Daniel Coman este un poet sibian, format la Cenaclul Zona Nouă, și o prezență constantă în viața culturală sibiană.

e sentimentul de noutate cel care-mi dă energie

și mă plimbă pe culmi doar după ce totul s-a consumat

văd în retrospect și simt cu mintea de parcă-aș pune mâna

pe filtrul de condens de pe paharul de plastic plin

cu ceai și perle de tapioca fără gust

de parcă sunt acolo și mă lovesc de pestilența marelui oraș

în al cărui parc de cartier s-au aprins ghirlande de lumini în copacii înfloriți

nostalgie – și când mă gândesc la amintirea asta

nostalgie – și când văd lucrurile astea pe bune

și nu-mi pot explica cum diferențiez ce e realitate

de ce e filtrul pe care-l aplic constant

dincolo de toate astea știu că am trăit

chiar dacă am fost schimnic într-un apartament de cămin

nu săpat, ci construit,

nu izolat, ci în lifturi aglomerate cu oameni

cu care am schimbat priviri sincere și reale

după cum îmi dau acum seama

când mă plimbă pe culmi în retrospect și văd

că e sentimentul de noutate cel care mi-a dat energie

florile de mușețel plutind pe apa caldă – plăcere

imaginea din punctul tău de vedere a mâinii când culegi frăguțele –

materialul ceramic a cărui căldură se simte în creier –

poziționarea corpului pe un pisc sau delușor la baza căruia se află

un drum intens circulat –

rumoarea care se-ntinde ca ceața – plăcere

lemnul ca sursă de foc care m-a obsedat acum din ce în ce mai mult –

fumul care se strecoară afară printre buze –

fumul care NU se ridică prin hornuri în pastelurile lui Peter Bruegel bătrânul

deși e iarnă afară –

sau iarna pe uliță, pe care am citit-o stând pe taburetul din hol

visând la senzația fizică a zăpezii care se topește în palmă

cer verde spălăcit văzut ca prin vată de zahăr

încă mă electrizează cu totul senzația

de piele lipicioasă

de strat superficial

de apă pe suprafața pielii

se simte acut

adierea curentului de aer

ar fi trebuit să mângâie dar uite că

NU

pe munte doar mi-a mai fost așa de rău

când furtuna mi-a dat peste nas

locșor umed pe fața mea

unde s-au lipit ace de brad

miros frumos frustrare intensă

când prietenii mă cheamă și nu refuz

doar ca să mă expandez ca orezul

până ce fiecare celulă se dematerializează

ca să fie totuși și bine