OPTm
nr. 87

Arta rememorării

Narațiunile sunt legate, prin însăși natura lor, de o anumită viziune asupra timpului. În unele cazuri, scriitorii aleg chiar să pună acut problema lui, lăsându-și personajele să își depene povestea în timp, dar oprindu-le în momente-cheie pentru a zăbovi meditativ asupra lui. Unele romane folosesc subtil tehnica analepselor și a prolepselor, altele suprapun temporalități pentru a crea senzația de fantastic sau de oniric.

Proza scurtă mizează, adesea, pe o secvență anume din curgerea timpului (de regulă, trecut sau prezent), construind micro-narațiunea în acea falie decupată din fluviul de particule ce se scurge prin nisiparniță. În Viitorul anterior (Editura Nemira, 2020), debutul literar al matematicianului Liviu Ornea, textele adunate între filele volumului au unitate și coerență datorită felului în care este privit și comentat timpul. Folosirea predilectă a imperfectului și a mai mult ca perfectului se impune ca o marcă stilistică și creează sentimentul unei priviri întoarse cu obstinație peste umăr, către un trecut transformat în prezență, prin rememorare.

Proces de selecție și de interpretare (din perspectiva prezentului), memoria conservă lucrurile după un algoritm ce nu poate fi pe deplin controlat. Ca o fotografie de epocă, alb-negru, întrucâtva încețoșată, dar dusă la un atelier pentru a fi restaurată și transpusă în culoare, amintirea se îndepărtează de realitate căpătând aura ficțiunii:

„E greu să-ți controlezi memoria. În definitiv, sunt amintirile lui și le păstrează cum vrea, cum poate și el. Ambalate, poate și poleite un pic. Doar fiecare are nevoie să-și mitologizeze cumva trecutul, istoria personală, să fi fost un pic erou, un pic deosebit, altfel chiar nu mai rezistă nimic și totul devine urât și insuportabil, întrebați orice psiholog, o să vă spună că așa e.”

Micro-istoriile unui fizician septuagenar, cercetător și, ocazional, profesor universitar, văduv, cu doi copii adulți, depănate la persoana I, într-un stil frust și neînzorzonat, îmbibat frecvent în cerneala autoironiei și a umorului, sunt forme de resuscitare a trecutului, din fotoliul senectuții și al bolii. Mișcarea ni se dezvăluie mereu în dublu sens – ce a fost și ce este – ca într-o cromolitografie din veacul al XIX-lea, în care vârstele vieții sunt înfățișate sub forma unei scări cu două laturi: una ascendentă (chipurile purtând însemnele tinereții, bunăstării și ale sănătății), alta descendentă (surprinzând fără menajamente formele degradării, ale decrepitudinii).

În această autoficțiune, panta descendentă este ritmată și de inserția unor Fișe de lectură , transcrise conștiincios, concepute ironic într-o manieră pseudo-științifică, pentru a lumina aspecte calitative și cantitative din cercetările dedicate îmbătrânirii (cu multe dintre urmările ei în plan fiziologic), sexualității la vârste înaintate, relației dintre corp și sine, ideii de sinucidere sau de moarte asistată.

Călătoria prin emoții trecute, întâmplări adolescentine sau de tinerețe, situații felurite de viață este luminată, în răstimpuri, de portretul câte unui personaj care s-a înscris trainic sau doar razant în biografia naratorului. Construit din câteva linii, ranforsate în cazul prezențelor constante (precum Grig, cel mai bun prieten al naratorului), crochiul unei anumite figuri atestă rafinamentul observației și al notației succinte, capabile să fixeze convingător o imagine:

„Talia nu părea să fie foarte îngustă, dar îi stătea bine. Sub șalvari, picioarele încălțate în sandale romane, cu talpă de piele foarte subțire, barete de piele fină, cafenie. Unghiile la picioare, ca și la mâini, îngrijite, dar fără pic de ojă sau lac. Culoarea sandalelor era aproape identică cu a rucsacului mare, din piele, cu curele mai late decât au cele mai multe – unde l-o fi găsit?, de-aici sigur nu era. Stăteau și ele bine pe umerii și pe spatele acela. (...) Nu era frumoasă, nasul trona cam mare pe fața ovală, un pic prea lată, însă avea buze pline, senzuale și sprâncene bogate, puternic arcuite. Ochelari de vedere cu rame dreptunghiulare de plastic. Și vorbea întruna, buzele se mișcau, ușorul prognatism le făcea parcă mai expresive, gura se rotunjea ritmic, asta era și mai excitant, pentru că el nu auzea ce spunea, era ca-ntr-un film mut.”

Cu accente care m-au dus uneori cu gândul la notațiile lui Livius Ciocârlie, din volumul Bătrânețe și moarte în mileniul trei (Editura Humanitas, 2005), sau la paginile sociologului francez David Le Breton ( Evadarea din sine. O tentație contemporană , Editura Trei, 2018), privitoare la „deposedarea progresivă”, retragerea lentă din lume și chiar din propria interioritate, pe care o presupune procesul îmbătrânirii, cartea semnată de Liviu Ornea deapănă povestea unică și totuși infinit repetabilă a făpturii umane, condamnate la a fi un homo moriturus , o ființă-înspre-moarte.

Aflarea informațiilor medicale privitoare la depistarea unei maladii incurabile, care i-ar mai fi îngăduit doar 6 luni de existență, îl determină pe protagonist să își formuleze mental o suită de întrebări și să constate, uimit, că în fața morții iminente lecturile de-o viață nu-i pot oferi ajutor:

„Dar tot nu reușea să găsească măcar o notă gravă, serioasă, profundă de care să se agațe ca să iasă din pelteaua asta lăcrămoasă în care i se înnămolise mintea, abia-și stăpânea lacrimile, căuta un gând adânc, generos, demn și original, care să-l liniștească, să-l salveze de ridicol, să-l înalțe în zona aia rarefiată, senină despre care tot citise – Doamne, cât citise în viața asta a lui, parcă altceva nici nu făcuse! ăsta-i momentul să folosească kilogramele alea de cărți. Nimic, nada, zero barat, îi treceau prin cap numai prostii (...). Fredona frânturi de melodii ale lui Cohen, șansonete, Brassens, Brel (crizanteme, sigur, ce putea fi mai potrivit?), îi veneau în minte fără să vrea, îl asaltau prostiile astea grețoase, nu mai scăpa de ele, dulcegării, kitsch ordinar, melodramă – ca ultimul dintre imbecili.”

„Când însuși glasul gândurilor tace”, lucru, de altfel, destul de rar, căci personajul-narator pare a fi un iscusit pescar al amintirilor, prezentul cu toate neajunsurile lui iese în față, își cere drepturile. „Bătrânețea asta tâmpită și inutilă” – cum apare etichetată de eroul supus proceselor ei ireversibile – e alcătuită din mici ritualuri repetitive, care țes o plasă a rutinei din care nu se mai poate ieși:

„Păi, ca ieri. Ca alaltăieri. O să citească un pic, o să asculte muzică, o să se uite la televizor și o să se enerveze. Cel mai eficient era cititul. Dar nu poți să citești întruna. Nu la vârsta lui, când nici nu mai vede așa de bine și ochii obosesc mai repede. Trebuie alternat. Cu ce, Doamne, iartă-mă?, ce naiba să facă încă o zi întreagă? Pe copii n-are rost să-i sune, sunt ocupați cu viețile lor, n-au timp de el. (...) Avea să rememoreze aceleași și aceleași episoade din viața lui, le rumegă la nesfârșit, ca o vacă iarba – le știa pe de rost, era imposibil să-l mai surprindă, și altele n-avea. Oricum, de oriunde ar fi plecat, de la orice pretext, tot în câte-o amintire de mult întoarsă pe toate fețele se împotmolea.”

Suntem în fața unui debut literar pe deplin matur, al unui autor care se plimbă cu lejeritate prin teritoriile culturii și care și-a exersat îndelung condeiul într-un alt tip de text scurt, non-ficțional: eseul ( Varietăți conexe , Editura Curtea Veche, 2008; Bifurcații , Editura Curtea Veche, 2014; Un matematician la teatru , Editura Tracus Arte, 2014).

Înlănțuite, prozele lui Liviu Ornea, dedicate „vârstei la care regreți totul și nu mai aștepți nimic” (V. Jankélévitch), anunță, prin scânteierea episoadelor perfect șlefuite (dintre care aș reține, în primul rând, Biuta , Omleta , Ana , La Iura ), mâna unui romancier camuflat.

Liviu Ornea, Viitorul anterior (București, Editura Nemira, 2020, 144 p.)

Cristina BOGDAN

Este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, cu un doctorat în filologie, face parte din numeroase organizații academice internaționale. A publicat studii și cărți, cea mai cunoscută fiind „Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate” (2016), volum nominalizat la Premiile „Observator cultural” pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016. A prezidat mai multe evenimente internaționale, printre care și cel de-al XIX-lea Congres dedicat studiilor despre dansurile macabre și macabru în artă (2021). Cristina Bogdan este prodecan al Facultății de Litere și editorul-șef al revistei OPTmotive.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Tandră și nostalgică, proza Serenelei GHIȚEANU este un bildungsroman în variantă miniaturală. Amintind de atmosfera spațiilor citadine romanești interbelice, această broderie textuală în care se pierd ample pasaje oniric-senzoriale pare o îngemănare între arta narativă a Cellei Serghi și decorurile prozei lui Eliade.

Andrei ȘERBAN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Acasă în lume, de Vintilă Mihăilescu și Ioana Tudora

igloobooks, 2020

Carte recomandată de Cristina BOGDAN

 

 

CĂRȚI NOI

 

Antologie și introducere de Francesco Napoli

Traducere și note de Smaranda Bratu Elian și Aurora Firța Marin

Ediție îngrijită de Smaranda Bratu Elian

HUMANITAS

 

 

 

Cu o reducere de 25 %

ART

 

 

 

 

30% reducere

CORINT

 

 

Apărută în 2021: fantasy, mister, poveste despre magie și memorie.

 

SCRIITORI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

 

 

 

 

 

 

 

CĂRȚI BUNE

la edituri mici

Black Button

 

 

 

Editura Muzeul Literaturii

 

 

Foto-poeme de

Bianca ZBARCEA

 

The Cats Will Know by Cesare Pavese

There will be other days, there will be other voices. You will smile alone. The cats will know. You will hear words old and spent and useless like costumes left over from yesterday’s parties.

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro