Scrisori din Costa Rica

Nu, nu e ceea ce ați putea crede. Și nici măcar nu știu dacă protagonista lor era blondă. Cele mai vechi dintre scrisori împlinesc anul acesta fix 100 de ani, o vârstă care cochetează deja cu veșnicia. Și toate au fost scrise într-o mănăstire, cu o caligrafie egală, disciplinată, de o mână al cărei chip n-am reușit să îl regăsesc. Cred că de aceea m-am și hotărât să scriu despre ea, ca un fel de pariu că o amintire fără chip poate totuși să supraviețuiască uitării.

Cele mai multe dintre detaliile personale care au transformat-o pe fiica ortodoxă a unei vechi familii de boieri vâlceni într-o ferventă călugăriță catolică, membră a congregației Notre-Dame de Sion, vor rămâne și ele, probabil, necunoscute. Pot fi însă retrasate, plecând de la istoria prezenței acestui ordin catolic în România. Institutele de învățământ pe care le patrona erau destinate educației tinerelor fete din familiile aristocratice. După înființarea ordinului (în Bavaria, în 1833) rețeaua de institute s-a întins treptat în Europa, America și Australia. Primul institut Notre-Dame de Sion din România a fost înființat la Iași, în 1861, un al doilea la Galați, pe atunci oraș porto franco, în 1867, iar în București, în 1898. Aceste școli de fete, care ofereau un învățământ de foarte bună calitate, au dobândit rapid o mare popularitate printre doamnele din familiile românești înstărite. Absolvirea unui astfel de liceu a reprezentat, vreme de aproape un secol, o adevărată carte de vizită care îți atesta apartenența la „lumea bună”. Devenite soțiile unor politicieni importanți, unele dintre fostele eleve de la Notre-Dame de Sion au perpetuat relațiile din anii de școală într-o discretă rețea feminină de influențe politice. Fiindcă elevele locuiau, în timpul studiilor, în internatul condus de călugărițe, cazurile de convertire la catolicism erau destul de frecvente.

Putem presupune că așa s-a petrecut și transformarea domnișoarei Lucia Arion, a doua născută dintre cele patru fiice ale domnului Constantin E. Arion, de profesie magistrat și ale doamnei Maria Arion (născută Ioanid, recăsătorită mai apoi Costescu) în Maica Marie Bénonie de Sion. Și mai putem deduce, din ceea ce povestește despre sine în scrisorile către sora mai mică, Elena, căsătorită în București, cu un Dumitru Lahovary – cei doi erau părinții viitorului scriitor de limbă franceză Paul Lahovary – că această convertire s-a petrecut la frageda vârstă de 19 ani. Poate chiar ceva mai devreme, căci, în 1920, când era deja o femeie de 49 de ani, aproape bătrână după canoanele vremii, maica Marie Bénonie de Sion tocmai împlinea 30 de ani de când se afla, călugăriță și profesoară, la școala patronată de congregație în San José de Costa Rica. O foarte discretă aluzie, pierdută în marea de scrisori, ne lasă să întrezărim și o poveste de dragoste nefericită, dar, 100 de ani mai târziu, puținele cuvinte sunt prea puține pentru a putea ghici vreun detaliu mai consistent.

30 de ani înseamnă o viață întreagă. O viață fără mari răsturnări sau pasiuni, ale cărei urme sunt azi aproape complet pierdute. Dar viețile nespectaculoase pot avea la fel de bine – ba, uneori chiar mai mult decât cele spectaculoase – privilegiul de a căpăta la sfârșit un sens. Unica doză de spectaculos din viața maicii Marie constă în faptul că destinul de călugăriță a purtat-o până în Costa Rica. La sfârșitul secolului al XIX-lea, distanțele însemnau mult mai mult decât azi, iar o călătorie la zeci de mii de kilometri de locul în care te-ai născut avea toate șansele să se transforme într-o ruptură totală de lumea ta familiară. Așa s-a întâmplat și pentru tânăra plecată din Romania, probabil via Paris, cândva în jur de 1890, într-o țară complet necunoscută. Din scrisori aflăm că, în tot acest timp, nu și-a văzut deloc familia și că, în anii în care Europa se afla în război, nu a primit nici măcar corespondență de acasă. Doar ea a continuat să le scrie, să le povestească despre viața din San José, despre procesiunile religioase de peste an, despre fostele eleve care se căsătoreau și plecau, despre cele noi, de care se legase sufletește, despre cutremurele, inundațiile, molimele care bântuiau mică țară de la marginea lumii, să se intereseze de mersul războiului în România și de starea moșiei familiale de la Budești, de copiii care creșteau și de mătușile care îmbătrâneau. Scrisori adresate mai mult ei însăși, niciodată livrate destinatarilor lor. Iar când, în sfârșit, aceștia au reînceput să îi răspundă, nimic din viața lor dinainte știută nu mai arăta la fel. Ce ar fi putut însemna pentru o călugăriță catolică, înstrăinată de ai ei de atâta amar de vreme, Romania Mare? Destul, căci, oricât ni s-ar părea de ciudat, una dintre scrisori ne arată o maică Marie de-a dreptul exaltată de fericirea de a ști că „frații s-au unit în sfârșit”. Așa cum, zece ani mai târziu, se declară sincer îndurerată de moartea regelui Ferdinand, la fel de îndurerată ca de moartea, la scurtă distanță, a propriei mame.

A existat și o paranteză scurtă în lungul său exil: între 1938 și 1947, maica Marie se reîntoarce în România ca profesoară la liceul Notre Dame de Sion din București. Totuși, o porție zdravănă de istorie, cei mai dificili ani ai secolului XX, în care ea continuă să comunice cu sora ei mai mică despre problemele vieții obișnuite, în același chip discret afectuos, pragmatic, aproape total desprins de patimile vremurilor, pe același ton, chiar dacă de la o distanță mult mai mică. Apoi, din nou exilul, întoarcerea la San José și un mormânt – anonim, dar probabil frumos – în curtea mănăstirii în care își petrecuse cea mai mare parte din viață. Cum spuneam, nimic spectaculos, un destin printre multe altele.

Mi-ar fi plăcut să știu mult mai multe despre ea. De pildă, cum s-au recunoscut cele două surori când s-au reîntâlnit, ce și-au spus una alteia și cum arăta România anilor '30 în ochii cuiva care nu o mai văzuse de 40 de ani. Mi-aș mai dori să aflu și dacă, în ultimii săi ani de viață, maica Marie se gândea des, cum li se întâmplă îndeobște bătrânilor, la tinerețea ei de acasă. Sau dacă vreun turist român rătăcit azi prin Costa Rica i-ar putea regăsi, din întâmplare, mormântul. Nu cred că voi afla prea multe vreodată, așa cum nici chipul nu i l-aș putea recunoaște azi în miile de fotografii anonime pe care prea puțini mai încearcă să le trezească la viață. Singurele urme ale trecerii sale pe pământ sunt aceste scrisori în care încă respiră o mică, pesemne foarte mică parte de suflet. Și un nume. Și speranța mea, întărită de Saramago, că un nume și un arhivist pot să readucă un om la viață.

Alina PAVELESCU

Alina Pavelescu (n. 1972), scriitoare, istoric și arhivist, cu un doctorat la Institut d'Etudes Politiques, Paris, este autoarea unor romane de succes: Moștenirea babei Stoltz (2018), Sindromul Stavroghin (2019). De asemenea, publică în mod curent studii și non-ficțiune, între cărțile sale numărându-se și Martha Bibescu și vocile Europei. Corespondență și dosar CNSAS. 1941-1945 (2017).

Noua Literatură

Discret, cu oroare de publicitate, Mihai Kantzer scrie poeme sub pseudonim - cum altfel! Viața socială de azi, derulată la vedere, exprimă o situație de criză, temă-centrală a poemelor sale, generată și de formația sa, de specialist în filozofie socială. Oraș, viață cotidiană, oboseală domestică - iată numai trei dintre componentele universului de existență, care-l leagă de lirica actuală.

Cum poezia nu se comentează, ci doar se citește, aș propune un text ca imagine generică a tipului de sensibilitate care-l caracterizează: Să postez la timp pe Facebook/ Un selfie cu ego-ul meu plimbat în lesă / De două ori pe zi, vară sau iarnă/ Poate așa mă voi elibera, de zgomotul asurzitor/ Al marilor planuri de viitor.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Industria liniștirii adulților​

de Anastasia GAVRILOVICI

Recomandată de Catrinel POPA

Casa de Editură Max Blecher

Un an de odihnă și relaxare

O superbă și, totodată, dezgustătoare cronică a unui an de odihnă din viața protagonistei noului roman al Otessei Mossfegh, sau cum se poate transforma o tânără splendidă și promițătoare într-o creatură căreia să-i plângi de milă: dependentă de tot soiul de medicamente, neglijată criminal de doi părinți indiferenți și reci, tratată de una dintre cele mai incompetente, mai trăsnite și mai aiurite psihoterapeute ale literaturii moderne.

Liviu SZOKE recomandă cărți de la LITERA

Cristina BOGDAN recomandă

Prevestirea de Ioana Pârvulescu

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Marcelo Luján – La claridad

Marcelo Luján tocmai a obținut premiul Ribera del Duero pentru povestiri, cu volumul La claridad, premiul fiindu-i înmânat chiar de președintele juriului, Fernando Aramburu, aurorul romanului Patria. Scrierea lui e văzută ca o „perversiune savuroasă”. Sunt povestiri intense în care îi place să vorbească despre obscuritatea individului, pentru ca apoi să-l învăluie în lumină. Vrea să aducă extraordinarul în cotidian, vrea să pună câte o problemă morală de fiecare dată și consideră povestirea mai dificilă decât romanul, pentru că nu-ți dă voie să te abați de la drum.

Alexandra NICULESCU

Un post de radio european, în Manhattan

Trafika Europe Radio

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

Recomandări OPTm

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

NOUTĂȚI

O carte în curs de apariție la EIKON, în traducerea Floricăi Ciodaru-Courriol

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro