Invitații lui Zenob: Andrei ȘERBAN

Prima oară ne-am întâlnit pe o stradă din Sibiu. El vorbea la telefon, din apropiere se auzeau mașinile. Eu eram în București și-l ascultam. Imediat mi-am dat seama că are ceva vrăjitoresc în glas, iar dacă-l asculți mai mult de-un minut, te trezești teleportat la Sibiu, unde și locuiește, într-o ficțiune încă neterminată. Scrie poeme. Citește avid.

La Sibiu există o Facultate de Litere și Arte. Cei de la Litere sunt triști, iar cei de la Arte trăiesc intens, într-o veselie continuă. Andrei e prof la Arte, dar în ciuda acestui avantaj, aș zice, ține întotdeauna în buzunar un melanocrop, posomorât rău, o creatură minusculă, foarte gomoasă, rudă cu mine.

Zenob

1. Am citit în „Cronica Turnului", din Sibiu, că pe vremuri ar fi existat niște pantofiori verzi, ajunși astăzi în posesia ta. Ce poți să-mi spui despre asta?

Povestea pornește, mai precis, de la o pereche de pantofi verzi găsiți în podul casei de la țară – să fi fost asta acum 10-12 ani?, nu-mi mai amintesc. I-au aparținut lui Mélanie, cea mai mică dintre surorile bunicii, dar și prima care a murit la 29 de ani, în 1977. S-a sinucis. Dar, pentru că era fie prea rușinos, fie prea revoltător să admiți că din familia ta fac parte astfel de oameni, s-a dus zvonul că a murit la cutremur.

Pantofii cei verzi i-au fost dăruiți lui Mélanie de către tatăl ei, la 19 ani, când a plecat la București să devină soprană. Se pare că avea un talent extraordinar. Tot satul o știa pe Mélanie, de la biserică, unde cânta la strană în zilele de duminică. Acest lucru era destul de controversat, mai ales în timpurile acelea, pentru că doar bărbații aveau voie să cânte alături de preotul care oficia slujba. Totuși, lui Mélanie i s-a permis să încalce regula. Asta și pentru că vocea ei atât de frumoasă i-a convins pe cei care nu prea se dădeau în vânt după cele sfinte să vină la biserică.

Dar să revenim la pantofi... Ajunsă la București, Mélanie a dat peste un grup de artiști care se întâlneau regulat pentru a discuta despre muzică și despre poezie. Cel mai probabil, Mélanie ornamenta întâlnirile cu intermezzo-uri muzicale. Unul din poeții care se afla acolo, într-o noapte a anului 1968, s-a îndrăgostit pe loc de ea. De fapt, s-a îndrăgostit de mersul ei, de eleganța cu care își purta pantofii cei verzi. I-a și dedicat o poezie care sună cam așa:

„Dintr-o înserare-n seară

pasul tău de domnișoară.

Dintr-o pasăre amară

pasul tău de domnișoară.”

Ei bine, fie că mă credeți sau nu, legenda spune că a fost o mare pasiune între tânăra soprană de 22 de ani și poetul Nichita de 36 de ani, care nu a fost acceptat de familia lui Mélanie, din cauza faptului că „era bătrân și că îi cam plăcea băutura”, ca s-o citez pe bunica. Acest refuz vehement al familiei din care n-au lipsit amenințările, șantajele emoționale și câte și mai câte au împins-o pe Mélanie într-o depresie urâtă.

Mai departe, lucrurile sunt puțin în ceață: ce a determinat-o să se omoare?, oare refuzul părinților a afectat-o atât de tare?, a mai fost și altceva care a umplut paharul? etc., etc.

Eu, sincer, prefer să-mi pun alte întrebări: oare cum era zâmbetul lui Mélanie? verdele era culoarea ei preferată? m-ar fi invitat la concertele ei? cum era îmbrăcată, atunci când pășea pe scenă? Și, nu în ultimul rând, oare ce partitură a cântat în seara în care l-a cunoscut pe Nichita? Dar întrebarea asta e simplă: L’amour est un oiseau rebelle.

2. Poeții se hrănesc cu visătorii și bomboneturi. Care este mâncarea ta preferată (pot fi mai multe)?

Sunt, de felul meu, un om destul de punctual și disciplinat. Nu-mi plac cei care întârzie la o întâlnire, iar povestea cu aglomerația din trafic mă calcă pe nervi. Totuși, a existat un om în istorie, nu-i știu numele, un om cam neglijent care, undeva, cândva, a uitat un recipient cu lapte într-o peșteră și care a descoperit brânza. Este unul dintre puținii oameni nepunctuali pe care îi respect.

Ca să n-o mai lungim cu detalii, pentru mine, o masă pe cinste este compusă din brânză și restul. Iar dacă luna chiar e o bucată imensă de cașcaval, atunci viața chiar merită trăită.

3. Ce eroi de ficțiune ți-ar plăcea să-ți fie studenți și ce i-ai învăța?

Oricât de mult îmi place să predau, fac parte din categoria celor care preferă să învețe de la studenții lor. Prin urmare, mi-ar plăcea mai degrabă să adun în clasa mea personaje de la care să fur înțelepciune sau pe care doar să le admir în tăcere. În plus, cum îmi plac personajele nebune, aș da orice să nu îi am ca studenți pe Woland, pe Norman și Patrick Bates, pe Erika Kohut, pe Jean-Baptispe Grenouille ori pe Hannibal Lecter. Nici măcar pe Don Quijote ori Raskolnikov. Să rămână, mai bine, în cărțile și filmele lor.

Dar, ca să nu fentez întrebarea, aș spune așa... Mi-ar plăcea să îi spun lui Sophie să nu se învinuiască pentru alegerea ei. I-aș spune Annușkăi să fie mai atentă cu uleiul și să nu-l verse pe te-miri-unde. Mi-ar plăcea să o învăț pe Hanna Schmitz să citească cu voce tare prozele lui Cehov. Aș vrea să-l conving pe Todd Anderson că nu toți părinții își merită copiii și că e ok să le arate degetul mijlociu când și-o cer. Aș vrea să fac un gest frumos pentru Selma Ježková și să încerc să-i arăt că lumea poate fi și bună. Și aș vrea să îl învăț pe Billy Elliot să le transmită tuturor să își bage undeva părerile lor despre orice.

Ah, și mi-ar plăcea, acolo, într-un colț al clasei, să fie și Malena. Nu trebuie să schimbăm nicio vorbă, mă voi mulțumi doar să o privesc.

ZENOB

Zenob face parte din grupul „Perucile verzi”.

NOUA LITERATURĂ

Alina PAVELESCU, autoarea romanelor Moștenirea babei Stoltz și Sindromul Stavroghin, propune un fragment de proză confesivă, scrisă cu o sinceritate debordantă, care atrage imediat cititorul în cursă, fiindcă este vorba despre o capcană până la urmă: tonul direct, colocvial și cursiv, de la început, devine, pas cu pas, de un dramatism la limita suportabilului. Alina își țese meticulos și amenințător textul în jurul personajului său, Marta, așa cum un păianjen dă târcoale prăzii prinsă în pânză. Secvența finală, de un lirism șocant, încununează un text bine scris și un autor sigur pe mijloacele sale de exprimare.

Andrei MOCUȚA

CARTEA SĂPTĂMÂNII

O istorie a blestemului

de Dan Horia MAZILU

Recomandată de Cristina BOGDAN

T​ârgul Cărții

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Juan Marsé –* Viaje al sur*

Viaje al sur va apărea în august și eu abia aștept s-o citesc pentru că sunt fan Marsé de când am citit Últimas tardes con Teresa -care a fost desemnată de publicul spaniol cea mai bună/iubită carte a lui Marsé. În Viajes al sur, scriitorul își alege ca punct de referință anul 1962, când călătorește prin Sevilla, Cádiz și Málaga, însoțit de doi prieteni. Voia să scrie o cronică de călătorie în care să insereze fotografii și idei pe care regimul franchist le-ar fi interzis. La timpul respectiv cartea nu a putut fi publicată și multă vreme s-a crezut chiar că manuscrisul a fost pierdut. O informație în plus pentru fani: cartea era semnată inițial cu pseudonimul Manolo Reyes (numele real al lui Pijoaparte). Este un jurnal de călătorii, un denunț politic, dar și un portret social și moral al Spaniei de atunci.

Alexandra NICULESCU

Joachim SCHNERF - La noapte

Un scurt roman care se deschide cu perspectiva pregӑtirilor pentru noaptea de Paște, pe care familia lui Salomon urmeazӑ s-o petreacӑ. Doar cӑ, în noaptea ce vine, dupӑ 50 de ani, Salomon nu o va mai avea alӑturi pe soția sa, decedatӑ rapid, din cauza unui cancer. De la primele fraze suntem prinși în povestea tulburӑtoare a unui cuplu de evrei care s-a iubit profund pânӑ în ultima clipӑ. Mai sunt și cele douӑ fete, Michelle și Denise, soții lor cât și cei  doi nepoți - copiii lui Michelle. Salomon este bunicul original, luând viața pozitiv, cu umor, ca unul care știe ce înseamnӑ sӑ fi scӑpat din lagӑrele de concentrare. Desigur ritualul sӑrbӑtorilor, cu legile și codul specific, imuabil (cititorii pot astfel afla semnificația unor gesturi și formulӑri) este însoțit de evocarea tuturor membrillor familiei a cӑror personalitate se contureazӑ gradual printre râsete și momente de subtilă tandrețe, mișcătoare, dezvӑluind un scriitor de mare sensibilitate. Joachim Schnerf, editor parizian în viața de toate zilele, are, la numai 33 de ani, siguranța unui autor încercat.

Editura Eikon, 2020

Florica Ciodaru-COURRIOL, traducătoarea cărții

AVANPREMIERĂ

„A venit o dată la mine la o trecere de pietoni, s-a apropiat și m-a privit cu o curiozitate infinită în ochii alungiți, migdalați, de tătar. Nu i-am spus nimic și ne-am revăzut peste o vreme la o petrecere de ziariști, a venit iar la mine și a început să plângă."

mai mult

NOUTĂȚI

Trafica Europe, nr 18

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

„Orfeu a coborât în Infern ca să salveze o singură ființă și încă o ființă mult iubită, Cristos a coborât pentru toți oamenii, pentru toți cei care muriseră de la Adam încoace, milioane și milioane de necunoscuți și de necunoscute."

Mircea ELIADE - Nouăsprezece trandafiri

Concurs

Participarea la concurs se face prin completarea unui FORMULAR DE ÎNSCRIERE aici. 

Vă rugăm să citiți condițiile de participare în Regulamentul Oficial, pe blogul Arthur aici.

Editura Seneca, la Cărturești

ART

Recomandări OPTm

LITERA, la Cărturești

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro