Prinși în lift

Am aproape 23 de ani. Fac parte din „promoția” 97’. Anul în care nu știm dacă s-au născut oameni importanți, dar în care personalități precum Marin Sorescu, Liviu Constantinescu și Puiu Călinescu s-au stins din viață. Am cules informațiile de mai sus de pe un site care-mi spune că de la aceste evenimente au trecut 18 ani. Se pare că lanțul digital de informații a decis să se rupă fix în ziua glorioasă a majoratului meu.

Și totuși eu m-am născut în 97 și, odată cu mine, mii și mii de alte suflete cu care-mi împart verile și iernile de aproape un sfert de secol. Toți respirăm și răcnim încontinuu, din momentul în care am fost așezați în pătuțul de spital și până în prezent, în facultăți, la slujbă, acasă, în duș și la bucătărie, prefăcându-ne (cu succes, credem noi) că suntem adulți. Fac parte din generația care a urcat în liftul unui bloc turn instabil și-a rămas prinsă între etaje (ce să-i faci, lifturile astea vechi, sunt de pe vremea comunismului, mai mult ca sigur). Generația a purtat uniforme albastre, de cerneală, și costume sobre, a stat la aceleași bănci cu scaune pliabile și mese cu scobituri lăcuite pentru călimară și creioane. Din cultura generației mele fac parte Bălănel, Miaunel, Mihaela. Suntem de asemenea și copiii care s-au minunat nevoie mare când părinții au adus acasă un calculator și care se jucau cot la cot cu aceștia Mario și Pac-Man și desenau cercuri colorate în Paint. Eu atât aveam voie, jocurile cu împușcături erau interzise. Ne-am uitat la Pokemon și la Fetițele Powerpuff, iar pubertatea a venit cu internetul și ale lui mistere, minuni și blesteme. Am trecut de etajul inferior, al trecutului, un trecut de care părinții noștri voiau să scape și un trecut pe care l-am aflat ulterior ca fiind o pată de murdărie ascunsă pe dulapul din dormitor, acoperită de banane împachetate în ziar. Nivelul inferior îl mai vedem doar cu coada ochilor, stând cuminte la picioarele noastre, încălțate în mai multe brand-uri de pantofi decât sperau ai noștri să aibă pe hol. Am pornit spre următorul etaj, i-am văzut conturul, mare și luminos, i-am văzut razele albăstrui care ne bat puternic în ochi seara, târziu, când cei din casă s-au culcat, dar monstrul trebuie înfrânt și un mesaj de pe Yahoo Messenger „buzzuiește” de zor în nuanțe de roșu. I-am simțit și adierea caldă a șanselor înmulțite, a cărților, filmelor, enciclopediilor de care am avut și avem parte. Am simțit speranța unui viitor mai bun. Și totuși funiile de oțel s-au oprit, iar motorul s-a înecat. M-am zgâlțâit puțin și am rămas între etaje. Cu un ochi în jos și cu unul în sus. Gândindu-mă la ce a fost și la ce va fi. După ce m-am agitat și am apăsat frenetic pe fiecare buton de pe panoul cabinei, am tras aer în piept și am închis ochii. Parcă auzeam vecinii de jos certându-se pe ceva. Probabil că băiatul de la apartamentul din stânga nu a dus gunoiul când a ieși afară să bată mingea în fața blocului, iar maică-sa trebuie să tragă de bărbat să se ducă mai devreme mâine la magazin să prindă niște tacâmuri pentru ciorbă sau că vecina de lângă iar a uitat să-i spele cămașa soțului și sigur vine cu capsa pusă. La apartamentul de vizavi se aud niște bocănituri prin bucătărie, sigur copiii încearcă să facă ceva de-ale gurii că părinții fac schimb dublu la fabrică. La apartamentul de lângă nu se mai aude nimic de trei zile, dar se zvonește că au venit și l-au luat în miezul nopții. Îmi ridic capul, să aud ce se întâmplă sus. Nu disting prea multe, dar parcă tot ceartă aud. Certuri pe bani, care-s puțini, certuri pe seama copilului, care în loc să învețe, stă pe telefon, datorii la stat, împrumuturi și credite, note mici însoțite de remarca „Școala-i degeaba.”, muzică tare cu acorduri de pungi de fast-food. Însă, mi se pare că mai aud și altceva. Îmi ciulesc urechile. Aud un foșnet delicat. Un foșnet de pagini. O carte răsfoită cu plăcere. Aud acordurile frumoase ale unei orchestre internaționale. Claxoane vesele de mașini ghidate prin joystick. Râsetele cristaline ale copiilor care se bucură de prezența părinților. Aud și vorbe duioase care șoptesc: „Îmi pare rău, hai să discutăm despre asta, te iubesc!” Simt pasiune, emoție, maturitate și dorință. Mă uit în oglinda murdară a liftului și o șterg cu mâneca. Îi aud pe toți și mă văd pe mine. Ușile se vor deschide în scurt timp. Hai să mai așteptăm oleacă!

Maria Magdalena COSTEA

Traducătoarea lui Max Brallier (seria Ultimii copii de pe Pământ), masterandă la traductologie (MTTLC), Universitatea din București.

Scriitori și creatori de ficțiuneOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Noua Literatură

Discret, cu oroare de publicitate, Mihai Kantzer scrie poeme sub pseudonim - cum altfel! Viața socială de azi, derulată la vedere, exprimă o situație de criză, temă-centrală a poemelor sale, generată și de formația sa, de specialist în filozofie socială. Oraș, viață cotidiană, oboseală domestică - iată numai trei dintre componentele universului de existență, care-l leagă de lirica actuală.

Cum poezia nu se comentează, ci doar se citește, aș propune un text ca imagine generică a tipului de sensibilitate care-l caracterizează: Să postez la timp pe Facebook/ Un selfie cu ego-ul meu plimbat în lesă / De două ori pe zi, vară sau iarnă/ Poate așa mă voi elibera, de zgomotul asurzitor/ Al marilor planuri de viitor.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Industria liniștirii adulților​

de Anastasia GAVRILOVICI

Recomandată de Catrinel POPA

Casa de Editură Max Blecher

Un an de odihnă și relaxare

O superbă și, totodată, dezgustătoare cronică a unui an de odihnă din viața protagonistei noului roman al Otessei Mossfegh, sau cum se poate transforma o tânără splendidă și promițătoare într-o creatură căreia să-i plângi de milă: dependentă de tot soiul de medicamente, neglijată criminal de doi părinți indiferenți și reci, tratată de una dintre cele mai incompetente, mai trăsnite și mai aiurite psihoterapeute ale literaturii moderne.

Liviu SZOKE recomandă cărți de la LITERA

Cristina BOGDAN recomandă

Prevestirea de Ioana Pârvulescu

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Marcelo Luján – La claridad

Marcelo Luján tocmai a obținut premiul Ribera del Duero pentru povestiri, cu volumul La claridad, premiul fiindu-i înmânat chiar de președintele juriului, Fernando Aramburu, aurorul romanului Patria. Scrierea lui e văzută ca o „perversiune savuroasă”. Sunt povestiri intense în care îi place să vorbească despre obscuritatea individului, pentru ca apoi să-l învăluie în lumină. Vrea să aducă extraordinarul în cotidian, vrea să pună câte o problemă morală de fiecare dată și consideră povestirea mai dificilă decât romanul, pentru că nu-ți dă voie să te abați de la drum.

Alexandra NICULESCU

Un post de radio european, în Manhattan

Trafika Europe Radio

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

Recomandări OPTm

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

NOUTĂȚI

O carte în curs de apariție la EIKON, în traducerea Floricăi Ciodaru-Courriol

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro

Echipa