63 / 10 mai, 2021

Când, în 1928, publica La bal cu Marcel Proust, Martha Bibescu era o scriitoare la apogeul notorietății literare. Viața și propriile alegeri din timpul războiului nu o scutiseră de atentate la imensul său orgoliu, dar lucrurile avuseseră timp să se repare. Saloanele pariziene îi erau din nou deschise, vedetele politice ale momentului erau fericite să fie așezate la masă alături de ea. Romanele ei (Isvor, Papagalul verde, Catherine-Paris ) erau nu doar apreciate, ci și citite - poate chiar mai citite decât scrierile lui Proust.

Secolul care a trecut între timp a decantat valoarea și a inversat proporțiile, ...

Nu, nu e ceea ce ați putea crede. Și nici măcar nu știu dacă protagonista lor era blondă. Cele mai vechi dintre scrisori împlinesc anul acesta fix 100 de ani, o vârstă care cochetează deja cu veșnicia. Și toate au fost scrise într-o mănăstire, cu o caligrafie egală, disciplinată, de o mână al cărei chip n-am reușit să îl regăsesc. Cred că de aceea m-am și hotărât să scriu despre ea, ca un fel de pariu că o amintire fără chip poate totuși să supraviețuiască uitării.

Cele mai multe dintre detaliile personale care au transformat-o pe fiica ortodoxă a unei vechi familii de boieri vâlceni într-o ferventă călugăriță catolică, membră a congregației Notre-Dame de Sion, vor rămâne și ele, probabil, ...

Ziua în care m-am simțit cel mai singură a fost aceea în care trupul meu a dat viață altui trup. De fapt, dacă ar fi fost doar o zi, puteam spune că am scăpat ieftin, dar a durat nu mai puțin de o săptămână. Aș fi putut fi prima moartă dintre fiicele mamei mele dacă soarta n-ar fi avut alte planuri cu mine.

A început într-o marți, pe seară, fără să fi avut dinainte vreun semn. Era una dintre acele seri cărora deja le pierdusem șirul, în care stăteam cu soacra mea în salonul cel mare, ea croșetând la o bucată de dantelă, eu pândind pe fereastră întoarcerea lui Georges. Trecuse de jumătatea lui septembrie, nu mai era vară, dar nici frigul nu se lăsase cu adevărat, lumina de pe munte avea o ...

Fiindcă am o memorie care reține mai ales atmosfera și mult mai puțin detaliile, amintirile mele sunt legate în primul rând de realitatea copleșitoare a târgurilor de carte și doar tangențial de cărțile lansate acolo. Târgurile de carte, acele locuri copleșitoare, zumzăind de lume, delimitate bezmetic în spații mici, înțesate de cărți, locuri spre care plecam în diminețile de weekend cu tramvaiul 41, plini de speranță, ducând în spate o geantă de voiaj încă goală. Putea fi un sfârșit de toamnă zgribulit, iar atunci ne îmbrăcam „în foi”, anticipând aerul înăbușitor de la Romexpo, în care știam cât de repede se transpiră sau un început de vară deja canicular, iar atunci străbăteam spațiul imens de beton printre tarabele de kürtos și artizanat, cu soarele izbindu-ne violent în creștet, ca într-un început de halucinație. Mirosul pe care mi-l aduce imediat în memorie amintirea acestui peisaj nu este cel al cărții tipărite, ci, mărturisesc, acela al fumului grătarelor, căci mai întâi ele te întâmpinau prietenos, familiar, încă de la intrarea în perimetrul betonat. La mese, vedetele momentului, pe care le știam doar din vedere, arborau un aer blazat în vreme ce beau bere și mâncau mici așteptându-și lansările. Noi, cititorii, ne îndreptam direct spre spațiul sacru, cel în care se pătrundea pe o scară acoperită cu mochetă roșie și unde, odată ajunși, trăgeam cu nesaț aer în piept, contemplând furnicarul ce se cerea explorat cu răbdare.

Începeam apoi aventura umplerii genții de voiaj adusă de-acasă. Mai întâi la etaj, acolo unde standurile editurilor mici se învecinau pitoresc cu cele ale vânzătorilor de cafea, dulciuri și bijuterii de chihlimbar. Acolo, lumea era mai rarefiată – studenți, bătrâni cu bărbi și paltoane demodate, editoare de vârsta a doua, strident fardate și autori încă necunoscuți, care te îmbiau să participi la următoarea lansare, a lor. Mai toți purtau în spinare câte un rucsac sau o geantă mare, gata să fie umplută cu cărți, așa că ne simțeam bine printre ei, erau frații noștri. Ne aglutinam umăr la umăr, împingându-ne discret ca să ajungem mai în față, la standurile editurilor universitare (ale căror titluri, aviz amatorilor, nu se prea găsesc în librării, iar pe internet se comandă greoi și ajung târziu, uneori niciodată), la standurile acelor edituri care, în mod curios, încă mai publicau poezie sau critică literară, respectiv la standurile editurilor de apartament, unde ne benoclam la titluri lungi, burtoase, în spatele cărora se ascundeau, de regulă, capcanele vreunei teze de doctorat. Geanta de voiaj începea să se umple, „bugetul” se micșora pe nesimțite, frunțile se îmbrobonau de sudoare, iar hainele groase începeau a se desfoia una câte una. Cu ochii la albume de artă trase în țiplă, la hărțile didactice viu colorate sau chiar în relief, la globurile pământești luminate dinăuntru, nici nu ne dădeam seama când treaba devenea tot mai serioasă și pașii ne purtau irezistibil către „lumea mare” de la parter.

Aici, alt ritm, altă viață, dar mai ales alt aer, mult mai greu de respirat. Edituri celebre, cu standuri de la măricel spre uriaș, multitudine de titluri cu coperți multicolore, autori celebri – a căror blazare din umbra grătarelor de mici se transformase, sub tirul privirilor iscoditoare, în oboseală de animal hăituit – lume de toate felurile, popor câtă frunză și iarbă, microfonie...

(Parcă simt totuși nevoia unei paranteze punctuale, în care memoria mea să se focuseze pe un detaliu anume: lansarea Solenoidului, cred că în noiembrie 2015, dar s-ar putea să fi fost și un sezon mai târziu. Firește, toate datele se pot verifica pe Google, însă atunci care ar mai fi farmecul amintirii?

Lume ca la manifestație, n-aveai loc nici să arunci un ac. Covorul roșu nici nu se mai zărea de sub fundurile celor care se așezaseră comod pe trepte, ca la teatru, cu traista de cărți și mormanul de haine rostuite în jurul lor.

...