59 / 12 aprilie, 2021

Berlin (4)

Oamenii ca mine se trezesc dimineața și continuă direct gândul început înainte să adoarmă. Dacă nu mi-aș băga șocuri în creier să mai întrerup sau să uit, ar fi prea grea continuitatea asta ca a unei catedrale din Evul Mediu construită sute de ani la rând, indiferent de războaiele și epidemiile ce interveneau între așezarea unei cărămizi și cea dinainte. Cristi era unul dintre oamenii de la extrema cealaltă, un fel de uitare permanentă îl făcea să se uimească și să se entuziasmeze de orice. Pleca de lângă noi, intra în budă să se pișe și când ieșea, după nici un minut, ne privea cu ochii lui mari, albaștri, holbați, ca un tată care-și vede prima oară copilul nou-născut. Capacitatea lui de a se entuziasma de orice ca de un miracol îi aprindea și pe alții, era Flautistul Fermecat și trăsese după el în aventură nu doar visători sau plictisiți de viață, dar și escroci profesioniști. Făcuse în țară primul club adevărat, într-o fabrică părăsită, combinase numai cu entuziasmul niște mafioți să-l finanțeze. Clubul nu mergea în câștig deși avea succes, poate și pentru că Cristi chema DJ prea scumpi și-i trata regește, totul numai de dragul muzicii. De dragul atmosferei, dădea de băut din stoc la prieteni pe degeaba. Și când mafioții s-au trezit și și-au vrut banii înapoi, a trebuit să fugă. Tot el a înființat și un festival secret, unde veneai numai invitat și locația era secretă, se muta în fiecare an, de parcă agenții sub acoperire n-ar fi fost deja cu noi, în găștile de originatori, cum le ziceam primilor prăjiți ai Bucureștilor, cei ce-au pus bazele subculturii de genul ăsta. Erau și știau și cred că ne și protejau, le plăcea de noi, cum prinsese Putin drag în tinerețe de obiectivele spionate de el în Germania.

Ne-a zis că fírmele de medicamente dau o mie de euro pe zi și ochii îi străluceau mai tare ca de obicei. Mai fusese așa doar când mi-a văzut textul lui Pascal Bruckner pe coperta cărții mele Urbancolia. Știa de Bruckner ca de o mare vedetă și aerul meu neasumat, că nu vorbeam mai niciodată de viața mea de scriitor, făcea un contrast suprarealist cu recomandarea de pe carte. Și au și sală de sport!, cu piscină!, a adăugat. Nu mă aprindeam de la entuziasmul lui, nu era nevoie, eram dispus la orice. O pizdă veșnic umedă, cum, poate, zicea Rimbaud. Orice, numai să-l uit pe acel un altul din mine și tristețea lui. De ce plângi suflete al meu, de ce nu mă lași să dorm și așa mai departe. Să se facă deci experimente pe mine, de ce nu. Problema era că n-aveam cont într-o bancă germană. Fără cont, nu-mi dădeau și banii. Narcis avea și el nevoie de un cont, așa că ne-am dus amândoi. Nu imediat, cred că după niște săptămîni, poate chiar luni. Nimic nu făceam chiar imediat în Berlin. Acolo la o întâlnire era permisă o întârziere de până în patru ore și nici nu conta dacă nu mai veneai. Mă intimida Narcis, și el și Liana evaluau totul mereu. Asta e Ok, asta nu e OK. Asta nu prea-i OK. Hm, asta-i cam de căcat. Niciunul nu păreau să fie bucuroși că trebuie s-o facă, să evalueze adică. Dar își petrecuseră multă vreme cu Bogdan, care evalua totul extrem de critic. Noi, prietenii mai vechi, din adolescență, o luam ca pe o chestie simpatică dar nu ne-am contaminat. Dar pe cei noi și-i făcuse discipoli. Cu Bogdan am fost o dată, în Iași, pe la 20 de ani, la un vernisaj, să-i parazităm pe artiștii plastici, să-i bem și să-i mâncăm, cum făceam pe atunci. Și el și-a luat și o toporișcă, să taie tablourile care nu-i plac, l-am oprit eu. Jocul meu, în relație cu Bogdan, era invers, să găsesc partea bună, inversul. Să relativizez. Și-l vedeam pe Narcis că-i place, se lumina, se mai ducea din tensiune. Și cred că și lui Bogdan dar asta e altă poveste. Liana fusese iubita lui Bogdan și luase de la el agresivitatea. Ceea ce era amuzant, că era firavă și drăguță de fapt, sufletistă dar făcea rolul ăla. Și uneori râdea de asta, era subversivă la agresivitatea aia de împrumut, ca un supus care își ironizează tiranul și se eliberează pentru o clipă. Dar Narcis avea ceva în el de necompromis, așa-l simțeam. Și mai încolo a și ajuns să lucreze cu legea. La bancă, am simțit din start că funcționara ne disprețuiește, că vede doar doi emigranți drogați. Am început să-i expun cazul, să aduc argumente emoționale, biografice, s-o conving. Ne-a făcut cont și, când am ieșit, Narcis s-a crizat. Că de ce încercam s-o conving, că era de datoria ei. El așa vedea lumea, rațional. Pentru mine lumea e ca un câine de-ăla crescut de stăpâni nebuni și de la care nu știi la ce să te aștepți. Stăpâni care ba l-au bătut, ba l-au mângâiat. Așa că ba pare să fie OK, ba că te mușcă în orice clipă. Narcis credea în raționalitatea sistemelor, a oamenilor, a principiilor, avea calmul probabilităților și statisticii. La mine cinzeci cinzeci, nu înțeleg probabilitățile, ceva poate să se întâmple sau nu. După ce s-a întâmplat, înseamnă că probabilitatea era de sută la sută. Dacă nu s-a întâmplat, era de zero la sută. Și când vreau ceva, sunt încordat ca o pisică la vânătoare. Nu pot să las să-mi scape. Altfel, sunt relaxat, dar în momentele decisive, trebuie să fac totul. Uneori strâng prea tare șurubul și pierd. Dar de multe ori am dreptate. Și acum am avut. După o vreme, un artist român din Berlin mi-a împrumutat o sută de euro. Când am avut să-i dau înapoi, i-am dus la banca aia, la femeia aia, să-i trimită. Eram extrem de năuc de la nopțile nedormite și curentate cu substanțe și ea m-a mirosit. După câteva zile, într-o dimineață, m-a sunat tipul ăla. Era furios, credea că-ncerc să-mi bat joc de el. Nu primise toți banii, deși îi trimisesem mesaj că i-am pus. I se părea că-mi bat joc de el. Aveam mahmureala aia de după pastile, când e un fel de bâzâit amenințător în atmosferă, ca sub stâlpii ăia de înaltă tensiune de pe câmp, când auzi de jos bâzâitul și pe stâlp scrie Atenție, pericol de moarte. Și deodată urletele artistului în ureche. M-am ridicat să caut chitanța, dar aș fi vrut mai degrabă să mi se stingă creierul brusc și să scapt de toate. Nu mai știu cum era exact, am găsit-o dar nu mai știu ce scria pe ea și ce mi-a zis aia, că mi i-a pus probabil. M-am târât până la bancă și bâzâitul ăla ostil se simțea în continuare peste tot. Unii spun că dacă nu ții minte amănunte minți dar eu țin minte esențialul de obicei. Că m-a țepuit, da. Îi dădusem banii, asta mi-era foarte clar.

Dan SOCIU

Poet (n. 1978) reprezentativ al generației 2000, tradus, premiat, Dan Sociu este autorul volumelor borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână (2002), fratele păduche (2004), cîntece eXcesive (2005), Mouths Dry with Hatred (2012) Poezii naive și sentimentale (2012), Vino cu mine știu exact unde mergem (2013). De asemenea, scrie romane, traduce poeme. Premii: „Ronald Gasparic”, Canada (2002), Premiul Național pentru Poezie Mihai Eminescu (2002).

în același număr

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Mina DECU scrie poeme care pornesc de la imaginea simplă, de o banalitate căutată, pentru ca apoi fiecare umbră a iconului respectiv să se deschidă spre perspective umane complexe, dublate de o rafinată psihologie a gesturilor ori de rememorări mozaicale, pentru a se alcătui într-un mod extrem de ingenios într-o „poveste”, susținută discret de emoții. Cerebrale, ostentativ analitice, poemele Minei propun un stil epic și o viziune asupra întregului.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de Mihai ENE

LITERA

Trafika Europe: [Women in Translation]

CĂRȚI NOI

LITERA

NU UITAȚI

de Scena digitală

Hyperliteratura

citeste.ro

Curtea-Veche

Edgar Morin

Editura Casa Cărții de Știință

Eveniment editorial: Sonata pentru acordeon de Radu Aldulescu

LITERA

VIAȚA Culturală

Cristina Bogdan & Filip-Lucian Iorga, discutând proiecte culturale, în prodecanatul Facultății de Litere, București. În toamna lui 2019.

IN CURÂND

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro