, multitudine de titluri cu coperți multicolore, autori celebri – a căror blazare din umbra grătarelor de mici se transformase, sub tirul privirilor iscoditoare, în oboseală de animal hăituit – lume de toate felurile, popor câtă frunză și iarbă, microfonie...

(Parcă simt totuși nevoia unei paranteze punctuale, în care memoria mea să se focuseze pe un detaliu anume: lansarea Solenoidului, cred că în noiembrie 2015, dar s-ar putea să fi fost și un sezon mai târziu. Firește, toate datele se pot verifica pe Google, însă atunci care ar mai fi farmecul amintirii?

Lume ca la manifestație, n-aveai loc nici să arunci un ac. Covorul roșu nici nu se mai zărea de sub fundurile celor care se așezaseră comod pe trepte, ca la teatru, cu traista de cărți și mormanul de haine rostuite în jurul lor.

...

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Ciprian Popescu, ca mulți scriitori contemporani, nu trăiește din scris sau dintr-o profesie care să aibă de-a face cu scrisul. Trilingv perfect, Popescu a ales să scrie în română chiar dacă din 2007 locuiește la Montreal în Canada. A debutat cu volumul Mile End, publicat în 2016 la Casa de Editură Max Blecher. Deși autorul a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru acest volum, acesta este mai degrabă un jurnal al celor 77 de zile din viața unui emigrant pentru care momentele de frustrare se exprimă în proză, nostalgia cu gust amar devine poezie cu vers alb, iar rutina cotidiană se concentrează în scurte poeme în proză.

Ileana MARIN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de Doina Ruști, Mihai Ene & Cătălin Ghiță

​LITERA

CĂRȚI NOI

„Un volum intens, de poezie adevărată."

Cosmin Perța

Un fragment aici

cdpl

O monografie ca un roman: viața lui Marquez

LITERA

Vremea

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Tracus Arte

Pandora M

O coincidență stranie, o întâlnire neașteptată. Daisy primește e-mail-urile destinate unei femei cu nume similar, iar de aici până în miezul misterului nu mai e mult.

Târgul de Carte ElefantFest

Humanitas

SCRIITORI

în viața privată

Radu Aldulescu

la mare, de 1 Mai 2021

Copyright © optmotive.ro