OPTm
nr. 87

în culori sepia

Anul 2008 îl văd încadrat într-un chenar de enciclopedie, în culori sepia, atât de depărtat îmi pare în timp. Mai ales pentru că Bucureștiul, l’ombelico del mondo, s-a schimbat foarte mult în treisprezece ani. 

Pentru mine, 2008 rămâne un an-fanion, fiindcă atunci am debutat în volum, la Ed. Brumar, cu Yima. Poezie. Mă credeam poet. Slavă Domnului, himera s-a sfârșit la timp și am înțeles că mâna nu-mi aluneca degeaba spre proză, știa ea cum stau treburile, instinctul îmi era mult mai bine structurat decât mintea. 

Eram student în ultimul an la Jurnalism, dar nu prea dădeam pe la facultate. Locuiam într-un cămin din Agronomie, cumpărasem locul unui tip de la ASE, obișnuitele și inocentele măgării ale studenției. Îmi plăcea mult campusul – împădurit, plin de sere. În ciuda vânzolelii studențești, avea un aer blând de stațiune balneară. 

Pe cât de neserios eram într-ale „școlăritului”, pe atât de riguros eram într-ale literaturii. Căram după mine o geantă de umăr ticsită cu cărți și carnețele de notițe. Devoram preponderent poezie. Pe care o asezonam cu lecturi febrile din Bachelard, din teoreticienii Nouvelle Revue Française (găsisem un anticariat de unde mă aprovizionam la prețuri decedente cu celebra colecție a Noii Critici de la Ed. Univers), mișcarea OuLiPo (în special Georges Perec), Kierkegaard, Deleuze, „Cartea neliniștirii” a lui Pessoa (o înțesasem cu adnotări), studii de politologie. Un loc aparte în calabalâcul din geantă îl ocupa o antologie din poezia lui Mario Luzi, în traducerea lui Marin Mincu. Aproape că o ferfenițisem. Studiam cu acribie perioada de final a poeziei sale, când renunțase complet la lirism, făcând loc unor fascinante și bizare structuri prozastice. 

Cu tașca grea ca o raniță, umblam creanga pe străzi cât era ziua de lungă. Plecam dimineața și mă întorceam seara la cămin – alteori în zori. Eram într-o nesfârșită documentare, pescuiam impresii, le notam în agendă ca să le distilez apoi în poeme, mintea îmi stătea numai la poezie. Vara, după ce se întâmpla să mă lăcomesc la mâncare în vreo cantină studențească (mâncare bună se servea la cantina din Tei), trăgeam câte un pui de somn după-amiaza pe o bancă. Aveam și-un „hostel” preferat: o băncuță din spatele statuii lui Brătianu de lângă fostul Muzeu al Literaturii. Alteori mă refugiam în cinemateci. 

Și aveam o poftă insațiabilă de polemică literară, dar nu prea îmi găseam parteneri de ring. Nu frecventam niciun cenaclu, pentru că nu credeam în cenacluri. Eram de-o aroganță imbecil-nihilistă, strâmbam din nas la mai toată poezia congenerilor, aveam erupții manieriste destul de confuze și un permanent neastâmpăr. Participam rar pe la vreo lansare la carte, deși eram la curent cu mai tot ce mișca prin lumea literară, însă nu voiam să pierd ceea ce credeam eu a fi un timp prețios pentru scris și citit. Eram (și am rămas) un tip destul de singuratic. Mulțumesc lui Dumnezeu, însă, că viața mi-a smerit un pic mizantropia. 

În rest, îmi cam pierdeam nopțile prin cluburi - îmi plăcea foarte mult oboseala de după, contactul fantomatic cu tăria dimineții, cu decorul urban încă neinvadat de ritualurile sociale, puținele clipe limpezi de no man’s land. Bucureștiul era o altă planetă în 2008. Centrul Vechi era plin de tranșee, lumea se vântura pe acele podețe râncede, străduțele erau învăluite într-un farmec de graniță mexicană. Club A, Fire, B52 și Expirat aspirau atunci mai toată studențimea. Nimănui nu-i trecea prin minte că în 2015 avea să se producă tragedia de la Colectiv. Eldorado-ul subsolurilor fără ieșiri de urgență era în plin avânt. Patronii întorceau banii cu lopata, încât se vedeau forțați de încasările astronomice pe care le aveau să își extindă afacerile, să deschidă noi și noi cluburi, chiar dacă, după colț, aștepta criza economică. Pe gangul vizavi de Facultatea de Arhitectură (Pasajul Victoria) abia se deschisese clubul Control – fosta Mansardă a lui Jumbo, de pe Str. Berzei -, care începuse să devină catwalk-ul hipsterilor, bazarul snobismului de stânga; aici se aduna „lumea fină” de la Sociologie într-un smog de tutun și marijuana. Dar fără înverșunări ideologice. Era așa, un soi de pionierat al fițelor. Toată garnitura visa la teze de doctorat despre squatteri și magazine SH, înrolări în Peace Corps și grant-urile ungurilor de la Universitatea Central Europeană (CEU). Îmi reamintesc toate astea cu un ochi de muzeolog, oarecum șocat de un detaliu: inexistența telefoanelor inteligente, nu aveai net pe mobil. Se vorbea mult la mese. Ba, punând în balanță prezentul, oamenii aproape că se „sorbeau” unii pe alții prin cuvinte, exista o vibrație luminos-infantilă a trăncănitului. 

În ce privește harta locațiilor literare, în Club A începuse perioada de apus a „Poeticilor cotidianului”, moderate de Răzvan Țupa. Peste puțin timp avea să intre în funcțiune Institutul Blecher. Nu-mi mai amintesc însă dacă în 2008 se mai ținea Cenaclul Euridice la MNLR. Peste un an, Marin Mincu, spiritul cenaclului, avea să moară. La ICR: epoca Patapievici oferea cele mai gustoase bufete suedeze. La vernisajele MNAC: învățai cum să te prefaci că ai fler pentru conceptualism, deși nu dădeai doi bani pe el. 

Țin minte că 2008 a fost un an mănos pentru poezie. Ca o ultimă bacanală înainte de crah și de politicile de austeritate care i-au urmat. Piața de carte din România se apropia de 80 de milioane de euro, un salt de 60% (!) față de anii anteriori. Ce mai, o micuță reverie de tărâm promis, îți venea să fluieri tăvălit în fân lângă Bursa de Valori București. Radu Andriescu lansase „Pădurea metalurgică”, Svetlana Cârstean era lăudată pentru „Floarea de menghină”, Ștefan Manasia scosese „cartea micilor invazii”, Vlad Moldovan debuta cu „Blank” la Cartea Româneacă, marcând un hit de cronici pozitive, iar Diana Corcan scotea acel volum superb „Corabia pisicilor galbene”. 

În privința prozei românești, îmi amintesc că am citit cu nesaț următoarele bijuterii: Cristian Robu-Corcan - „Când vine vremea gâștelor sălbatice”, Doina Ruști - „Fantoma din moară”, Dan Stanca – „Cei calzi și cei reci”, Răzvan Petrescu – „Foxtrot XX”. Cu siguranță au fost mai multe, dar memoria îmi joacă feste la capitolul proză, pentru că atenția, așa cum am spus, mi-era asediată de poezie. 

Mai țin minte că a făcut vâlvă „Eminescu. Negocierea unei imagini”, eseul lui Iulian Costache, care a ras foarte multe premii de debut și a suscitat țâfnă printre eminescologii ieșeni. De asemenea, s-a discutat intens și despre „Iluziile literaturii române”, cartea lui Eugen Negrici. Mi-a mers la inimă studiul lui Alexandru Matei despre literatura franceză contemporană, „Ultimele zile din viața literaturii”. 

De asemenea, era și un adevărat belșug publicistic, față de ceea ce a urmat. Dacă voiai să măsori publicistica literară din România, nu trebuia decât să dai o raită în ghereta de lângă MNLR, unde te pierdeai printre munții de reviste. 2008 încă se hrănea din valurile de bani ale lui 2005-2007. Dar peste puțină vreme criza economică avea să lovească dur, cu atât mai dur cu cât bugetele multor reviste (prinse în variate coterii sinecuriste) fuseseră deja dezechilibrate de salariile de nababi ale unor directori – dar ăsta e un subiect separat. 

Cu 2008 s-a încheiat, într-un fel, o epocă. Odată cu 2009, online-ul românesc avea să cunoască Big Bang-ul Facebook și, în siajul acestei revoluții, s-a declanșat o „liberalizare” de proporții a diletantismului literar, totul aureolat de idolatria și debandada noilor scule de marketing.  

Liviu G. STAN

Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Prin poezia semnată de Roxana Cazan ne facem o idee despre literatura diasporei: nonconformistă, inventivă, în căutare de teritoriu.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

Romanele lui Augustin Buzura de Sorina Sorescu, Ed. Aius

 

Recomandată de Xenia NEGREA

 

Olga Lucovnicova - Ursul de Aur pentru scurtmetraj, Berlinare, 2021

 

 

 

 

 

CĂRȚI NOI

 

 

Un roman „istoric”, în sensul că a fost primul mare roman postdecembrist, Sonata pentru acordeon de Radu Aldulescu, după mulți ani, vede din nou lumina tiparului săptămâna aceasta, la Ed LITERA.

Primele exemplare sunt cu autograf.

 

Editura Corint

 

Ursul de Aur, Berlin, 2021:Babardeală cu bucluc sau porno balamuc - Radu Jude

Mediafax

 

 

Berlin, Beatles, o poză celebră

 

Editura LITERA

„ești un mustăcios obosit

spune prietenul meu piele

ăla zice cum mi-ai spus mă

un mustăcios obosit"

 

Leonard Ancuța

 

 

HUMANITAS

 

Trafika Europe: Women in Translation

 

 

 

 

 

 

VIAȚA Culturală

Vacanțele lui Cătălin Ghiță

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

Ce mai povestește Dan Mircea Cipariu

 

 

 

Editura ART

Humanitas

Copyright © optmotive.ro