OPTm
nr. 75

Berlin (9) - Soldat

În unele zile, mergeam peste tot cu Liana dar ea ieșea și cu alții și mi se părea și de-atâtea ori ostilă și suspicioasă cu mine, deși încă nu-i dădusem nici un motiv. Am plecat două săptămâni în Suedia și când m-am întors, îmi aranjase frumos apartamentul, cu luminițe. Pe o scară mică de zugrav pusese doi pantofi cu toc, pe o treaptă și pe următoarea, ca și cum ar fi urcat o femeie invizibilă. Eram încă în doliu după fosta și mi-era greu să mă lipesc de altcineva. În Suedia m-a dus acasă o poetă, mi-a dat ceai, ne-am băgat sub o pătură și ne-am uitat la un film ales de mine, despre o adolescentă cu dinți în vagin. Mi-a zis să plec, fără nici o explicație, am ieșit noaptea în frigul din Stockholm, pe un peron de metrou urlau femei bete, înalte, blonde, elegante. În Berlin am vizitat o fiziciană mică, delicată. Am vorbit despre cărți, într-o cameră semiluminată, intimă și am băut ceai. A sunat prietenul ei și am auzit cum i se schimbă vocea, o irita. I-am cerut niște bani împrumut și n-am mai văzut-o. M-a invitat la ea și Charlotte, fotografa pistruiată. Mi-a făcut o mâncare italienească la cuptor, camera ei era plăcută, luminoasă, cu tavan înalt și afară, în stradă, se adunaseră grupuri de tineri și râdeau și ascultau muzică. Am mai fost cu ea și în parcul Mauer, duminica, la talcioc. Mă poza, ieșeam frumos în portretele ei. Dar nu m-am lipit nici de ea. Am fost acasă la o româncă, funcționară culturală. Radia senzualitate și s-a și întins în pat și vorbeam ca-ntr-un film franțuzesc, ea întinsă și eu pe fotoliu. Am împrumutat și de la ea bani și mi-a dat să mestec niște caramele. Una mi-a agățat puntea de 9 dinți pusă cu un an înainte în București. Am rămas cu dinții în mână, îmi simțeam gingiile cu limba, ca o țestoasă. În aceeași perioadă, nu mai știu dacă în aceeași zi, mama era la școală, preda la tablă și i-au sărit și ei dinții puși. Când s-a dus acasă, l-a găsit pe bunicu mort. Venise Narcis la mine și vorbeam despre moarte, el zicea că nu e nici o viață după. Și m-a sunat frate-miu să-mi spună c-a murit bunicu. Stomatoloaga nemțoaică, pe care n-o plăteam, profitam de orele pro bono făcute pentru emigranți, mi-a zis că e imposibil ce mi s-a întâmplat. Că porțelanul nu se poate îndoi, să sară așa. S-ar fi spart. Mi-a pus cumva dinții temporar la loc, dar îi simțeam mereu acolo, în gură. Am avut zile fără oprire cu dureri de la pancreatită și alte chinuri, la spital, dar parcă senzația de după ce mi-au zburat dinții era mai rea ca orice. Era și sărăcia și distrugerea și vârsta poate. Aveam spre 30 de ani numai, dar atunci e mai grea conștiința trecerii tinereții decît mai târziu, când deja te-ai obișnuit. Eram un leu fără dinți. Și știam, simțeam, că stomatoloaga vrusese doar să scape de mine. Să mă simt cu adevărat un străin, dintr-o țară de inferiori. Și dincolo de asta, eu însumi eram un inadaptat în esență. Mă concentrasem dintotdeauna, ca orice autist funcțional, numai și numai pe o singură parte a vieții, la mine literatura, poezia. Nu mă gândeam la literatură aproape niciodată, dar citeam mult și așteptam. Trăiam numai în așteptarea următoarei poezii. Și nici nu o așteptam activ, doar că aveam pe undeva cadrul ăsta existențial, căruia mă dedicasem total. Știind că am scris și că o să mai scriu, restul îmi era perfect justificat. Și mi-era greu să completez un formular, să mă duc la doctor, să leg bine o pungă de gunoi. Le învățasem în vară, în Stuttgart, când mi se părea că m-am trezit la realitate. Dar acum învățam și câte ceva despre realitatea socială. Și despre cea magică. Se înmulțeau semnele și nu era o iluzie, unele veneau împreună într-un fel ce depășea orice explicație. Mereu mă străduiam să le anulez rațional, nu să le cultiv și tot rămânea un rest neexplicat. Nu mai vorbisem cu mama la telefon de aproape un an și n-am vorbit nici când a murit tatăl ei și nici peste câteva luni, când i-a murit și fratele. Nici nu mă gândeam să o sun dar nu aveam un motiv clar. Pe urmă mi-am zis că poate era fiindcă nu venise la București când am fost grav bolnav, că nu-mi trimisese nici un ban și parcă nici nu se interesase de mine. Dar dacă era de asta, nu știam. Mintea mea o înțelegea, era în continuare cu bărbatul ei și viața lor chinuită, scandalurile lor, bețiile și nopțile lui de tocat bani la poker, gelozia lui patologică. Pot să am ranchiună inconștientă și-mi dau seama abia după ce mă răzbun. Și mă răzbun întotdeauna, fără să plănuiesc, dar aspru și corect. Și după ce mă răzbun, nu mai am nimic cu celălalt. Pe unii îi atac cumva când sunt admirați sau au o glorie de moment. Pe fiecare după slăbiciunea lui. Pe mama, leoaică orgolioasă, o durea poate să nu fie băgată în seamă și asta și făceam. Și pe mine se răzbunaseră mulți și s-au răzbunat și mai târziu și tot din cauza autismului meu. Atenția mea totală și mărginită, ca un laser, pentru o singură parte a lumii, literatura, însemna și o desconsiderare a orice altceva. Literatura pare total incluzivă ca obsesie, pare că nu e ca matematica, unde transa e ruptă de oameni. Dar e ca matematica. Deși includ în texte elementele lumii, sunt manevrate matematic. Cu dragoste, cu căldură, chiar dacă e greu de crezut pentru cei ce confundă dragostea cu răspunsuri și gesturi convenționale, cotidiene. Dar concentrarea mea era una de soldat supraviețuitor, mă interesa strict numai ce avea de-a face cu războiul meu. Și ce mă interesa credeam că e esențialul vieții, nimic secundar. Direct în inima și în mațele vieții, orice altceva te pierde. Femeile alea erau prea complexe, simțeam că în lumea lor n-aș avea voie să fiu în continuare cum eram, direct și simplu. Orice femeie complexă social mă obosea. Am stat o noapte într-un club cu o siciliană, Selena, nu știa engleză și vorbeam mai mult prin gesturi sau deloc. Am râs mult și nici nu ne-am atins, dar eram îndrăgostiți dimineață când a plecat la aeroport. Venise doar într-o excursie și dragostea noastră fusese doar o dragoste pe boabe, cum i se zice la îndrăgostirea pe pastile ecstasy. Mi-a plăcut, a fost simplu și fără continuare. Într-o altă noapte, într-un club mizerabil de sub un pod, unde era cinci euro intrarea, a venit la mine o spanioloaică tânără, dar îmbătrânită de amfetamine. Parcă avea o mască a distrugerii pe față, parcă fusese pedepsită s-o poarte. Numai în ochii vii i se vedea sufletul incoruptibil și frumusețea. M-a luat la ea și după atâtea luni fără atingeri, fututul a fost o înviere. Dimineață am plecat, nu puteam să mă uit la ea fără să-mi fie milă și vedea. Ne-am revăzut scurt, o secundă, când mi-a întins o sticlă de apă, în același club, altădată și mi-a zâmbit bucuroasă, a plecat mai departe dansând.

Dan SOCIU

Poet (n. 1978) reprezentativ al generației 2000, tradus, premiat, Dan Sociu este autorul volumelor borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână (2002), fratele păduche (2004), cîntece eXcesive (2005), Mouths Dry with Hatred (2012) Poezii naive și sentimentale (2012), Vino cu mine știu exact unde mergem (2013). De asemenea, scrie romane, traduce poeme. Premii: „Ronald Gasparic”, Canada (2002), Premiul Național pentru Poezie Mihai Eminescu (2002).

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Scriitura simplă și alertă a lui Mihai Bălăceanu, felul în care construiește trama narativă din câteva linii, ce se ramifică firesc, organic, schițarea personajelor în situații existențiale concrete și prin replicile dialogului îl recomandă ca pe un tânăr scriitor cu potențial. Povestea din poveste, amintind de o tehnică narativă veche și mereu actuală, este o modalitate de a aglutina istorii, de a insera în rama vieții unui personaj toate șirurile de euri care se reflectă în oglinda timpului deja parcurs.

Cristina BOGDAN

CĂRȚILE SĂPTĂMÂNII

Recomandate de Mihail VICTUS

Nemira; Litera

 

 

 

CĂRȚI NOI

Aventură în plină epocă renascentistă

Humanitas

 

 

Eveniment pentru cărțile românești

 

 

LITERA

 

 

 

Button Black

 

Patru anotimpuri, patru personaje - un experiment literar.

LITERA

 

VREMEA

 

UN PACHET, la preț mic

Fredrik Backman și-a început cariera de blogger plătit lucrând pentru o revistă dedicată femeilor.

ART

Copyright © optmotive.ro