Occidere aude!

Îndrăznește să ucizi (formulă, dacă vă amintiți, oblică în raport cu dezideratul kantian citat săptămâna trecută)? Este moral ca un universitar să instige la asemenea grozăvii, chiar mascându-le îndărătul unor formule latine greu accesibile? Pentru a liniști spiritele, subliniez că modestele rânduri subsecvente se referă doar la curajul regizoral de asumare a unei poziții tranșante în două scenarii contrafactuale având în centru o intrigă comună, promovate de Ernst Lubitsch, respectiv de Quentin Tarantino.

Cele două filme la care fac apel se numesc To Be or Not to Be (1942) și Inglorious Basterds (2009). Dacă ultimul este cunoscut publicului autohton, fiind lansat cu avânt publicitar în multiplex-urile din întreaga țară, primul își păstrează strălucirea doar pentru un grup restrâns de aficionados, fiindcă spectatorii obișnuiți nu au avut, practic, acces decât la remake-ul regizat de Alan Johnson și produs de Mel Brooks în 1983.

Dincolo de setting-ul, puțin ofertant comic, al celui de-al doilea război mondial, ambele pelicule imaginează prezența lui Hitler într-o sală de spectacol, însă, în vreme ce Lubitsch optează pentru un imbroglio desprins din commedia dell’arte (o trupă de actori evadează din Polonia ocupată de naziști ajutată de deghizarea unuia dintre ei, Bronski, în Führer), Tarantino recurge la trucul pulverizării oricărei iluzii de verosimilitate, condamnându-l la moarte pe dictator (un commando sinucigaș îi asasinează pe Hitler și pe comandanții Reich-ului, punând capăt războiului un an mai devreme). Cum se pot explica, foarte pe scurt, desigur, cele două abordări diferite, chiar contrastante ale tramei?

Personal, eu găsesc cheia unei posibile explicații în tratamentul estetic diferit pe care-l oferă o grilă modernistă față de una postmodernă. În esență, Lubitsch, născut în familia unor evrei ashkenazi stabiliți la Berlin, dar proveniți nu doar din Germania, ci și din Rusia țaristă, nu-și putea lua libertăți de creație artistică prea mari, fiindcă, la momentul turnării peliculei (1941-1942), Germania nazistă era încă pe panta ascendentă a cuceririlor militare și doar câțiva indivizi curajoși ar fi mizat pe faptul că ea urma nu numai să piardă războiul, ci să se prăbușească de-a dreptul ca stat câțiva ani mai târziu.

Spre deosebire de regizorul german, Tarantino nu era constrâns sau limitat de nicio frontieră a plauzibilului actanțial: libertatea de imaginație pe care i-o oferea universul benzilor desenate cu supereroi care-i hrănise adolescența îl făcea imun la constrângeri de natură ficțională. Hitler moare deci acolo unde îi dictează scenariul cinematografic, spumos și impenitent, să moară, nu acolo unde l-a plasat realitatea.

Astfel se disting cu mai mare acuratețe registrul comic de etaj înalt, cu pretenții de artă a umorului, pe care-l furnizează codul modernist și cel opus lui, vehiculând un comic de bas-étage, indiferent față de „mesajul” livrat și dispus la parodie în absența oricărei constrângeri dictate de convenție. În definitiv, contează prea puțin pe care dintre scenarii îl preferă cinefilul educat de astăzi; rămâne important doar faptul că noi, spectatorii, suntem confruntați cu această delicioasă alternativă contrafactuală și că ne păstrăm libertatea deplină de a accepta sau respinge oricare dintre termenii ei.

În final, vă invit să vizionați ambele pelicule și, ca întotdeauna, să nu-i credeți pe alții, ci să vă formulați propriul verdict în această chestiune spinoasă.

Cătălin GHIȚĂ

Prof. univ. dr. hab. la Facultatea de Litere a Universității din Craiova, coordonator de doctorate, membru al BARS (British Association for Romantic Studies), Cătălin a publicat și editat peste 20 de volume, apărute în țară și în străinătate. Membru PEN, USR.

Noua Literatură

Discret, cu oroare de publicitate, Mihai Kantzer scrie poeme sub pseudonim - cum altfel! Viața socială de azi, derulată la vedere, exprimă o situație de criză, temă-centrală a poemelor sale, generată și de formația sa, de specialist în filozofie socială. Oraș, viață cotidiană, oboseală domestică - iată numai trei dintre componentele universului de existență, care-l leagă de lirica actuală.

Cum poezia nu se comentează, ci doar se citește, aș propune un text ca imagine generică a tipului de sensibilitate care-l caracterizează: Să postez la timp pe Facebook/ Un selfie cu ego-ul meu plimbat în lesă / De două ori pe zi, vară sau iarnă/ Poate așa mă voi elibera, de zgomotul asurzitor/ Al marilor planuri de viitor.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Industria liniștirii adulților​

de Anastasia GAVRILOVICI

Recomandată de Catrinel POPA

Casa de Editură Max Blecher

Un an de odihnă și relaxare

O superbă și, totodată, dezgustătoare cronică a unui an de odihnă din viața protagonistei noului roman al Otessei Mossfegh, sau cum se poate transforma o tânără splendidă și promițătoare într-o creatură căreia să-i plângi de milă: dependentă de tot soiul de medicamente, neglijată criminal de doi părinți indiferenți și reci, tratată de una dintre cele mai incompetente, mai trăsnite și mai aiurite psihoterapeute ale literaturii moderne.

Liviu SZOKE recomandă cărți de la LITERA

Cristina BOGDAN recomandă

Prevestirea de Ioana Pârvulescu

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Marcelo Luján – La claridad

Marcelo Luján tocmai a obținut premiul Ribera del Duero pentru povestiri, cu volumul La claridad, premiul fiindu-i înmânat chiar de președintele juriului, Fernando Aramburu, aurorul romanului Patria. Scrierea lui e văzută ca o „perversiune savuroasă”. Sunt povestiri intense în care îi place să vorbească despre obscuritatea individului, pentru ca apoi să-l învăluie în lumină. Vrea să aducă extraordinarul în cotidian, vrea să pună câte o problemă morală de fiecare dată și consideră povestirea mai dificilă decât romanul, pentru că nu-ți dă voie să te abați de la drum.

Alexandra NICULESCU

Un post de radio european, în Manhattan

Trafika Europe Radio

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

Recomandări OPTm

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

NOUTĂȚI

O carte în curs de apariție la EIKON, în traducerea Floricăi Ciodaru-Courriol

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro