OPTm
nr.crt.

Târzia mea studenție pariziană a coincis cu „vremea de glorie" a cântăreților români la metroul din Paris. Nu trecea nicio stație fără să se urce o nouă echipă, acordeon plus „voce", trăgând după ei o sculă cu aspect antediluvian, pe care cred că le-o închiria chiar administrația metroului (sau și-o pasau ei între ei) și care, am realizat la un moment dat, era de fapt un amplificator. Număram penibil nu mai puțin de 14 stații de la căminul din Porte de Clignancourt (acel pitoresc Ferentari al Pa ...

Muzica e prea tare, lumina e prea roșie, iar la masa de alături domnește o veselie tristă. Din câte își dă seama, oamenii sărbătoresc un divorț. Se așezase lângă ei atras de înfățișarea sărbătoritei, o blondă rotofeie, genul care nu pare prea interesat de formele propriului corp. Crezuse că va avea, în sfârșit, o noapte ușoară, mai ales că în fața proaspetei divorțate tronau o halbă de bere aburindă și un cotlet uriaș, asortat cu ditamai porția de murături. Apoi apăruse ca din senin spilcuitul c ...

Fiindcă am o memorie care reține mai ales atmosfera și mult mai puțin detaliile, amintirile mele sunt legate în primul rând de realitatea copleșitoare a târgurilor de carte și doar tangențial de cărțile lansate acolo. Târgurile de carte, acele locuri copleșitoare, zumzăind de lume, delimitate bezmetic în spații mici, înțesate de cărți, locuri spre care plecam în diminețile de weekend cu tramvaiul 41, plini de speranță, ducând în spate o geantă de voiaj încă goală. Putea fi un sfârșit de toamnă z ...

Ziua în care m-am simțit cel mai singură a fost aceea în care trupul meu a dat viață altui trup. De fapt, dacă ar fi fost doar o zi, puteam spune că am scăpat ieftin, dar a durat nu mai puțin de o săptămână. Aș fi putut fi prima moartă dintre fiicele mamei mele dacă soarta n-ar fi avut alte planuri cu mine.  

A început într-o marți, pe seară, fără să fi avut dinainte vreun semn. Era una dintre acele seri cărora deja le pierdusem șirul, în care stăteam cu soacra mea în salonul cel mare, ea croșe ...

Nu, nu e ceea ce ați putea crede. Și nici măcar nu știu dacă protagonista lor era blondă. Cele mai vechi dintre scrisori împlinesc anul acesta fix 100 de ani, o vârstă care cochetează deja cu veșnicia. Și toate au fost scrise într-o mănăstire, cu o caligrafie egală, disciplinată, de o mână al cărei chip n-am reușit să îl regăsesc. Cred că de aceea m-am și hotărât să scriu despre ea, ca un fel de pariu că o amintire fără chip poate totuși să supraviețuiască uitării.

Cele mai multe dintre detalii ...

Când, în 1928, publica La bal cu Marcel Proust, Martha Bibescu era o scriitoare la apogeul notorietății literare. Viața și propriile alegeri din timpul războiului nu o scutiseră de atentate la imensul său orgoliu, dar lucrurile avuseseră timp să se repare. Saloanele pariziene îi erau din nou deschise, vedetele politice ale momentului erau fericite să fie așezate la masă alături de ea. Romanele ei (Isvor, Papagalul verde, Catherine-Paris ) erau nu doar apreciate, ci și citite - poate chia ...