Nașterea

Ziua în care m-am simțit cel mai singură a fost aceea în care trupul meu a dat viață altui trup. De fapt, dacă ar fi fost doar o zi, puteam spune că am scăpat ieftin, dar a durat nu mai puțin de o săptămână. Aș fi putut fi prima moartă dintre fiicele mamei mele dacă soarta n-ar fi avut alte planuri cu mine.

A început într-o marți, pe seară, fără să fi avut dinainte vreun semn. Era una dintre acele seri cărora deja le pierdusem șirul, în care stăteam cu soacra mea în salonul cel mare, ea croșetând la o bucată de dantelă, eu pândind pe fereastră întoarcerea lui Georges. Trecuse de jumătatea lui septembrie, nu mai era vară, dar nici frigul nu se lăsase cu adevărat, lumina de pe munte avea o nuanță mov-albăstrie, asemeni catifelelor de gală, o nuanță pe care numai în perioada aceea a anului și numai din anumite unghiuri ale muntelui o puteai admira. Și aerul era plin de o liniște specială, liniștea începutului de toamnă, în al cărei amestec de disperare și speranță mă recunoșteam încă din copilărie.

Purtam o rochie de casă cu ciucuri de mătase, mi-i treceam visătoare printre degete, mă bucuram de senzația lor de moliciune și de răcoare ce mi se răspândea din palmă până în creștetul încordat. Așa arătau așteptările mele din fiecare seară, agonii lente, pentru care îmi inventasem singură mici trucuri de alinare. Și dintr-odată am simțit un junghi ascuțit săgetându-mi pântecul, ca și când cineva tocmai mi l-ar fi despicat fulgerător cu un cuțit de vânătoare.

Mère, j'ai un petit malaise, am vrut să-i spun soacrei mele, dar cuvintele mi-au încremenit pe buze fiindcă, pe sub rochia de casă, am simțit cum se scurgea din mine un lichid lipicios.

(Nu mai rețin dacă ți-am povestit cum m-am speriat când mi-a venit ciclul pentru prima dată, cum am refuzat să mă mai dau jos din pat și am cerut un preot fiindcă eram convinsă că voi muri. Exasperată, guvernanta l-a chemat pe tata ca să afle el ce mi se întâmplase, căci altcuiva refuzam să mă destăinui. Tata mi-a explicat zâmbind că nu eram bolnavă, tocmai îmi începusem viața de femeie. Atunci nu am mai plâns de frică, ci de necaz, necazul de a fi captivă în condiția aceea umilitoare, care mă obliga să port în trup, ascuns și totuși mereu la vedere, stigmatul unor lichide lipicioase. "Scumpa mea Marta, Dumnezeu a vrut te naști așa, va trebui să te împaci cu asta", mi-a răspuns tata, iar eu m-am gândit că era un sfat mult mai ușor de dat decât de urmat.)

Soacra mea a înțeles ce se întâmpla și, ajutată de dădacă, m-a condus în dormitor. Se va termina repede, așa mi-au spus, se va termina repede și mâine vei fi mama unui copil frumos, poate va fi chiar băiat, din noaptea asta nu-ți vei mai aminti cele câteva ore de durere, ci doar zâmbetul lui când îl vei ține pentru prima dată în brațe. Eu aș fi vrut să îmi schimb hainele și să fac o baie, le-am rugat insistent să nu cheme încă doctorul și nu care cumva să îl lase pe Georges să intre la mine, în cazul în care se întorcea, nu voiam să mă vadă așa. Aveam nouăsprezece ani și nicio bănuială despre ce urma să mi se întâmple.

Mă simțeam liniștită și doar rezonabil de speriată. Avusesem timp suficient ca să mă obișnuiesc cu ideea durerilor ce mă așteptau, la care mă gândisem cu frică în primele luni de sarcină. Dar nici despre frica de durere nu suflasem niciun cuvânt nimănui. Ar fi fost rușinos să mi-o mărturisesc, căci și durerea aceea făcea parte din destinul meu. Noaptea a trecut fără prea multă agitație, am reușit chiar să ațipesc puțin, în pauzele dintre două junghiuri devastatoare. Soacra mea și toate slujnicele din casă roiau în jurul patului și se pregăteau ca de război, cu cârpe curate și vase cu apă fierbinte. Târziu, mult după ora cinei, a ajuns acasă și Georges. Pentru prima dată de când aflase că sunt însărcinată s-a arătat oarecum emoționat de perspectiva că va avea un moștenitor. În cele câteva clipe în care l-au lăsat să mă vadă, m-a sărutat pe frunte și mi-a spus că avea încredere în curajul meu. Am râs, dar numai pe dinăuntru, pe dinafară mă străduiam să mă arăt la înălțimea momentului. Spre dimineață, durerile se întețiseră. Făceam eforturi să nu țip și îmi simțeam mușchii tremurând la fiecare respirație. Soacra mea a trimis după doctorul Gheorghiu, căci începuse să bănuiască o naștere dificilă. Când l-am văzut apărând în ușa dormitorului îmbrăcat în frac și cu fular de mătase, purtând cu demnitate o ditamai perechea de cearcăne, m-am simțit obligată să îi cer scuze că îl deranjasem de la o altă îndeletnicire, mult mai plăcută. M-a privit cu compasiune și mi-a spus că ne aștepta o zi grea, dar că totul va fi bine. Între timp a început să-și instaleze lângă patul meu ustensilele care semănau cu niște instrumente de tortură.

Durerile au devenit continue, un burghiu nemilos îmi sfredelea pântecul fără încetare. Ceva-ul străin se zbătea frenetic dorindu-și cu disperare să iasă. Nici eu nu-mi doream să-l rețin, mă opinteam din răsputeri ca să se termine odată. Așa mi se spusese, că, dacă mă voi încorda suficient, se va termina repede. Dar din mine nu izbucneau decât torente de sânge negru, fierbinte. Camera mirosea a sânge și a sudoare, miros de grajd amestecat cu mirosul înțepător al injecțiilor pe care mi le făceau din oră în oră fără niciun efect. Renunțasem să-mi mai reprim gemetele, țipam și asudam ca un animal în agonie, casa întreagă răsuna de strigătele mele. Simțeam că mă sufoc, credeam că așa voi muri, sufocată, înainte de a mai apuca să mă eliberez de monstrul fără chip ce încerca să-mi sfâșie pântecul. Implorasem să se deschidă toate ferestrele și agonia mea zgomotoasă răzbătea până în ulița satului, pe care mă plimbasem în zilele de reverie solitară, înfricoșând deopotrivă copiii și pe părinții lor. Mai târziu am aflat că acei țărani încăpățânați, în ochii cărora nu fusesem până atunci decât o creatură din altă lume, o străină, îngenuncheaseră în mijlocul drumului și se rugaseră pentru viața mea. Tocmai trecusem un hotar decisiv, cel dincolo de care oamenii nu mai sunt despărțiți de sorțile lor diferite, ci adunați de-a valma sub singurele peceți de care niciunul dintre ei nu poate scăpa: suferința și moartea.

Mie, însă, puțin îmi păsa în clipa aceea de toată filosofia lumii, compasiunea tuturor mă scotea din minți. Agonizam în patul nefericirii mele conjugale, în spasmele unui trup pe care îl detestam, despre care știusem dintotdeauna că nu e altceva decât o temniță. Îi uram pe toți: pe Georges, al cărui chip albit de spaimă îmi întețea urletele de câte ori se ivea în ușa dormitorului, pe soacra mea, care-mi lipea pe frunte compresii reci și mă ținea strâns de după umeri, pe doctor, pe care îl auzisem murmurând consternat: „Așa se întâmplă dacă lași copiii să facă copii”.

Erau acolo și totuși nu erau, niciunul dintre ei nu mai însemna nimic pentru mine, niciunul nu avea cum să ajungă în locul unde mă aflam eu, singură, luptându-mă cu moartea, scuipându-i în ochi dorința mea de a trăi, departe de toate aparențele la care ținusem cândva atât de mult, de rațiunea pe care o prețuisem, de toate frazele minunat șlefuite pe care le citisem crezând că mi-ar fi putut folosi la ceva.

În cea de-a treia zi au mai adus un doctor, unul mai tânăr, un necunoscut. El a rostit primul cuvântul forceps, pe care soacra mea l-a respins mai întâi cu oroare, apoi tot mai slab, pe măsură ce șansele mele de a trăi și ale copilului de a se naște deveneau tot mai slabe. În cele din urmă a consimțit, printre lacrimi, că aceea rămăsese ultima soluție.

Poate că, dacă ne-am putea aminti momentele nașterii noastre, am înțelege mai repede ce loc înfricoșător e acesta în care ne-am născut. Poate că de aceea nici nu ni se permite să ne amintim, ca să ne putem iubi totuși viața. Dar legăturile dintre oameni pot exista doar dacă unul e în stare să înțeleagă durerea celuilalt. Mama și copilul sunt uniți de amintirea celor nouă luni petrecute în același trup, de nevoia copilului și de instinctul mamei de a-și ocroti progenitura, însă durerea nașterii nu o pot împărtăși. Nu încerc să îmi justific egoismul de mamă adolescentă, doar constat că, în vreme ce fierul rece îmi scormonea în trup, nu m-am gândit decât la propria mea durere, suferința plăpândei ființe pe care o smulgeau din mine nu m-a cutremurat niciun moment. Voiam să se termine, oricum, numai să se termine, s-ar fi putut termina cu moartea mea, cu care nu voiam să mă împac, cu moartea ei, care nici măcar nu apucase să trăiască sau cu moartea amândurora înainte de a ne fi cunoscut cu adevărat. Cineva a vrut să trăim amândouă, de ce, nu știu, dar, dacă s-ar fi întâmplat altfel, am fi rămas pentru totdeauna două străine.

Era minusculă și era fată. Nici măcar nu plângea, se uita fix la mine cu niște ochișori rotunzi și speriați, nu purta pe chip niciuna dintre trăsăturile mele sau ale lui Georges, nimic care să te lase să bănuiești o viitoare frumusețe. Mi-au arătat-o așa cum îi arăți unui rănit glonțul pe care tocmai i l-ai extras din rană. Am închis ochii și i-am rugat, cu câtă suflare îmi mai rămăsese, să o ducă de-acolo.

(Fragment din Marta, Maria, roman în lucru)

Alina PAVELESCU

Alina Pavelescu (n. 1972), scriitoare, istoric și arhivist, cu un doctorat la Institut d'Etudes Politiques, Paris, este autoarea unor romane de succes: Moștenirea babei Stoltz (2018), Sindromul Stavroghin (2019). De asemenea, publică în mod curent studii și non-ficțiune, între cărțile sale numărându-se și Martha Bibescu și vocile Europei. Corespondență și dosar CNSAS. 1941-1945 (2017).

Scriitori și creatori de ficțiuneOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

NOUA LITERATURĂ

Alina PAVELESCU, autoarea romanelor Moștenirea babei Stoltz și Sindromul Stavroghin, propune un fragment de proză confesivă, scrisă cu o sinceritate debordantă, care atrage imediat cititorul în cursă, fiindcă este vorba despre o capcană până la urmă: tonul direct, colocvial și cursiv, de la început, devine, pas cu pas, de un dramatism la limita suportabilului. Alina își țese meticulos și amenințător textul în jurul personajului său, Marta, așa cum un păianjen dă târcoale prăzii prinsă în pânză. Secvența finală, de un lirism șocant, încununează un text bine scris și un autor sigur pe mijloacele sale de exprimare.

Andrei MOCUȚA

CARTEA SĂPTĂMÂNII

O istorie a blestemului

de Dan Horia MAZILU

Recomandată de Cristina BOGDAN

T​ârgul Cărții

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Juan Marsé –* Viaje al sur*

Viaje al sur va apărea în august și eu abia aștept s-o citesc pentru că sunt fan Marsé de când am citit Últimas tardes con Teresa -care a fost desemnată de publicul spaniol cea mai bună/iubită carte a lui Marsé. În Viajes al sur, scriitorul își alege ca punct de referință anul 1962, când călătorește prin Sevilla, Cádiz și Málaga, însoțit de doi prieteni. Voia să scrie o cronică de călătorie în care să insereze fotografii și idei pe care regimul franchist le-ar fi interzis. La timpul respectiv cartea nu a putut fi publicată și multă vreme s-a crezut chiar că manuscrisul a fost pierdut. O informație în plus pentru fani: cartea era semnată inițial cu pseudonimul Manolo Reyes (numele real al lui Pijoaparte). Este un jurnal de călătorii, un denunț politic, dar și un portret social și moral al Spaniei de atunci.

Alexandra NICULESCU

Joachim SCHNERF - La noapte

Un scurt roman care se deschide cu perspectiva pregӑtirilor pentru noaptea de Paște, pe care familia lui Salomon urmeazӑ s-o petreacӑ. Doar cӑ, în noaptea ce vine, dupӑ 50 de ani, Salomon nu o va mai avea alӑturi pe soția sa, decedatӑ rapid, din cauza unui cancer. De la primele fraze suntem prinși în povestea tulburӑtoare a unui cuplu de evrei care s-a iubit profund pânӑ în ultima clipӑ. Mai sunt și cele douӑ fete, Michelle și Denise, soții lor cât și cei  doi nepoți - copiii lui Michelle. Salomon este bunicul original, luând viața pozitiv, cu umor, ca unul care știe ce înseamnӑ sӑ fi scӑpat din lagӑrele de concentrare. Desigur ritualul sӑrbӑtorilor, cu legile și codul specific, imuabil (cititorii pot astfel afla semnificația unor gesturi și formulӑri) este însoțit de evocarea tuturor membrillor familiei a cӑror personalitate se contureazӑ gradual printre râsete și momente de subtilă tandrețe, mișcătoare, dezvӑluind un scriitor de mare sensibilitate. Joachim Schnerf, editor parizian în viața de toate zilele, are, la numai 33 de ani, siguranța unui autor încercat.

Editura Eikon, 2020

Florica Ciodaru-COURRIOL, traducătoarea cărții

AVANPREMIERĂ

„A venit o dată la mine la o trecere de pietoni, s-a apropiat și m-a privit cu o curiozitate infinită în ochii alungiți, migdalați, de tătar. Nu i-am spus nimic și ne-am revăzut peste o vreme la o petrecere de ziariști, a venit iar la mine și a început să plângă."

mai mult

NOUTĂȚI

Trafica Europe, nr 18

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

„Orfeu a coborât în Infern ca să salveze o singură ființă și încă o ființă mult iubită, Cristos a coborât pentru toți oamenii, pentru toți cei care muriseră de la Adam încoace, milioane și milioane de necunoscuți și de necunoscute."

Mircea ELIADE - Nouăsprezece trandafiri

Concurs

Participarea la concurs se face prin completarea unui FORMULAR DE ÎNSCRIERE aici. 

Vă rugăm să citiți condițiile de participare în Regulamentul Oficial, pe blogul Arthur aici.

Editura Seneca, la Cărturești

ART

Recomandări OPTm

LITERA, la Cărturești

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro

Echipa