OPTm
nr. 75

Jurnal de festival

Miercuri, 18 octombrie 2000

E ziua lui Florin. Dar până diseară, când ne întâlnim pentru o oră, o oră și jumătate, la Tequila, am de vorbit la o lansare de carte, am de făcut paginile pentru numărul de vineri, de pregătit bagajul pentru București. Le fac pe toate, pe rând, ajung și la club, cu geanta după mine, ne pu-pu-pu, beau repede trei degete de whisky, joc două partide de darț, pu-pu-pu și la gară. La 10 pleacă trenul. Ajung la fără douăzeci. Petre Stoica mă așteaptă acolo unde am stabilit. Mă uit după Șerban și Ildi, ei au locurile la două vagoane mai încolo. Nu-i văd zâmbind la geamuri. Ne cazăm în vagonul de dormit, eu sus, că-s mai sprintenel. Mi-am luat de citit pe tren – oricum nu pot să dorm. “Încet, spre Europa”. Maestrul mă îndeamnă să iau un Diazepam. Măcar o jumătate. “Dormi dus”. Aș lua, de curios, dar am tensiunea mică mare și nu știu dacă nu-mi face rău. În plus, am băut la club, cu gândul că o să adorm. Plecăm, încet, spre București. Se încălzește cușeta. Citesc câteva pagini. Schimbăm câteva cuvinte politice. Mi se face brusc, ca niciodată, somn. Îmi anunț companionul că trag pe dreapta. Trag și adorm. La Caransebeș mă trezesc. Poetul Stoica sforăie. M-a avertizat. Bat în pat. Fluier. Tușesc. Aprind becul. Poetul sforăie calm, fără devieri de la linia melodică. Fluier. Trenul pleacă și, din cauza zdruncinăturilor, ritmul încetează. Adorm.

Joi, 19 octombrie 2000

Mă trezesc la Craiova, pe la 3. Maestrul sforăie persuasiv. De data asta repertoriul e variat. În Cetatea Băniei, trenul stă mai mult. Aici am făcut armata. Și atunci aveam colegi care nu numai că sforăiau, dar și vorbeau în somn. Giovani din Beiuș ținea discursuri în fiecare noapte. Răspundea și la întrebări. Râdeam până ne congestionam. Vreo 2-3 săptămâni. După aia nu a mai fost nimeni curios să afle ce face Giovani cu tancurile, cu iubitele, cu comandantul de pluton.

Pleacă trenul. Nu se mai aude decât glasul roților. Ațipesc, adorm, mă trezesc, ațipesc, mă uit la ceas. La 7 ajungem. Mă sună doamna Groza, de la Inspectoratul pentru Cultură. Să nu plecăm spre hotel fără Ion Pop și Adrian Popescu, care vin, puțin mai târziu, de la Cluj. Îi promit că nu. Ne întâlnim, pe peron, cu Șerban Foarță și cu Ildi. Șerban îmi spune că la Craiova era treaz. Și eu, îi răspund. “Da, dar până acolo nu am dormit deloc”, vine replica. Ne postăm în față la informații. Don’ Pedro ne părăsește: pleacă la fiul său. Pe la și jumătate, Șerban îl sună pe Pavel Șușară. Vor merge la el, nu la Măgurele, unde suntem cazați cei care participăm la prima ediție a Festivalului de Poezie de la București. Nici eu nu sunt foarte euforizat de Măgurele, deși dna Groza mi-a spus că e o chestie haioasă, rustică, ca pentru poeți. Vine Clujul. Îi aștept pe cei doi ardeleni, îi reperez, mergem să-mi iau bagajul, ne despărțim de Șerban și Ildi, mergem la microbusul pe care, între timp, l-am identificat. Plecăm la Măgurele. Șoferul ne anunță că hotelul arăta foarte bine pe vremea lui nea’ Nicu. Acolo lucra Valentin, fiul. Lui Ceaușescu. A trecut ceva de atunci. Bucureștiul, ca de obicei: respingător. Poate că festivalul și Băsescu îl vor salva. Domnii Pop și Popescu constată același lucru: capitala țării e cam urâtă. Bine că e locuită…

Ajungem. Hotelul are lift. Dar nu are căldură. Nici apă caldă. La camera 204 nu e cheie. Recepționera mă trimite cu femeia de serviciu, care îmi dă cheia ei. Sub jurământ că o s-o las la recepție când plec. Trei paturi. E și televizor. Color, fără telecomandă. La 9.15 ne întâlnim în față, să luăm drumul Bucureștiului. Mă spăl. Mi-e frig. Pun muzică. Mi-e frig. Mă schimb. Pe geam se vede Institutul de Fizică atomică. E un peisaj cum numai în Rusia mai vezi. Sau în Estonia. E ca o unitate militară în care trăiesc civili. Ziua porților deschise. Cobor. Domnii Pop și Popescu mă așteaptă.

Mergem întâi la Casa Scânteii. E bine, o să trec pe la “România liberă”, poate îl găsesc pe Dan Stanca să-i mulțumesc pentru cuvintele frumoase scrise despre “Piper pe limbă” în “Jurnalul literar”. Urc. Nu-l găsesc. E un coleg, al cărui nume nu-l rețin. Niciodată nu rețin pe loc numele celor cu care fac cunoștință. Ziaristul îmi oferă ultimul număr din “R.l.”, un scaun și o hârtie pe care îi scriu domnului Stanca un bilet. Cobor la etajul unu, la “Humanitas”. În drum spre biroul Mădălinei Tache mă întâlnesc cu Ioana Patapievici. Nu mă recunoaște. Nu, mi-am lăsat cioc, ca să-l susțin pe Constantinescu, glumesc eu. Aflu că Horia încă lucrează la doctorat. Domnișoara Tache mă îmbie cu cafea. Nu beau. Am tensiunea mică mare. Povestim. Îmi dă și ultimile noutăți editoriale, pentru “A cincea roată”. Mă grăbesc, pleacă microbusul. Alerg spre microbus. Domnul Popescu nu vine. Plecăm.

Ajungem la Uniunea Scriitorilor. Ne întâmpină domnul Dan Cristea, consilierul teritorial șef al Inspectoratului pentru Cultură București, organizatorul festivalului. A ajuns și Petre Stoica. Au mai venit Nicolae Coande, Cezar Ivănescu, Viorel Mirea, Iustin Panța, Ioan Lascu, Gabriel Chifu… Merg să o salut pe Gabi Vișan. Mă îmbie cu cafea. Nu, că am probleme. Luni mă întâlnesc cu doctorul Lucian Petrescu să vadă cum îmi pâlpăie ledul din stânga. Intrăm în sală, că vine lumea. Ca să vină lumea. Vine. E deschiderea. E și un simpozion. “Poezia contemporană românească la sfârșit de mileniu”. Deschide Dan Cristea. Continuă Ion Pop. Urmează Gabriel Chifu. Apoi, nu mai rețin ordinea. A venit Saviana Stănescu. Se așază lângă mine. O salut. Îmi răspunde monosilabic, aproape deloc. Mihai Zamfir, Traian T. Coșovei, Saviana Stănescu. Intervine și Șerban Foarță. Îi văd în sală pe Dan Stanca, Alex. Ștefănescu, Marius Tupan. Saviana se uită la mine. Mă recunoaște. Tu? Da, ce să fac, mi-am lăsat cioc, să-l susțin și eu pe… Dan Stanca îmi face semn să ies. Ies. Îi mulțumesc. Îl aștept la Timișoara. Intru.

Aș vrea să spun vreo două vorbe despre poezie, despre ce mai face ea. Încotro merge, asta chiar nu știu. Nu știu nici măcar poezia mea unde se duce. Nu am cum. Senzorii mei sunt într-o continuă transformare, probabil: azi receptez într-un fel, mâine în altul. Azi îmi plac poeți care acum trei ani mă făceau să mă strâmb. Sau nu-mi mai plac poeți pe cărțile cărora aș fi dat o avere să le am. De ce nu mai interesează pe aproape nimeni poezia? Simplu: pentru că plictisește. Pentru că e prea puțin spectaculoasă, prea puțin exuberantă. Pentru că se scrie foarte mult, se publică foarte mult. Mihai Zamfir spune că fără poezie nu am putea trăi. Cunosc oameni care în viața lor nu au deschis o carte de versuri și au depășit 70 de ani, au nepoți și sunt foarte fericiți. Se poate fără, să nu valsăm. Să nu falsăm. Poate nouă, cei care o scriem, ni se pare că poezia e strictamente necesară. Sau și noi am încetat să ne mai spunem povestea asta? Nu mai scriu de multișor. Nu am murit. Adevărat, tânjesc să am timpul, starea și liniștea de a poetiza. Adevărat, adorm seara cu tot felul de începuturi de poem în minte și mă concentrez să le memorez, uitând că nu am memorie.

Vorbește un băiat de la TVR Internațional. A venit și Nicolae Țone, care îmi șoptește că Petre Stoica mă așteaptă afară. Ies. Facem decontul. Bilete dus, bilete întors. Cât, cum, când. Decontul și poezia, un titlu interesant. Cumpăr o carte a lui Ioan Es. Pop. E și el în sală. Intru. Vorbește Dan Cristea. E gata colocviul. Poezia merge mai departe. Poeții, la un bufet suedez, într-o cameră. Cassian Maria Spiridon îmi oferă două cărți. Una de poezie, alta de critică. Și un grupaj de versuri, pentru “Orizont”. Suedezul bufet e chiar prânzul. Îi văd pe Marius Ghica, Bogan Ghiu. Pe doamna Buzea. Pe Adela Greceanu. Sărut-mâna, da, de la Satu Mare, de la festival, mi-am lăsat cioc, să dau o mână de ajutor, dar nu mai e nevoie… Lumea mănâncă. Intru în rând cu lumea. Beau și puțin vin alb. Cu tensiunea mea…

Coborâm la restaurant. Am o scrisoare de la Nicolae Popa pentru Eugen Suciu. Nu e domnul Suciu, îmi spune ospătărița. Dar îi va da ea scrisoarea. Poetul Suciu e patronul restaurantului scriitorilor. Aflu că până la 16, la restaurant, sunt prețuri logice. După patru, se intră într-o ficțiune extrem de dură. Vreau cafea, e două, sunt obosit, e prima și, oricum, tensiunea mică nu e exagerat de mare. Așa mi-a spus Lucian prin telefon. Iar luni mă va consulta el și totul va fi OK. Șerban i-a adus lui Țone xeroxuri după câteva desene de Daniel Turcea. Sunt color și sunt foarte frumoase. Se discută despre foștii președinți ai USR, despre Mazilescu. Petre Stoica îmi propune să mergem pe la anticari, să “vânăm” câte ceva. Mai stăm. Plecăm. E cam răcoare. La Timișoara întotdeauna e mai cald.

Prietenul meu știe bine Bucureștiul, lucru ce mă face să mă simt mai bine. Povestește continuu și îmi place să-l ascult. Când povestea are un punct tensionant, se oprește, gesticulează. Mă opresc și eu. Mi-e frig. Ajungem la un anticariat. E închis. Au primit marfă, și doamnele o aranjează în rafturi. Domnul Stoica înjură cu patimă și cu seriozitate nemțească. De fiecare dată când merge e închis! Nu chiar de fiecare dată. Vedem în vitrină un Sașa Pană. Pe motanul lui Felix Lupu îl cheamă Sașapană. “Aici sunt foarte ieftine și poți găsi lucruri interesante”, aflu. Mergem în altă parte. Mai puține cărți decât dincolo și mult mai scumpe. Anticarul e, îmi spune poetul după, tobă de carte. Toate raritățile le oprește pentru el. Are o bibliotecă, mamă, mamă! Domnul Stoica ia ceva. Eu, bag la cap: edițiile princeps, indiferent de autor, sunt foarte valoroase. Discutăm politică și fumăm. Se fumează în anticariat. Facem supoziții și vreo două guverne. În pauzele de guvern, admir câteva tablouri de P. Vintilă. Întreb cât costă un Vianu, ediția a treia. Atât?! Nu cumpăr nimic. Sunt reținut. Ne întoarcem. La anticariatul cu înjurături e tot închis. Intrăm într-o librărie unde sunt și cărți mai vechi. Ne uităm. Maestrul, cu ochiul celui care are o bibliotecă fantastică, plină de princepsuri. Prețurile sunt fabuloase. “Ăsta nu-i anticariat!” decide domnul Stoica înainte de a sudui. Îi bag și eu, din spirit de breaslă, undeva, unde e cald și bine. Mergem la băieții din jurul Universității. Nu i-a mutat Băsescu. Pesemne că-i place să citească. Cărți – tot ce vrei. Prețurile, de patru-cinci ori mai mari ca-n Timișoara. Ca-n locul din Timișoara pe care nu-l știu, încă, foarte mulți. E frig. Nu târguim nimic. Nici nu căutăm ceva anume.

Găsim un restaurant select, care pe vremuri se numea “Dunărea”, care pe vremuri adăpostea studenți, printre care și pe tânărul don’ Pedro. “Fugeam în pauze aici și beam câte un rom”, aflu. Autorul “Casetei cu șerpi” îmi spune că a fost o perioadă când a băut rom, o alta când prefera țuică bătrână, apoi coniacul și, în final, vodca. Bem bere. La țap. Efes. “Dunărea” are acum un nume american. Ceva cu diner. Îl ascult pe poet. Privesc și pe stradă. Stăm lângă geam, în vitrină. Suntem scriitori. La 18.40 ne ridicăm. Peste drum e Teatrul Național, unde trebuie să ajungem. Festivalul continuă, acolo, cu un spectacol. Scene rupte din viața unor poezii. Poeziile sunt ale noastre, le-am trimis prin fax. Actorii sunt ai Naționalului. Maia Morgenstern, Armand Calotă, Eugen Cristea, Tomi Cristian. Muzica e a lui Nicu Alifantis. Regia e a lui Radu Băieșu. I-am trecut pe toți, ca la ziar. Nu am mai fost niciodată la Teatru Național. La Sala atelier, nici atât. În sala mare tocmai e un spectacol de balet al unui foarte important dansator care a venit cu trupa. Aflu că biletul costă cam patru milioane. Ocolim, ne întoarcem, ajungem la Sala atelier. Intrăm. Urcăm pe scaune. E, deja, liniște. O văd pe Angela Marinescu. Intră în sală Gellu Naum împreună cu soția. E mai schimbat decât în urmă cu cinci ani, când a venit la Timișoara. Mult mai schimbat. Spectacolul curge, actorii recită texte anonime. Împreună cu Petre Stoica și Nicolae Țone încercăm să ghicim ale cui sunt poeziile. Le cam nimerim. Poeții au stil, au amprentă, sunt unici. Îmi ghicesc textul după primele cinci versuri. Iată, am ținere de minte.

Se dau premii pentru domnii Naum, Stoica și Es. Pop. Lui don’ Pedro tocmai i-a apărut un superb volum la “Cartea Românescă”, “Insomniile bătrînului”. Pe coperta a IV-a, o poză trăznet. “E făcută în Germania, de un amator”, îmi spune maestrul. Actorii pleacă, nu apucăm să le mulțumim. Așa-s ei, grăbiți. Noi așteptăm în hol. Mergem la Casa Verdi (fostă Verde), un restaurant cochet, proprietatea Iolandei Malamen. Eu, printr-un context fericit, ajung cu Cielo-ul domnului Ghica. Bem gin tonic, ne uităm pe pereți: Ilfoveanu, Felix Lupu… Am mai recunoscut pe cineva, dar am uitat pe cine. Mâncăm șnițel. Bem vin roșu. Eu vreau busuioacă. Marius Ghica e mai oltean și vrea cabernet. Nu apuc să beau decât un pahar – în timp ce mă întreb dacă mi-o face bine sau rău la tensiunea mea cea mică – : trebuie să plecăm spre Măgurele. Ne pu-pu-pu și ne îmbarcăm, ca stavrizii, în microbuzul corean. Sud-corean.

E frig, e mai frig decât la Timișoara. Mai urât, sunt mai mulți câini. Dar și poeți mai mulți. Iată, de anul ăsta e și un festival de poezie. Organizat de un critic. Ajungem. Eu stau la 204. Iustin, și el. Coande are o cheie de la M. Ghica. Criticul a stat la Măgurele noaptea trecută. A renunțat, a venit în Capitală, la un hotel cu apă caldă. Domnii Pop și Popescu sunt tot la etajul II. Ca și domnii Lascu și Chifu. Nicolae a plecat după un foc. Nu s-a mai întors. În căutarea căldurii purced cu Panța. Căldura vine de la o sticlă de vin, care era cât p-aici să se întoarcă, brutal, dintr-o lipsă de dexteritate, în pământul de origine. Tot acolo va ajunge, dar pe alte căi. Discutăm despre poezie. Ne contrăm. Eu cu teza că poți, prin intermediul unor emisiuni culturale, să determini un tip cu ceva în tărtăcuță să și citească. Chiar și poezie. Iustin, parcă, nu e de acord. Se fac clasamente. Mă scapă numele a doi poeți a căror lectură e un travaliu. Poeți mari. De top. De supărare, bem toată sticla. Domnii Lascu și Chifu au somn. Mergem. La Coande. E frig. Pornesc televizorul. Butonez. Nimeresc un program de senzație, nemaipomenit, nemaivăzut, interzis de CNA, CSAT, CFR, CC al PCR: filme porno. Ne așezăm rapid în jurul ecranului. Acțiunea e-n toi. E mai cald. Nicolae întreabă dacă lumea știe ce fac ăștia la televizor. Știeee! Scanăm în continuare. Ne minunăm, avem revelații, ne place. E mai puțin frig. Comentăm cu aplomb și aplicat pe “text” și suntem nemulțumiți că e foarte mult dialog și că preludiul tinde spre infinit. Vrem acțiune! Nu suntem pudici, pe ecran e proză, nu ca-n plachetele noastre. Pe ecran e viață, sunt trăiri, sunt onomatopee, sunt spasme! În film apare și un personaj negativ, un el, care se codește și se tot codește. Regizorul e un bou! Personajul pozitiv e un taur.

După mai bine de o jumătate de oră de benoclat la televizor, Iustin are o revelație pe care o împărtășește cu voce tare: intelectuali suntem noi dacă ne uităm la d-astea? Ne ridicăm, cu ochii-n parchet. Dar am cam merge la discoteca de vizavi, numai că e două și jumătate noaptea, festivalul continuă și mâine, cel de proză e-n derulare, e color, renunțăm la dans în favoarea somnului, plec cu Iustin spre 204, Nicolae rămâne în camera cu povești.

Vineri, 20 octombrie 2000

Ne dă deșteptarea domn’ Coande, de la care aflăm că a mai rămas la TV și a văzut chestii mai “hard” decât cele privite în trei. Asta e: avantajul solitarității. E frig. Ne spălăm cu apă rece. Coborâm la masă. Nicolae i-a înștiințat pe confrați de avantajele curiozității telemediatice la ore târzii. Domnul Pop ne reproșează că nu i-am dat de știre. Nu conta că era două sau trei noaptea! Ouă ochiuri, cașcaval dubios, unt mic și ceai. După ce îl beau, îmi dau seama că-i de tei. Ar fi fost bun aseară, la TV. A venit sud-coreanca. Ne urcăm în ea. Înapoi, spre Uniune.

Mergem la Oltenița, locul de baștină al unui nene care e în campanie electorală. Omul e, deci, un băștinos. Ne așteaptă un autobuz. Povestim cu detașare și fără amănunte pățania de noaptea trecută. Da, a fost un frig… Și apă rece, numai apă rece. Și să dea la Măgurele, lângă platformă, noaptea, filme porno? În campanie electorală? Se poate? Până la Oltenița sunt vreo 60 de kilometri. Oprim pe undeva, nu țin minte unde. Îmi cumpăr o bere. E proastă. La Oltenița o arunc. Mergem la Casa de Cultură. Vin elevii de liceu să le recităm. Ni se face un scurt instructaj: să nu fie poezii cu prostii, că sunt copii. Mă uit la Panța și la Coande. Încă au ochii triști, adolescentini. Bem cafele și intrăm. Sala, plină. Ne așezăm, aproape toți, la prezidiu. Mă gândesc la Ceaușescu. Apoi la băștinos. Dan Cristea le explică elevilor ce e cu noi. Iar ei cam pricep. E bine să fii critic. Începe recitalul. Ca să nu existe discuții, domnul Cristea ne-a pus să tragem la sorț, în șapca lui Felix, în autobuz, poziția de pe grila de lectură. Îmi cade numărul 1. Sunt al doilea. Cineva nu a fost pus la socoteală și i se dă întâietate. Puștanii sunt atenți. Mai ales puștoaicele. Eu am cămașa închisă și la ultimul nasture. Nu pot să vorbesc prea tare, iar în sală e gălăgie. Un șmecher a scris pe o hârtie: Mai tare! Îmi deschid nasturele, trag aer în piept și le spun fetelor din sală, în gura mare, să nu îi accepte pe mârlanii care nu le scriu poezii atunci când se dau la ele. După care le recit patru versuri. Am succes. Toți au succes. Suntem aplaudați și când începem, și când terminăm. Când terminăm, parcă mai tare. La sfârșit, dau autografe de la prezidiu. Au năvălit cu caiete, coli de hârtie și pixuri. Pe toate le cheamă Alina. Inventează patru distihuri pentru atâtea Aline! Când s-a terminat lotul de Aline, urmează cel de Daniele. E și un Răzvan. Apoi două Mariana, consecutiv. Una e chiar frumoasă. Ea vrea să-i scriu numele întreg, nu să bâzgălesc ceva, acolo. Mă execut. Când tocmai mă încălzisem, Gabi Vișan mă trage din mulțimea de admiratoare. I love you, Roby! I love you! Dau să mă întorc. Gabi insistă: pleacă autobuzul, toți te așteaptă pe tine! Cedez și rău fac: și Iustin dă autografe. I love you, Yusti!

Mergem cu vaporul pe Dunăre. O să vedem bulgari. Ei stau mai bine cu integrarea. Generosul domn Cristea scoate, pe punte, din buzunar, o sticlă de whisky. E a nu știu câta. E mai bun ca Iosefini. Plecă vaporul. Vaporașul. Bem și ne uităm pe geam. Un domn, care se transformă în ghid, insistă să urcăm pe vaporaș și să vedem natura life. Are câțiva sorți de izbândă. Printre care și pe fiica doamnei Malemen, o copiliță absolut superbă, plină de viață, manierată, cochetă. Un vis. Dragul don’ Pedro mă anunță că de când cu autografele am crescut în ochii săi. Iar ochii săi sunt albaștri, cum nici Dunărea nu e. Urc și eu, să văd cum se vede. Ghidul face etimologie și arată cum dau bulgarii din cap la “da” și la “nu”. Uite așa! Vaporașul se întoarce brusc, se formează un curent care îmi taie respirația și picioarele. Cobor iute la locul cu whisky. Mi-e o foame la limita răului. Mai împart din licoarea pe care o posed în pahar. Acostăm. Urcăm. Demarăm spre comuna Mînăstirea, cu un scurt popas la Oltenița, pentru recuperarea Angelei Marinescu, a lui Traian T. Coșovei și a soției sale, Ștefania.

Ajungem în comună, fost domeniu regal, cu baltă, cu pește, cu pescari cu scule din ultima generație, cu un răpitor care mi se zbate în stomac. Într-un sfârșit, nimerim casa unde o să fim hrăniți. Gazda, un fel de Hemingway. Ciorbă de pește. Primesc ultimul, iar în farfurie, capul uriaș și înspăimântător al unui crap. Aflu de la Hemingway că am fost cel mai norocos. Nu înțeleg de ce. Aflu de la don’ Pedro că peștele de la cap se-mpute. Sorb ciorba, mai vreau, dau rotocoale capului, ciugulesc ici-colea. Observ că un tânăr care ne servește îi șoptește ceva amfitrionului și arată spre mine. Mă gândesc că poate m-a văzut la televizor. Dar ei n-au TV Analog. Poate că au TV Măgurele. Hemingway mă anunță că nu știu să mănânc peștele. Nu zic nimic, mai ales că omul îmi vrea binele și mă ajută să evoluez. Îmi explică cum e cu ochii crapului, cu creierul, cu falca, cu mustățile, cu nu-știu-ce grăsime. Fără grăsime, că am colesterolul mare. Ca și tensiunea. Nu răzbesc peștele. Îi propun lui Felix să-l dovedească el. Felix are experiență: gătește din când în când. Știe și să mănânce. Vine berbecul. Și un vin alb, demisec. Nu am rețineri. Nimeni nu are. Mai greu e la șalău prăjit. Suntem plini. Traian îi mulțumește gazdei printr-un discurs foarte frumos. Gazda a fost, în ’90, “golan” de Piață. Acum nu mai știe cu cine e. Cu cine să voteze, nici atât. Noi am vota cu el. Și am rămâne pe moșia lui. Unde, aflăm, vine chiar Mircea Dinescu, din când în când. La pește. Mai vin și alții, dar nu toți sunt Dinescu. Domnii Pop și Popescu au tren la 19.50. E 18. Plecăm? Mai stăm? Domnul Cristea ar vrea să mai stăm, alții, și ei. Alții nu. Eu sunt în dubiu. Am tren la 23. Dintr-odată, plecăm cu toții. Ne revărsăm pe ușă, să prindem trenul domnilor Pop și Popescu. Primim multe sticle de vin de la Hemingway. Poate candidează. Are asigurate vreo 20 de voturi. Ață spre București. Scriitorii beau vin în autobuz. E Fetească. Eu nu beau. Eu nu sunt scriitor. N-am mai scris mare lucru. N-am mai publicat de un an. Apoi, sunt și sătul. Circulă sticlele ca meteoriții. Bem degeaba: domnii de la Cluj nu prind trenul. Autobuzul nu are viteză. E mai ardelean. Nu-i nimic, e un alt tren, la 23. Aflu de pe bilete că al meu e la 23.30. Ajungem pe Calea Victoriei, la 115, pu-pu-pu, ne-am simțit bine, a fost frumos, au fost gazde bune, a ieșit O.K., poate și la anul. Doamna Malamen ne invită, pe noi, stranierii, să poposim la Casa Verdi, fostă Verde, în drum spre gară. Restaurantul cu tablouri e aproape de cel mai mare nod feroviar al patriei și e deschis cât vor oaspeții. Mai bem un pahar de vin acolo cu Angela, Traian, Felix, Dan Cristea. Criticul bea bere. La un moment dat apar Adrian Popescu și Ion Pop. Și-au schimbat biletele, nu au mai găsit la vagonul de dormit, dar vor merge cu clasa I. Dânșii beau ceai. După pu-pu, plecăm toți trei spre gară. Ne despărțim, dar o să ne revedem la Oradea, pe 26, la târgul de carte. O să fim cazați la Felix, au televizoare în cameră și piscină cu apă termală. Îmi promit că dacă o să observ ceva avangradist la TV o să-i bat în ușă domnului Pop. Cioc-cioc!

Robert ȘERBAN

Scriitor și jurnalist, Robert Șerban este președintele Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, realizator și moderator al emisiunii culturale Piper pe limbă (TVR Timișoara și TVR 3), redactor al revistei Orizont. A publicat șase cărți de poezie, cea mai recentă fiind Tehnici de camuflaj (2018). Poemele sale au apărut în antologii, reviste ori volume de autor, în limbile germană, sârbă, maghiară, poloneză, cehă, engleză, spaniolă, franceză, italiană, olandeză, macedoneană, daneză, norvegiană, ebraică, suedeză, arabă, ucrainiană, idiș, portugheză etc. Cărți publicate în străinătate: Heimkino, bei mir (Pop Verlag, Germania, 2009), Биоскоп у мојој куђи/ Cinema la mine-acasă (Editura Meridijani, Serbia, 2010), Illatos koporsó (Editura L'Harmattan, Ungaria, 2012), Feintod (Pop Verlag, 2018), Nah an der Gürtellinie (Pop Verlag, 2018), Ein plötzlich erlöster Glücksritter (Pop Verlag, 2018), Azbest (Editura Agora, Serbia, 2019). În 2015, a publicat, în limba franceză, La mort parafinne (Vinea Editions, ediția a II-a, 2019).

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Tandră și nostalgică, proza Serenelei GHIȚEANU este un bildungsroman în variantă miniaturală. Amintind de atmosfera spațiilor citadine romanești interbelice, această broderie textuală în care se pierd ample pasaje oniric-senzoriale pare o îngemănare între arta narativă a Cellei Serghi și decorurile prozei lui Eliade.

Andrei ȘERBAN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Acasă în lume, de Vintilă Mihăilescu și Ioana Tudora

igloobooks, 2020

Carte recomandată de Cristina BOGDAN

 

 

CĂRȚI NOI

 

Antologie și introducere de Francesco Napoli

Traducere și note de Smaranda Bratu Elian și Aurora Firța Marin

Ediție îngrijită de Smaranda Bratu Elian

HUMANITAS

 

 

 

Cu o reducere de 25 %

ART

 

 

 

 

30% reducere

CORINT

 

 

Apărută în 2021: fantasy, mister, poveste despre magie și memorie.

 

SCRIITORI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

 

 

 

 

 

 

 

CĂRȚI BUNE

la edituri mici

Black Button

 

 

 

Editura Muzeul Literaturii

 

 

Foto-poeme de

Bianca ZBARCEA

 

The Cats Will Know by Cesare Pavese

There will be other days, there will be other voices. You will smile alone. The cats will know. You will hear words old and spent and useless like costumes left over from yesterday’s parties.

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro