Bube, mucegai

— O să meargă și doamna Strâmbeanu cu noi, mi-a scris mama un mesaj că ne roagă s-o luăm și pe ea. Am văzut doar acum câteva ore, în aeroport, când am deschis telefonul.

— Bine, doar că n-o să mai putem asculta audiobook-urile pe care le-am pregătit. Sper să se abțină măcar pe Cercul mincinoșilor, e aproape imposibil să nu te prindă cartea aia.

— Suntem deja în întârziere, o sun să iasă. Doamna Strâmbeanu, puteți ieși în stația de pe partea cealaltă a drumului, da, da, suntem deja la spitalul județean.

„…Rănit de moarte, șoimul își simte sfârșitul aproape, aripile lui își contenesc bătaia și se închid. În timp ce cade din înalt, privește săgeata ucigașă și îi vede aripa, făcută din pene de șoim. Iar atunci, chiar înainte de-a muri, spune: De ce m-aș plânge? Tot ce vine deasupra noastră de la noi vine”…

— Ce faine-s povestirile astea, foarte scurte, dar pline de substanță și înțelepciune, fiecare textuleț ține loc de-un roman întreg.

— Aia care trece printre mașini nu e doamna Strâmbeanu?

— N-o recunoști după mersul legănat?...

„…doi bărbați rătăciți în deșert. Merg de câteva zile, sub un soare de plumb, și nu mai au nimic de mâncat, nimic de băut. Sunt vlăguiți, cad, se ridică, fac câțiva pași, se prăbușesc din nou. Unul din ei are pe umăr un sac, iar sacul pare să conțină ceva. „Ce ai în sac? întreabă celălalt, în mai multe rînduri”. „Nimic, nimic”, spune de fiecare dată omul cu sacul. Mai cad o dată, se târăsc, nu mai au putere să se ridice. Întrebarea revine: „Ce ai în sacul ăla? Hai, spune!” Omul cu sacul mărturisește în sfârșit: „Am un pepene verde”. „Un pepene verde? Unul adevărat?” „Da”… „Suntem salvați! Să-l tăiem și să-l mâncăm!” „A, nu, spune omul cu sacul, care abia mai vorbește și ține ochii închiși. Nu încă, îl mai păstrez”. „Pentru ce-l păstrezi?” „Ca să fie… în caz de nevoie”… mai spune el și moare”

— Intrați în față, doamna Strâmbeanu. Mai povestiți, pe drum, iar eu mai citesc ceva... dacă n-o să putem asculta audiobook-ul…

Pornim mai departe, un bătrânel trece prin fața mașinii, chiar înainte de sensul giratoriu.

— Măi, dar oare unde se grăbesc boșorogii ăștia? Ăsta abia se târâie, dar a luat-o printre mașini, la nici 10 pași de trecerea de pietoni. Ce mă enervează moșii ăștia bășinoși și babele astea tembele! Deși cu un picior în groapă, mișună peste tot! Oriunde te-ai duce, n-ai loc de ei – nici pe drum, nici în piață, nici la farmacie, nici în autobuze, nici la cimitir nu poți trece fără să-ți iasă mereu în cale câte-o babetă din asta cu pieile căzute, brăzdată de riduri. Ia ziceți pe unde-ați mai călătorit, că nu prea stați acasă. Pleci la Florența… cu colegele? Ia zi cu cine? Și nu pot să merg și eu, o lăsați pe una acasă și merg și eu?!

„Cam de asta ar avea nevoie, profele, în Florența – de-o dirigintă cicălitoare care scârțâie din toate încheieturile și abia se târâie”, mă amuz în gând, și-mi scot cartea din geantă, că Dana a oprit audiobook-ul, după ce a pus de câteva ori același textuleț, încercând s-o facă atentă și pe fosta ei dirigintă.

— Măi, mă apucă niște damblale și până nu fac ce mi se năzare nu mă potolesc. Acum vreau să-mi cumpăr o carte nouă, dar trebuie să fie bună! Dragă, îmi recomanzi o carte? Dar să fie nouă și foarte bună, că nu mai am timp să citesc prostii. Hai că mâine vin la tine la librărie să-mi recomanzi o carte bună, îmi recomanzi? Ieri, uitându-mă la televizor, m-am hotărât să-mi iau o mătură nouă, aia veche era veche și mă enerva. Am coborât chiar atunci la parter, unde-s multe magazine, mi-am cumpărat o mătură care părea să fie aia din reclamă. Dar, intrând și-n magazinul de alături, am găsit exact aceeași mătură… dar de cinci ori mai ieftină! De nervi, mi-am luat-o și pe asta. Acasă mi-am zis să le studiez. La început mi-au părut identice, am măturat cu una, apoi cu cealaltă – să știți că se simte diferența! Apoi mi-am dat seama că aia mai scumpă e făcută din alt material, deși e mai fină, e și mai ușoară și altfel e legată, să știți că diferența e mare și merită să-ți iei ce-i mai bun și mai nou. Când m-am mutat, am lăsat toate cărțile vechi în vechiul apartament. Aproape pe toate, pe majoritatea le-am dus la gunoi, în afară de câteva, de familie, cu valoare sentimentală, dar le țin încuiate, sub sticlă, să nu pută a mucegai în casă, că se umplu mereu de praf și au un miros oribil, n-ai ce să le faci, sunt vechituri. Vreau să-mi cumpăr o carte nouă, nu pot citi la bibliotecă, urăsc bibliotecile! Nici nu pot să le trec pragul, mă apucă o depresie de nepovestit când simt mirosul acela de cărți vechi îngălbenite, parcă-s scrise cu lapte stricat! Oamenii ăia care lucrează acolo se îmbolnăvesc în câțiva ani! Nu poți să respiri zi de zi mucegai și praf și aer stătut, să simți cum îmbătrânesc cărțile încetul cu încetul, dar ireversibil, fără speranță, fără nici o scăpare, așa cum o să pățească toți acei bibliotecari care respiră acei microbi. Dar librăria voastră e foarte frumoasă, e incredibilă, dar, dragule, să ai grijă, să nu stai prea mult acolo, e prea veche clădirea aia! Țin minte că a fost închisă toată perioada comunismului, zeci de ani. Da, s-a deschis abia acum 3-4 ani? Ce, zici că e din 1500? Păi acolo e plin de spirite și fantome, pe lângă că e cu siguranță bântuită. Și pe cărțile noi se pune praful! Ce dacă se face curățenie de două ori pe săptămînă? Probabil că vine vreo babă, vreo țigancă, nu? Și trage coada măturii un pic pe-acolo, fîșchi-fîșchi, dar pe cărți oricum se pune praful, se învechesc, se umezesc de la zidurile alea foarte bătrâne. Dacă tot stai atâta între ruinele alea medievale măcar să ieși din când în când în Piața Sfatului, să respiri aer curat, altfel nu te văd bine… în câțiva ani…

La praznic am stat la aceeași masă cu fratele decedatului, foarte marcat, dar care încerca să refacă cât de cât atmosfera dinainte cu ajutorul amintirilor despre fratele său drag:

— Eram la școala serală, frate-meu venise beat, mă înghiontea să-i dau de copiat. Ce plagiază ăștia de-acum din guvern și parlament! Noi am inventat plagiatul, în comunism, la școala serală! După ce mi-am făcut lucrarea, i-am dictat, iar el a desenat acolo niște acolade. Profesoara, după ce a controlat lucrările, îi zice că nu a înțeles nimic din ce-a scris frate-meu. Iar el știi ce-i spune? „Păi, tovarășa profesoară, eu am învățat să scriu, dumneata fă bine și învață să citești!”

După ce-au plecat oamenii din sală, am adunat toate mesele și scaunele (noi-nouțe, aduse de la Casa de Cultură dintr-un sat vecin, de sub munții Făgăraș), cu fratele Danei și câțiva veri de-ai lor. La ultima masă care a rămas după ce-am strâns toate celelalte mese și scaune au rămas doar soacra decedatului și doamna Strâmbeanu.

— Astea n-au de gând să se care acasă, bombăne un băiat, cu penultima bancă în spate. Ați mâncat, ați băut, v-ați scărpinat limbile, dar… a plecat toată lumea… demultișor, hai acasă, fetelor, mormăie băiatu’.

Soacra pomenitului se mută pe scaunul lung pe care stă doamna Strâmbeanu. Luându-l în spate, o aud pe fosta profă a soției:

— Vai de mine, numai să nu mai uit cheia în broasca ușii și să nu poată intra fiu-meu în apartament, să putrezesc acolo pân-o să se împuțească tot blocu’, Doamne ferește!...

Mihail VAKULOVSKI

Cu un doctorat în filologie și cu o experiență bogată ca traducător, Mihai Vakulovski (n. 1972, a adus în literatura română autori ruși care dau și măsura preferințelor sale: Daniil Harms, Victor Erofeev, Vladimir Sorokin, Frații Presniakov, Venedikt Erofeev, Mihail Kononov, Zahar Prilepin, etc. A debutat cu volumul de poezie Nemuritor în păpușoi (1997), bine primit de critică și premiat. A publicat apoi proză, teatru, critică literară, eseu, istorie recentă, cărți de interviuri etc., fiind prezent în publicații & antologii din țară și din străinătate. Mihail este tradus în engleză, germană, rusă, franceză, italiană, catalană, greacă, lituaniană. Cel mai recent volum al său este romanul Tata mă citește chiar și după moarte (2020). Numele fraților Mihail și Alexandru Vakulovski este legat de revista Tiuk! și de mișcarea literară din jurul ei. PREMII: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Nemuritor în păpușoi (1997), Premiul Soros pentru poezie (1997); Marele Premiu Underground Literar pentru Management Cultural Performant (2001); Premiul Underground Zona alternativă pentru Biblioteca Tiuk! (2002); Premiul pentru Traducere (Tomis, 2009); Premiul Timpul pentru cartea de critică literară a anului (2010); Premiul de critică la Salonul Internațional de Carte de la Biblioteca Națională din Chișinău (2011) pentru Portret de grup cu generația „optzeci“ (Poezia); Premiul Interviuri culturale al Salonului Internațional de Carte din Chișinău 2012 pentru Zece basarabeni pentru cultura română. Interviuri cu tinerii dintre milenii; Premiul Proză – Noii Barbari pentru Biblidioteca (2012), Premiul pentru Proză pentru anul literar 2015, oferit de Biblioteca Ștefan cel Mare, Chișinău; Premiul „Nichita Stănescu” la Salonul Internațional de Carte Chișinău, 2014, pentru Riduri; Premiul Librarul Anului, oferit de Festivalul Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița” (2018)

Scriitori și creatori de ficțiuneOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Noua Literatură

Discret, cu oroare de publicitate, Mihai Kantzer scrie poeme sub pseudonim - cum altfel! Viața socială de azi, derulată la vedere, exprimă o situație de criză, temă-centrală a poemelor sale, generată și de formația sa, de specialist în filozofie socială. Oraș, viață cotidiană, oboseală domestică - iată numai trei dintre componentele universului de existență, care-l leagă de lirica actuală.

Cum poezia nu se comentează, ci doar se citește, aș propune un text ca imagine generică a tipului de sensibilitate care-l caracterizează: Să postez la timp pe Facebook/ Un selfie cu ego-ul meu plimbat în lesă / De două ori pe zi, vară sau iarnă/ Poate așa mă voi elibera, de zgomotul asurzitor/ Al marilor planuri de viitor.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Industria liniștirii adulților​

de Anastasia GAVRILOVICI

Recomandată de Catrinel POPA

Casa de Editură Max Blecher

Un an de odihnă și relaxare

O superbă și, totodată, dezgustătoare cronică a unui an de odihnă din viața protagonistei noului roman al Otessei Mossfegh, sau cum se poate transforma o tânără splendidă și promițătoare într-o creatură căreia să-i plângi de milă: dependentă de tot soiul de medicamente, neglijată criminal de doi părinți indiferenți și reci, tratată de una dintre cele mai incompetente, mai trăsnite și mai aiurite psihoterapeute ale literaturii moderne.

Liviu SZOKE recomandă cărți de la LITERA

Cristina BOGDAN recomandă

Prevestirea de Ioana Pârvulescu

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Marcelo Luján – La claridad

Marcelo Luján tocmai a obținut premiul Ribera del Duero pentru povestiri, cu volumul La claridad, premiul fiindu-i înmânat chiar de președintele juriului, Fernando Aramburu, aurorul romanului Patria. Scrierea lui e văzută ca o „perversiune savuroasă”. Sunt povestiri intense în care îi place să vorbească despre obscuritatea individului, pentru ca apoi să-l învăluie în lumină. Vrea să aducă extraordinarul în cotidian, vrea să pună câte o problemă morală de fiecare dată și consideră povestirea mai dificilă decât romanul, pentru că nu-ți dă voie să te abați de la drum.

Alexandra NICULESCU

Un post de radio european, în Manhattan

Trafika Europe Radio

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

Recomandări OPTm

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

NOUTĂȚI

O carte în curs de apariție la EIKON, în traducerea Floricăi Ciodaru-Courriol

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro

Echipa