Pornisem din Sighișoara, eram la volan și, după ce am trecut de Luna, am căutat un post de radio din Cluj. Muzică plăcută, auzeam melodia lui Nicu Alifantis care mă asigura: a venit, a venit toamna...; după care, la microfon, redactorul muzical: "ei, și-acum, o piesă pe care vă propun să o ascultăm, indiferent de anotimp", și fără alt comentariu își alege din playlist vocea orgasmică a lui Chris Rea ... A change is clearly taking place / Looking for the suuummer...; cât pe-aici, ca la finalul melodiei, să caut cu mâna dreaptă CD-ul Chris Rea, primit în dar, la un 1 Martie, de la traducătoarea Dana Ilin; voiam să îl ascult pe englez mai departe. Numai că, fără pic de reclamă la vreun produs farmaceutic, începe buletinul de știri: "La Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, - dau volumul mai tare - se decernează azi Premiile "Zilele Prozei". Într-un an cu apariții editoriale de excepție, potrivit criticului literar Irina Petraș, misiunea juriului a fost una extrem de dificilă. Astfel că, pentru prima dată în istoria decernării acestui premiu, vor fi aduse în prim plan nu mai puțin de 6 cărți: Pudră, al Dorei Pavel, Angelus, de Ruxandra Cesereanu, Antologia prozei scurte transilvane actuale, de Ovidiu Pecican, Provizorat, de Gabriela Adameșteanu, Un om din est, de Ioan Groșan și Cadență pentru marș erotic, de Mariana... a urmat o pauză în eter, de Mariana... (a repetat el), după care am numărat trei tentative de a mi se pronunța numele Gorczyca.

În acel an nu făcusem încă transferul la Cluj, eram membră a Filialei Mureș, și mă gândeam că din cauza asta, probabil, nu sunt cunoscută de știriști. Ajunsesem la Câmpia Turzii (cred că nu se dăduse drumul la Autostradă) și, în ciuda solcitării atenției presupuse de traversarea acestui oraș cu multe treceri de pietoni, ego-ul meu rănit era captiv într-un noian de bombăneli.

Pe la Turda, supărarea s-a mai diminuat și a rămas doar un lest acolo, ignorat deja când am ajuns la coborârea de pe Dealul Feleacului, în acel punct de unde vezi cum ți se așterne în vale tot Clujul; mi-am adus aminte că eu însămi, citind un articol despre Homo ludens, m-am dus la Librăria Universității și am întrebat pe ce raft pot găsi cartea lui Johan Huizinga. În tentativa mea de a pronunța exact ca în olandeză, am repetat de câteva ori numele eseistului, încât doamna de la casă a crezut că mi-a rămas un os de pește în gât și mi-a sugerat să beau întâi puțină apă.

Ajung la Cluj și, în timp ce căutam un loc de parcare în zona în care, odată, se afla celebra Cafenea "Arizona", topos emblematic pentru scriitori precum Alexandru Vlad, Petru Poantă, Ion Mureșan, Ovidiu Pecican... o altă amintire din aceeași serie îmi vine în minte: eram în forfota Târgului de carte de la Paris, în martie 2010; aveam o țintă precisă: Scena Autorilor, unde urma să se întâmple o întâlnire cu cel căruia tocmai îi apăruse romanul Harta și teritoriul. Mă întâlnesc în drumul meu grăbit cu un scriitor român, nu dau nume, care mă întreabă dacă vreau să mergem la standul Tunisiei ca să bem o cafea la nisip. Eu îi spun în fugă, îmi pare rău, o lăsăm pe mâine, merg să-l văd pe Houellebeck.

Cum oi fi pronunțat eu, mi-e greu să reconstitui, cert e că spre seară, în autobuz, în drum spre Hotel de la Paix, îl aud pe scriitor: băi, a fost Houellebeck azi în târg și n-am știut.

În fabule, se obișnuiește formularea unei morale. Eu însă voi reveni în istoricul Sediu al USR din Cluj (evident, nu partidul, fiindcă el nu exista atunci) și voi spune că am intrat exact când Irina Petraș lua microfonul de la Ilie Rad pentru începerea ceremoniei. Am zărit învecinați pe colegii ce urmau a primi o mică diplomă și câte un plic mai mare: pe de o parte erau clujenii Pavel, Pecican, Cesereanu, iar pe de altă parte, cei care veneam din alte filiale: Adameșteanu, Groșan, cărora m-am alăturat rapid. Precizez acum, peste ani, că după transferul meu la Filiala Cluj, a făcut același pas și Gabriela Adameșteanu, astfel încât, pentru istoria literară, consemnăm această liberă opțiune.

Cu emoție, Irina Petraș declară că în opinia ei și a altor critici și istorici literari, 2010 a fost Anul Prozei, (undeva, aproape de masa la care se afla Doina Cetea, o zonă poetică prin excelență, Ion Mureșan fu auzit cu un suav dezacord) cel mai bun de după 1989 pentru acest gen literar, și, în ordine alfabetică, ne-a chemat la microfon. Cu înțelepciunea dobândită prin derularea filmului câtorva amintiri, eram hotărâtă să nu mișc niciun mușchi al feței în eventualitatea pronunțării greșite a numelui.

Dar nu a fost cazul fiindcă, așa cum își face temele Irina Petraș, mai rar 😊!