Dintre toate disciplinele, preferata mea la Facultatea de Litere din București era istoria literaturii române. În anul întâi, cursul din primul semestru îl ținea profesorul Ion Rotaru, care încerca prin spectaculozitatea expunerii sale să pășească pe urmele ilustrului G. Călinescu, unul dintre predecesorii lui la catedră. Adesea îi reușea, mai ales când venea vorba despre unele pasaje ușor picante scrise de cronicarii moldoveni, asupra cărora profesorul Ion Rotaru insista printr-o lectură expresivă și foarte apăsată. Citea și în același timp arunca priviri iscoditoare, ca să observe efectul, spre primele rânduri ale amfiteatrului "Odobescu", ocupate în special de colegele mele. Noi, băieții, care eram în minoritate, ne retrăgeam la fiecare curs în rândurile din spate ca să ne bucurăm o libertate cât mai mare sau să scriem "versuri dulci, de pildă/Către vreo trandafirie și sălbatică Clotildă", vorba Poetului.

N-am să uit vreodată momentul când profesorul-spectacol Ion Rotaru a citit, urmărit mai ales de studentele din primele bănci, puțin rușinate, fragmentul din cronica lui Miron Costin în care Doamna Maria, soția voievodului Ieremia Movilă, a fost prinsă de turci, dusă în cortul lui Schinder-pașa și necinstită: "Iar doamna la mare ocară au sosit, de care singură au mărturisit: Boieri, m-au rușinat păgânul!" Și după ce a citit cu mare satisfacție pasajul (care în letopiseț este mai întins decât l-am reprodus aici), profesorul Ion Rotaru, zâmbitor și plin de subînțelesuri, a făcut o mică pauză, timp în care și-a pironit ochii pătrunzători asupra fetelor.

În semestrul al doilea trecusem la cursul de literatură pașoptistă, ținut de Dimitrie Păcurariu, o expunere care excela prin monotonie. Tot ce profesorul ne prezenta la curs i se publicase deja în câteva cărți, corecte, informate, dar fără strălucire. Le aveam cu toții! Îmi amintesc cum odată, la un seminar al grupei noastre ținut de asistentul Petrică Nicolau, a fost invitat profesorul Paul Cornea, specializat și el tot în literatura din perioada pașoptistă. Din discuțiile purtate cu acesta, am văzut că poate exista și o altă perspectivă asupra acestei epoci, pe care ți-o poate da, mai ales, farmecul profesorului. Ceea ce nu era cazul în privința lui Dimitrie Păcurariu!

Se făcuse primăvară și era o zi splendidă de aprilie a anului 1975 când, împreună cu prietenul și colegul meu Bogdan Negru-Dimitriu, am hotărât să curmăm monotonia cursului ținut de Dimitrie Păcurariu, să "evadăm" din amfiteatrul "Odobescu" și să plecăm amândoi în Herăstrău. În parc toți pomii erau în floare. Ne-am plimbat puțin pe alei, apoi ne-am suit într-o barcă și am vâslit pe lac, fiecare cu schimbul, preț de vreo oră. După ce ne-am reîntors la mal și am coborât din barcă, peste măsură de încântați că am luat înțeleapta hotărâre de a abandona cursul lui Păcurariu, am mai făcut doar câțiva pași și am zărit o pereche cam dezorientată. O doamnă și un domn se uitau când în dreapta, când în stânga. Zărindu-ne în apropiere, s-au îndreptat imediat către noi și ne-au întrebat dacă vorbim engleza. Bogdan știa bine engleză, doar dăduse examen la această limbă pentru a intra la facultate! Eu știam din școală franceză, binișor germană și, mai ales, latină. Dar ce să faci cu latina într-o conversație din secolul XX!? Engleza mea fiind la un nivel destul de scăzut, am tăcut din gură. Dar din discuția necunoscuților cu Bogdan am priceput totuși că sunt niște turiști germani și caută Muzeul Satului din București, care ar trebui să fie pe aproape.

Cum nu aveam alt program, amândoi ne-am oferit să-i conducem către muzeu. Doamna și domnul aveau în jur de 50 de ani, erau foarte frumos îmbrăcați, respectuoși și foarte distinși. Treptat m-am alăturat și eu conversației, chiar dacă germana mea după patru ani de studiu în liceu era totuși cam primitivă. Am ajuns repede la Muzeul Satului care se afla în apropiere și fiind o vreme așa de frumoasă am hotărât cu Bogdan să-i însoțim pe cei doi înăuntru. Am intrat cu toții. Nu eram pe atunci un mare iubitor al civilizației rurale, pe care avusesem de atâtea ori prilejul să o observ pe viu în satele din jurul Câmpulungului. Ca atare, fiind un citadin convins la vârsta aceea, uimirile celor doi turiști germani care apreciau casele și obiectele vechi din muzeul în aer liber, pe care eu încă le puteam întâlni în gospodăriile sătești din zona natală a Muscelului, m-au surprins întrucâtva.

La un moment dat, știind că sunt nemți, am simțit nevoia să-i întreb în germană:

– În care parte a Germaniei locuiți, în Republica Federală Germană sau în Republica Democrată Germană?

– In die Bundesrepublik Deutschland! a venit răspunsul amabil al domnului. Așadar R.F.G, mi-am șoptit imediat! Interesant! Deși am fost ușor luați prin surprindere, și eu și Bogdan ne-am arătat satisfacția că avem în fața noastră doi oameni din… lumea liberă, așadar din afara blocului comunist.

Am ieșit din Muzeul Satului și pentru că venise prânzul am hotărât să mergem la un restaurant din Herăstrău și să mâncăm împreună. Știam acum că doamna și domnul erau soț și soție și veniseră să-și petreacă un concediu în România, urmând ca, în afara Bucureștiului, să mai viziteze și alte locuri din țară. Am găsit un restaurant și ne-am așezat la o terasă. Vremea era în continuare splendidă. Cei doi ne-au spus că vor să mănânce niște preparate cu specific românesc și ne-au cerut sfatul atunci când chelnerul a sosit cu meniul. M-am sfătuit cu Bogdan și am ajuns la o concluzie fermă în privința recomandării: felul întâi – ciorbă de burtă, iar felul doi – mici. Ce altceva putea să exprime mai bine specificul culinar românesc!?

Doamna și domnul, persoane foarte civilizate, nu ne-au întrebat nimic despre aceste preparate și ne-au spus că au deplină încredere că noi putem ști cel mai bine ce li s-ar potrivi. Am comandat trei porții de ciorbă de burtă și pentru mine o ciorbă de perișoare, întrucât ciorba de burtă nu-mi plăcea și nu-mi place până în ziua de astăzi (desigur, nu știu ce e bun, veți spune!). În timp ce noi ne continuam discuția foarte plăcută, chelnerul a adus porțiile fiecăruia. Începusem să mâncăm și, uitându-se când la Bogdan și când la mine, doamna a remarcat aspectul ușor excentric al nostru: plete, pantaloni evazați, centuri foarte groase și un anumit aer nonconformist.

– Desigur, trebuie să fiți studenți! ne-a spus doamna, dovedind o excelentă intuiție.

Am fost amândoi satisfăcuți, iar amorul nostru propriu a fost gâdilat în mod plăcut de această remarcă, într-o vreme când în România erau foarte puțini studenți. Nu numai că i-am confirmat, dar am dat și detalii că urmăm Facultatea de Litere a Universității București, că ne place enorm ce facem la facultate și, mai ales, suntem încântați de libertatea de expresie de la cursuri și seminare, ceea ce nu e cazul în alte "perimetre" culturale din România. După ce a avut de la noi confirmarea presupunerilor ei, doamna s-a simțit datoare să ne spună și ea cu ce se ocupă. Nu îmi mai aduc bine aminte unde ne-a spus că profesează, dar oricum știu că era ceva cu totul onorabil.

În acel moment domnul s-a simțit și el dator să ne precizeze unde lucrează, fără ca noi să îl fi întrebat. S-a oprit pentru o clipă din mâncat și ne-a spus cu multă naturalețe:

– Eu sunt redactor la postul de radio "Deutsche Welle" din Köln!

În clipa aceea lingura mea și a lui Bogdan au înțepenit în farfurii. Parcă văd scena! Ne-am uitat unul la altul șocați și muți. Ochii lui Bogdan se măriseră brusc în timp ce mă privea. După câteva secunde de uluială, am căutat amândoi să zâmbim și să parăm ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat. Nu era însă zâmbetul nostru!

Instinctiv am început să mă uit în jur, în stânga și în dreapta. Apoi m-am întors cu totul să zăresc ce se întâmplă în spatele meu. M-am uitat dacă după copacii din parc nu se află cineva, dacă pe băncile din apropiere vreun "trecător" nu s-a oprit ca să citească, din întâmplare, tocmai acolo ziarul. Nu, nu era nimic din toate acestea! Securitatea nu părea a fi pe urmele turiștilor germani!

La o privire din afară a acestei scene, din punctul de vedere al autorităților din România comunistă, lucrurile erau extrem de clare și imposibil de negat: doi studenți ai Universității București, în vârstă de 20 de ani, racolați de serviciile secrete externe, au fost prinși în plină zi în Parcul Herăstrău în timp ce furnizau informații unui redactor al postului de radio "Deutsche Welle" din Köln – R.F.G. Mai ar fi nevoie de vreo dovadă!?

Încă din copilărie știam că ascultarea posturilor de radio occidentale este interzisă. Odată, prin gimnaziu, ieșisem cu părinții și cu o altă familie de prieteni într-o excursie cu mașina pe Valea Oltului. Românii tocmai începeau să aibă automobile și să se deplaseze. Domnul Chiper, un inginer simpatic și plin de haz, discuta politică mai ales cu tata și făcea multe bancuri pe această temă, în care erau prezente numele lui Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer, dar și ale lui Lenin, Stalin, Anastas Mikoian și alți ruși. Ascultam și eu cu atenție, uimit de o lume populată cu "personaje" altfel de cum le știam din ziare și de la televizor. La un moment dat domnul inginer Chiper s-a oprit și, uitându-se la mine, mi-a zis: "Aline (așa mă alinta el), ce vorbim noi aici nu cumva să le spui colegilor de la școală!"

Așadar iată-mă la masă cu… nici mai mult, nici mai puțin decât un redactor al unui post de radio interzis în România, al unui post critic la adresa regimului comunist. Am continuat cu toții să mâncăm. N-a fost ușor nici pentru Bogdan, nici pentru mine să constatăm că ciorba de burtă recomandată de noi nu fusese în niciun caz pe gustul turiștilor germani, care aleseseră bucățile de burtă într-o parte a farfuriei ca să poată măcar lua, fără convingere, puțină zeamă. Oricum, mai mult de jumătate din ciorba de burtă le-a rămas în farfurie, fără însă ca aceștia să schițeze măcar vreo undă de reproș că o dădusem în bară - după gustul lor! - cu recomandarea noastră. Ne-am revanșat în schimb la felul doi cu micii, care au fost pe placul nemților, și astfel nu au rămas nemâncați în urma alegerii pe care Bogdan și cu mine o făcusem.

După ce fiecare a plătit "nemțește", ne-am ridicat de la masă și am pornit pe alee. Și eu și Bogdan ne uitam tot timpul în spate, la stânga și la dreapta într-un mod cu totul insistent. Oricând niște "băieți cu ochi albaștri", apăruți ca din senin, puteau să vină și să ne invite politicos la o "discuție". Dar cum "băieții cu ochi albaștri" n-au mai apărut în ziua aceea în Parcul Herăstrău și pentru că principiul "vivere pericolosamente" stă bine unor studenți excentrici de la Facultatea de Litere, nu ne-am oprit aici. La despărțirea de distinsul cuplu de nemți, ne-am dat întâlnire cu ei în ziua următoare chiar în centrul Bucureștiului, la Ateneul Român.

A doua zi erau acolo, punctuali ca orice german, desigur schimbați cu alte haine care dovedeau mult gust, când Bogdan și cu mine i-am reîntâlnit cu multă bucurie. Ne-am plimbat prin centrul orașului, am discutat cu ei și ne-am dovedit a fi niște ghizi pricepuți pentru obiectivele turistice din apropierea Ateneului Român. Înainte ca ei să intre la Muzeul de Artă al României, pe care îl aveau în plan pentru ziua respectivă, ne-am luat la revedere în termeni cât se poate de cordiali. Nu i-am mai văzut niciodată de atunci și nici nu am păstrat legătura cu cei doi turiști vest-germani, cărora nu le luasem nici măcar adresa, așa cum se obișnuia.

Până la această întâlnire întâmplătoare din Parcul Herăstrău, nu dădusem atenție postului de radio "Deutsche Welle", deși auzisem de el. Curiozitatea m-a împins să urmăresc de atunci înainte constant emisiunea în limba română, în paralel cu celelalte posturi occidentale. Am constatat că postul german avea zilnic o sinteză reușită a situației politice internaționale, deloc de neglijat. Abia așteptam să aud seara anunțul care deschidea fiecare emisiune: "Aici e postul de radio Deutsche Welle din Köln, Republica Federală a Germaniei!" Așadar, o particularitate: nu "Republica Federală Germană", cum apărea scris în cărțile sau dicționarele pe care le citeam, ci... "a Germaniei".

În perioada aceea, către sfârșitul primului an de studenție la Litere, începusem să flutur tot mai frecvent printre colegii de la Universitate, dar și printre cunoscuți, un slogan propriu: "Decât profesor universitar la Moscova, mai bine șomer la Köln!" Mesajul era cât se poate de limpede! Nu-mi dădeam seama, și nici nu m-a interesat pe atunci, de ce alesesem orașul Köln drept un simbol al lumii libere, întrucât în Europa Occidentală mai existau atâtea alte orașe. Stând acum și privind retroactiv, întâlnirea din Herăstrău cu redactorul de la "Deutsche Welle" trebuie să-mi fi lăsat în subconștient această rezonanță: Köln.

Întâlnirea din Parcul Herăstrău în acea zi de primăvară a anului 1975, când ar fi trebuit conform orarului să ne aflăm la cursul de literatură pașoptistă al profesorului Dimitrie Păcurariu, nu a avut nicio consecință asupra lui Bogdan și nici asupra mea. Nu ne observase nimeni din partea autorităților, deși – cum bine știam – anumiți turiști străini erau urmăriți de Securitate după ce intrau în România. Dar încă înainte de această întâmplare zarurile fuseseră aruncate în ceea ce privește atitudinea anti-sistem a fiecăruia dintre noi doi. După terminarea Facultății de Litere, Bogdan a fugit în 1981 la Paris și de acolo la New York, unde a rămas cea mai mare parte a vieții lui sfârșite în 2017. Eu însă am devenit profesor de română și am ascultat în continuare la posturile occidentale de radio informațiile care ne veneau din lumea liberă într-o Românie ce se sufoca din ce în ce mai mult…

Peste patru ani, în 1979, tot în primăvară, tot în luna aprilie, când eram un tânăr profesor în primul an de învățământ, am observat că toți colegii de cancelarie își schimbaseră brusc atitudinea față de mine. De ce? O echipă a Securității de la Buzău începuse o anchetă la școala din localitatea Padina, județul Buzău, unde predam, și îi interoga rând pe rând pe toți profesorii și învățătorii. Au fost interogați chiar și vecinii mei. La un moment dat, unul dintre ei, un inginer între două vârste, a rupt "legea tăcerii" care li se impusese tuturor:

– Tu ești ținta anchetei! mi-a spus textual acesta.

– Pentru ce? l-am întrebat plin de curiozitate.

– Ești acuzat de Securitate că asculți posturile de radio occidentale și vorbești calomnios la adresa regimului! a venit răspunsul lui.

Dar asta e o altă poveste…