OPTm
nr. 92/5

Proză cu final deschis

Lunganul se strecară în magazin cu pași furișați, ca și cum ar merge pe o funie suspendată. E un tip înalt și slăbănog, cu brațele exagerat de lungi, până aproape de genunchi, îmbrăcat într-un costum larg, care pare că flutură pe corpul lui uscățiv, de individ care mănâncă doar lunea și joia.

Călca împrăștiat și larg, ezitant, de parc-ar păși pe ouă dinamitate, și oricând ar putea sări în aer.

Tovarășul lui, un bărbat mic, rotund, foarte brunet și transpirat, are pe el tot un costum, dar măcar cu două numere mai mici decât i-ar trebui.

Pantalonii se opresc undeva la nivelul gleznelor, lăsând mult la iveală niște ciorapi aproximativ albi, iar haina e atât de strâmtă, încât abia reușește să o încheie, iar la spate stă larg desfăcută.

Cu siguranță, cineva îi îmbrăcase pe amândoi absolut greșit, sau dorise, intenționat, să-i facă foarte vizibili, fiindcă semănau cu un fel de Stan și Bran, însă pe invers, și erau aproape stridenți văzuți unul lângă celălalt.

Albert, vânzătorul din tura de noapte, se plictisește, ca de obicei.

Până pe la doișpe-unu, așa, mai intră lume în magazin, fără să cumpere cine știe ce, dar unul a uitat de pildă să-și ia țigări, altul se trezește că a terminat berea sau nu mai are pâine-n casă, pot să mai intre niște puști care să-și ia o sticlă de vin, vreo gospodină după ulei ori sare, un taximetrist flămând, nu prea mulți, în orice caz, dar mai vin oameni, până pe la vreo doișpe-unu.

După, însă, după, e jale.

Jale mare.

Au fost nopți când n-a mai venit nimeni până dimineață.

Sau, dacă a intrat totuși cineva, a cumpărat un fleac de doi lei: o hârtie igienică, un suc mic, o napolitană sau maxim-maxim niște țigări.

Iar patronul nu vrea să renunțe la tura de noapte, deși pierde bani: salariul lui, lumina, toate frigiderele care merg, paznicul de-afară și celelalte costa.

- Vreau ca oamenii să știe că aici e non-stop, zicea. Non-stopul, într-un cartier mărginaș, ca ăsta, oferă siguranță și încredere cetățenilor, exact ca o secție de poliție. Dormi liniștit când știi că polițiștii patrulează pe străzi. Și dormi și mai liniștit când știi că polițiștii patrulează pe străzi și undeva în cartier e un non-stop de unde poți cumpăra oricând, la orice oră, tot ce vrei. Plus că un non-stop, dacă e non-stop, rămâne non-stop și oamenii te respectă pentru asta...

Cam așa răspundea patronul, de fiecare dată, și prefera să piardă bani, decât să renunțe la filosofia lui comercială.

Perechea foarte bizară îi atrage imediat atenția lui Albert.

Nu-s din cartier, că i-ar fi ținut minte. Sau n-au intrat niciodată pe tura lui. Și nici n-au venit cu vreo mașină, că ar fi auzit zgomotul motorului ori o vedea parcată în față magazinului...

Sunt suspecți tipii...

Albert se uită după paznic (vorba vine, un bătrânel somnambul, care-ar fi stat și gratis afară, fiindcă nu prea doarme nopțile, darmite plătit), dar nu-l vede imediat.

În mod normal, face plimbări de cinci metri dus și cinci metri întors prin față intrării, ca un automat, ore întregi, motivând că după aceea, dimineața, doarme tun, iar fără plimbările acelea, deși obosit, nu reușește să închidă un ochi.

Așa că se târâie, non-stop, aidoma unui roboțel stricat încoace și-ncolo prin fața magazinului, până dau zorii și răsare soarele.

Și mai primește și bani pentru asta.

Însă acum nu se vede nicăieri.

Lasă, c-apare el, își spune Albert.

Oricum, la o adică, el ar trebui să-l apere pe paznic, și nu invers, dar unde-s doi, parcă e altceva decât unul.

Lunganul se plimba printre rafturi, ca și cum n-ar ști ce s-aleagă, cu pașii lui mari, largi și rari, urmat îndeaproape de mărunțelul transpirat.

Indivizii se opresc în fața raionului cu băuturi tari și încep să se holbeze la sticle.

A, își spune Albert, probabil au terminat proviziile de-acasă și mai vor. Însă e ciudat că nu-i știu, deși, dac-au venit pe jos, înseamnă că locuiesc prin zonă... Și nici nu par foarte piliți... De obicei, ăștia care termină stocul, vin pe patru cărări, sunt zgomotoși și vorbesc tare...

Lunganul și mărunțelul șușotesc între ei și nu se clatină.

Amândoi au vreo 45-50 de ani și sunt relativ bine îmbrăcați, cu singura observație că le-a greșit cineva măsurile, ori unul a slăbit, exagerat, iar celălalt s-a îngrășat, la fel de exagerat.

Iar ăia de vin noaptea să-și mai cumpere băutură, apar în pijamale, în șorț, în papuci ori chiar desculți, cum apucă fiecare și cât de beți sunt...

Ăștia nu par foarte beți.

Lunganul se hotărăște în cele din urmă, înhață o sticlă de votka de pe raft, apoi ia din mers o Coca-Cola mare, la doi litri, și le așează în fața lui Albert.

- Patruzeci de lei și douăzeci de bani, calculează rapid Albert.

- Și un pachet de Lucky Strike, adaugă mărunțelul, străduindu-se să-și întindă pe față un zâmbet.

Vânzătorul se întoarce să ia din spate pachetul de țigări, și când revine cu fața, se trezește cu un șiș înaintea ochilor.

E un cuțit cu buton, pare-se, nedesfăcut, subțire și negru.

- Știi ce-i asta? întreabă lunganul cu o voce hodorogită, de fumător cronic.

- Da, spune Albert.

- Ce-i?

- Un cuțit.

- Perfect. Răspuns corect, spune lunganul rar. Vrei să-i vezi și lama?

- Nu, spune Albert.

- Perfect, spune din nou lunganul. E mai sănătos să nu vezi lama unui cuțit decât să o vezi...

- Pentru că, dacă o vezi, se bagă-n vorbă și mărunțelul, s-ar putea să o vezi intrând în tineeee... Vrei așa ceva?

Vânzătorul clatină din cap. Cei doi, împreună, formează un cuplu înfricoșător acum: lunganul, cu vorbirea lui lentă și răgușită, foarte calm, și mărunțelul, cu agitația nefirească și atitudinea veselă, dau, pe întreg, ca imagine, un tablou teribil.

Plus cuțitul acela, nedesfăcut, dar parcă viu, pe care lunganul îl ține neglijent între degete, însă pare că se pricepe foarte bine să-l folosească.

- N-am auzit, spune brunețelul jilav. Zi mai tare! Vrei așa ceva?

- Nu, șoptește Albert.

- Sigur? întreabă cel mic.

- Sigur, confirmă Albert.

- Excelent! Înseamnă că suntem în aceeași barcă... deși ăsta-i un magazin, chicotește grasul, foarte bine dispus și degajat, încântat de propria-i poantă. Iar fiecare barcă are un șef. În cazul de față, noi. Corect?

- Corect, spune vânzătorul, atent mai mult la cuțitul lunganului decât la vorbăria veselă a tovarășului său.

- Atunci, dacă e corect, și văd că nu te deranjează termenul, dă-ne, te rog, ce ai în sertar, să plecăm și noi, c-am pierdut cam mult vremea pe-aici... Iar când am zis "ce ai în sertar", m-am referit la bani, adaugă piticul, nu la hârtii, chitanțe, sandvișuri, pixuri, ori ce mai ții tu în sertarul acela...

- Nu prea am avut vânzări în noaptea asta, spune Albert.

- Te-am întrebat eu, cumva, câte vânzări ai avut? întreabă piticul ridicând ușor glasul. Te-am întrebat eu așa ceva? Zi și tu, îl ia grăsunul martor pe lungan: l-am întrebat eu așa ceva?

Înaltul clatină tăcut din cap.

- Vezi, face micuțul demonstrativ, desfăcând larg mâinile, vezi? Nu te-am întrebat... De ce-mi răspunzi la ce nu te-am întrebat?

Micuțul parcă scoate fulgere pe ochi, în ciuda tonului jovial, iar transpirația îi inundă puternic fața.

Ăsta e periculos rău, își spune Albert. El e șeful, de fapt. Celălalt e doar unealtă.

- Mă scuzați, se bâlbâie Albert, vă explicăm că nu prea am avut vânzări... șiii... nu prea sunt bani... în sertar...

Piticul se plesnește cu palmele peste șolduri.

- Cum te cheamă? îl întreabă el pe vânzător.

- Albert, răspunde bărbatul.

- Bun, acceptă mărunțelul. Albert... Ai un nume cam ciudat, dar în fine... Albert, dragă... Pot să-ți spun dragă? se interesează el.

- Da, spune vânzătorul.

- Bun, repetă el. Albert dragă, tu ești ori prost, ori surd. Dă-mi odată câți bani ai în sertar! Ai înțeles?!

Trecerea fulgerătoare de la șoaptă la urlet l-a amețit vânzător.

Bărbatul simte că îi țiuie urechile.

Lunganul n-a schițat un singur gest.

Doar a apăsat pe butonul cuțitului și lama subțire a zburat afară.

Albert deschide repede sertarul și pune toți banii pe tejghea.

Într-adevăr, nu sunt prea mulți.

Mărunțelul face mâna greblă și-i bagă în buzunarul larg al hainei strâmte.

- Vezi că n-a fost greu? întreabă el, cu aceeași voce veselă. Te-a durut? Nu te-a durut. Vrei să te doară? Nu cred că vrei să te doară. Sau vrei?

- N-nu spune Albert, nu vreau...

- Așa mă gândeam și eu, plescăie micuțul. Mi-a părut bine, la revedere și petrecere frumoasă în continuare...

Lunganul apasă din nou pe butonul cuțitului, făcând să se retragă lama, îl bagă la loc, ia sticlă de vodka și pet-ul de Coca-Cola în brațe, apoi cei doi, fără să se grăbească, ies.

Din ușă, ca și cum abia atunci și-ar fi adus aminte, piticul execută o pirueta, surprinzător de elegantă pentru volumul lui, și latră:

- Noi ieșim să ne plimbăm un pic... Dacă suni, oriunde, ne întoarcem și-ți scoatem ochii. Pe amândoi... Clar?

- Clar, răspunde Albert.

Cuplul deschide ușa și pleacă.

Vânzătorul se lasă moale în fund.

Ce-a fost asta? se întreabă el. Ce-a fost asta?

În secunda imediat următoare, lunganul bagă capul pe ușă și spune din prag, cu vocea lui dogită:

- O proză... O proză cu final deschis...

Foarte vesel, în spatele lui se ițește și mărunțelul, care strigă:

- Iar dacă te întrebi unde e paznicul, să știi că doarme și e fericit... N-a mai dormit și el o noapte ca lumea de peste zece ani, săracul...

Cornel George POPA

Prozator, dramaturg și regizor, s-a născut pe 6 iulie 1957 și este absolvent UNATC, secția Regie film (1997). A lucrat peste zece ani în presa scrisă, apoi a făcut televiziune, teatru, film și publicitate. Autor a douăsprezece volume (proză scurtă, roman, eseu, teatru), Cornel George Popa a obținut Premiul „Liviu Rebreanu" pentru debut (cu volumul Cincizeci și șase de blitzuri și alte chestii, 1992) și Premiul Uniter pentru Cea mai bună piesă românească a anului (cu Viața mea sexuală, 2004).

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

 

Mina DECU scrie poeme care pornesc de la imaginea simplă, de o banalitate căutată, pentru ca apoi fiecare umbră a iconului respectiv să se deschidă spre perspective umane complexe, dublate de o rafinată psihologie a gesturilor ori de rememorări mozaicale, pentru a se alcătui într-un mod extrem de ingenios într-o „poveste”, susținută discret de emoții. Cerebrale, ostentativ analitice, poemele Minei propun un stil epic și o viziune asupra întregului.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

 

 

Recomandată de Mihai ENE

LITERA

 

Trafika Europe: [Women in Translation]

 

CĂRȚI NOI

 

 

 

 

LITERA

 

 

NU UITAȚI

de Scena digitală

 

 

 

 

 

 

Hyperliteratura

 

citeste.ro

 

Curtea-Veche

Edgar Morin

 

Editura Casa Cărții de Știință

Eveniment editorial: Sonata pentru acordeon de Radu Aldulescu

LITERA

 

VIAȚA Culturală

 

 

 

Cristina Bogdan & Filip-Lucian Iorga, discutând proiecte culturale, în prodecanatul Facultății de Litere, București. În toamna lui 2019.

 

 

 

 

 

IN CURÂND

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro