OPTm
nr. 92/5

Document și destin

 

„M-am întrebat dacă nu doar figurile, ci și destinele sunt repetabile”, spune Cristi Nedelcu în prefața intitulată Invitație la lectură ce îi deschide romanul Cimitirul trandafirilor, apărut în 2020 la editura Litera. Astfel începe povestea sa despre destin, ilustrată prin două triunghiuri amoroase, distanțate în timp – unul aparține perioadei comuniste, iar celălalt, lumii actuale – și care par să își suprapună traseele amoroase, profesionale, politice.

Toate întâmplările din roman sunt legate printr-un „vers refren”: „nimic nu este nou sub soare, destinele nu sunt în număr infinit”. Și, într-adevăr, se pare că povestea lui Tudor Cernat, arheolog și istoric, cu soția Simona, și amantul David Zsolt – care contribuie la întemeierea dosarului „Bibliotecarul”, al Securității comuniste – este reprodusă aproape 1:1 de povestea lui Nic, arheolog și istoric, a Karinei, bibliotecară, și a amantului ei, M., care intervine în proiectul pe care Nic îl are în desfășurare. Acolo unde nu sunt date toate detaliile despre una dintre povești, prin strânsa asemănare, cealaltă își va exercita puterea de influență și va provoca cititorul aproape involuntar să umple golurile – lăsate voit de autor – ce rămân de o parte sau alta, să presupună el însuși, cititorul, că poveștile s-au întâmplat exact la fel. De pildă, cele două cazuri de dragoste adulterină: pe de o parte, despre povestea Simonei cu David nu sunt date informații aproape deloc, în afară de declarațiile amantului din rapoartele pe care le scria, în schimb, pe de cealaltă parte, cititorul află detalii despre relația Karinei cu M. și poate presupune cu ușurință, prin contextul creat, că și prima poveste a urmat un traseu cel puțin asemănător, dacă nu identic, cu a doua.

Totul pare să stea sub semnul întâmplătorului, dar acest întâmplător este mereu înțeles drept destin, drept forță superioară pe care individul nu o înțelege, care nu funcționează după regulile sale raționale și căreia nu i se poate opune. Cu toate acestea, personajele par să aibă încredere în faptul că există un plan, un destin care le cuprinde și pe ele și că va căpăta, cel puțin la un moment dat, sens.

Nic, personaj principal al romanului, motivează dorința de a se documenta despre cazul Cernat tot prin trimitere la destin:

„...ajunsesem la dosarul lui Cernat aparent dintr-o încăpățânare a mea de a cerceta un subiect despre care nu știam mare lucru, dar în realitate mânat de un instinct care îmi sugera că acele hârtii dezvăluiau în aceeași măsură și povestea mea, nu doar pe a lui”.

Din punct de vedere narativ, se deschide o perspectivă profund metatextuală. Nic, personaj principal al romanului, dorește să se să se recupereze, să își găsească povestea și, oarecum, urme ale configurației sale ontologice, tocmai prin text, prin citit, mai specific aici, prin a citi despre Cernat. Romanul aduce, în acest sens, inclusiv fragmente ale procesului de căutare de sine, prin formula citatului. Cimitirul trandafirilor devine un text despre scrierea propriei povești – a personajului Nic – ce are ca model un alt text. Mai mult, prima poveste pare să fi configurat deja traseul pe care narațiunea își va urma un oarecare curs firesc, ce nu mai permite alte variante.

Căutarea de sine devine și mai evidentă în cazul Karinei, construită drept subiect slab, așa cum reiese din raporturile de putere pe care le stabilește. În descrierile pe care le face celor din jur se oglindesc propriile gânduri și trăiri, prin diferite presupuneri pe care le formulează, de tipul:

„Am deschis geamul de la bucătărie și m-am uitat afară. Se însera, și oamenii mergeau iute, de parcă toți întârziau undeva. De fapt, cred că fugeau de ei înșiși, pentru că așa se întâmplă de fiecare dată când cineva pare grăbit.”

Karina fuge de propriul sine, atât ca persoană, așa cum este ea conturată în roman, cât și ca personaj, prin jocul de rol pe care îl întreține, și devine o instanță fluidă. Spune chiar ea că interpretează un rol, pe care se străduiește mereu să îl pună în scenă cât mai bine. Nu este supusă doar presiunilor exercitate de cei din jur, ci și destinului. Nu își formulează puncte de vedere tari, iar filosofia după care pare să își ghideze acțiunile și existența îi motivează comportamentul:

„acum știu că lucrurile în viață nu se întâmplă așa cum credem noi, într-o înlănțuire searbădă cauză-efect, ci întâmplări viitoare cheamă altele din trecut și le determină fără să știm bine cum și să înțelegem de ce”.

Este un personaj pe care nici Nic, nici M. nu reușesc să îl cunoască, probabil tocmai din cauza ori datorită jocului de rol pe care ea îl întreține. Fluiditatea este accentuată și prin iubirea ei pentru dans, pe care nu l-a învățat propriu-zis niciodată, dar ale cărui ritmuri o controlează. Prin dans ea ajunge să fie fascinată de M., dans pe care în general și-l refuză.

Nu doar personajele sunt construite sub semnul relativizării, ci și narațiunea în sine, prin dublarea vocii narative. Perspectiva este plasată în ochii lui Nic și a Karinei și ea se schimbă, oscilând de la unul la celălalt, ca într-un joc cursiv de pase. Unul dintre ei preia frâiele narațiunii, se expune pe sine, prin idei și rememorări, iar când discursul începe să fie și despre celălalt, vocea narativă se schimbă, fără niciun avertisment, uneori chiar în aceeași frază: „dar soțul meu n-a părut că înțelege, și de fapt nici nu aveam ce să înțeleg”. Este un procedeu care pare să funcționeze după regula „contaminării prin atingere”, subliniază caracterul impenetrabil al alterității. Personajele nu pot forma un discurs compact unul despre celălalt, pentru că apropierea mult prea puternică declanșează automat discursul interlocutorului. Este, până la urmă, o compensare a unui narator omniscient. Pluri-perspectiva subiectivă devine metoda lui Cristi Nedelcu de a se apropia de viziunea completă, adevărată a unui astfel de narator și de a prezenta cititorului cât mai de aproape, adevărul care, conform declarațiilor personajelor, nu poate să fie altfel decât relativ, mereu trecut prin filtrul subiectivității, căci să nu uităm, avem de-a face cu o operă confesivă: „Începusem să cred că adevărul nu este cel scris în dosare, ci cel pe care îl simt eu”.

Bineînțeles că romanului i se pot găsi cu ușurință mai multe surse de inspirație, precum Adam și Eva al lui Liviu Rebreanu, prin repetarea destinului până la împlinirea misiunii de ordin transcendental, sau Un veac de singurătate al lui Gabriel García Márquez, prin repetarea unui ritm biologic, prin faptul că personajele au aceleași meserii și că ajung uneori chiar la aceleași concluzii, sau Colecționarul lui John Fowles, pentru dubla viziune narativă, și probabil ar mai putea fi menționate și altele. Însă, Cristi Nedelecu alege să decupeze și să își focalizeze lentila narativă doar pe două episoade ale unui mai-mare destin pe care îl lasă nerezolvat. Nu se prezintă nici originea problemei – din contră, s-ar sugera că ea se situează undeva într-un trecut mult îndepărtat –, nici soluția sau rezolvarea ei, pentru că al doilea (din punct de vedere cronologic) triunghi amoros nu reușește să se opună cu succes forței destinului, personajele se recunosc categoric dominate și înfrânte de aceasta:

„istoria are ironiile ei și, atunci când crezi că te poți ascunde de ea, te găsește în cel mai tainic cotlon”.

Câștigul față de trioul Cernat-Simona-David este acela că Nic și Karina reușesc să facă un pas în spate și să își ofere o privire de ansamblu a algoritmului transcendental care domină. Față de ceilalți, cei doi câștigă avantajul conștientizării acestui algoritm din care povestea lor face parte, iar Nic decide să lase acest fapt mărturie prin scris, dintr-un fel de datorie spirituală pentru urmașii care vor continua povestea.

Pentru ca algoritmul să devină vizibil, Nedelcu atribuie cuvintelor o forță modelatoare, care devine perceptibilă în lumea materială:

„Vocea ei calmă plutea în aerul negru al dormitorului, cuvintele se așezau încet pe lucruri și transformau totul în jurul lor și al nostru, începând cu viața noastră”.

Se deschide din nou o perspectivă metatextuală, în care, de această dată, mesajul este și mai direct: cuvintele au și funcția de a modifica realitatea; ele nu au putere doar în interiorul textului, a poveștii, ci și în afara acestora, în realitate.

Cristi Nedelcu nu dorește însă să se oprească doar la nivelul literar și la cel metatextual. El împinge limitele textului narativ și dorește să creeze o legătură cu realitatea din afara lui. Trimite la fapte reale, precum activitatea ofițerilor Securității din perioada regimului comunist din România, oferă uneori detalii istorice și/sau arheologice, cum este episodul despre poziționarea templului de la Sarmizegetusa, sau menționează întâlniri cu persoane identificabile în viața reală, cum este fosta lui colegă de facultate, al cărei nume nu este specificat deloc, dar care pare să trimită la Emilia Șercan. Încercarea de a depăși limita ficțională creează o fisură în zidul dintre lumea ficțională și cea reală, prin care transcendentul poate să se manifeste. Cristi Nedelcu dă viață unor idei ce ating zona credinței, prin intermediul personajelor și al poveștii pe care o creează. Personajele cred că destinul este repetabil:

„Știam exact ce trebuie să spun și știam și ce va spune el. De parcă asistam la reluarea unui film pe care-l mai văzusem”.

Karina crede că numele unui om influențează viața acestuia, Nic crede că evenimentele nu se produc în logica de tip cauză-efect etc. Prin deschiderea textului spre realitate, este sugerată posibilitatea existenței propriu-zise a acestor idei în lumea reală, nu doar în cea ficțională.

Romanul lui Cristi Nedelcu, Cimitirul trandafirilor, câștigă prin sugestia că bariera dintre ficțiune și realitate poate fi sau chiar este spartă, iar povestea cuprinsă între copertele unui roman poate fi o poveste ce aparține realității, chiar dacă este despre destin și despre manifestările acestuia. De remarcat este și construcția narativă a romanului, prin dublarea perspectivei, prin dublarea scenelor, prin jocul narativ și trecerea de la o voce la alta, într-un mod fluid, care omogenizează întreg textul. Construcția narativă aduce o metodă prin care adevărul este relativizat, aceasta devenind de altfel și tema romanului.

(Cristi Nedelcu, Cimitirul trandafirilor, editura Litera, București, 2020)

Adina LUCA

Masterandă la Studii Literare Românești și absolventă a Facultății de Litere (UBB, Cluj-Napoca), Adina este preocupată de literatura română, de teatru și de film. Sinceră iubitoare de poezie.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

 

Mina DECU scrie poeme care pornesc de la imaginea simplă, de o banalitate căutată, pentru ca apoi fiecare umbră a iconului respectiv să se deschidă spre perspective umane complexe, dublate de o rafinată psihologie a gesturilor ori de rememorări mozaicale, pentru a se alcătui într-un mod extrem de ingenios într-o „poveste”, susținută discret de emoții. Cerebrale, ostentativ analitice, poemele Minei propun un stil epic și o viziune asupra întregului.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

 

 

Recomandată de Mihai ENE

LITERA

 

Trafika Europe: [Women in Translation]

 

CĂRȚI NOI

 

 

 

 

LITERA

 

 

NU UITAȚI

de Scena digitală

 

 

 

 

 

 

Hyperliteratura

 

citeste.ro

 

Curtea-Veche

Edgar Morin

 

Editura Casa Cărții de Știință

Eveniment editorial: Sonata pentru acordeon de Radu Aldulescu

LITERA

 

VIAȚA Culturală

 

 

 

Cristina Bogdan & Filip-Lucian Iorga, discutând proiecte culturale, în prodecanatul Facultății de Litere, București. În toamna lui 2019.

 

 

 

 

 

IN CURÂND

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro