59 / 12 aprilie, 2021

A fi sau a nu fi pe harta literară a lumii

Anul trecut, alături de grupul Readings from the Heart of Europe din Seattle, am făcut o cură de romane est europene în traducere engleză. Deși anul 2020 a început timid, cu câțiva participanți într-una din bibliotecile Universității Washington din Seattle, pandemia ne-a obligat să ne „mutăm” online și așa am ajuns la 40 de participanți: iubitori de literatură, îndrăgostiți de Europa Centrală și de Est, specialiști în literatură comparată (disciplină, mai nou, renumită Global Literary Studies ) și nu în ultimul rând, publicul din comunitățile etnice pe care romanele alese le reprezintă. Odată ce am ajuns online, a fost mai simplu să avem ca invitați pe traducătorii romanelor selectate pentru a fi discutate. Grupul de lectură are două criterii importante de selecție: calitatea traducerii și calitatea operei originale. În ultima vreme, m-am tot gândit la câte opere esențiale rămân netraduse și ce deserviciu uriaș se face unei culturi care nu are o strategie națională de promovare a autorilor și operelor definitorii pentru identitatea ei.

Așa că am făcut o sondare online să văd cum se promovează o literatură scrisă într-o limbă de circulație mică, de fapt, de circulație mult mai mică decât româna, dar cu o vizibilitate internațională considerabil mai mare decât a literaturii române. Succesul literaturii norvegiene, în ciuda faptului că limba norvegiană are un număr de vorbitori mic—atât în Norvegia cât și în comunitățile diasporice—se datorează unei strategii culturale pe termen lung care asigură fonduri pentru susținerea și traducerea literaturii norvegiene. Sub semnul acestei viziuni, două ministere—Ministerul Culturii și Ministerul Afacerilor Externe—alături de Consiliul Miniștrilor Nordici au realizat parteneriate cu edituri, agențiile literare, asociația de traducători, dublând fondurile rezervate acestei inițiative de la 550.000 de Euro în 2014 la peste un milion în 2017. Astfel, în 2018, NORLA—Norwegian Literature Abroad—a susținut traducerea în 45 de limbi a 639 de cărți semnate de autori norvegieni de ficțiune și non-ficțiune. 2018 a fost unul dintre anii cei mai buni pentru cultura norvegiană, dar, trebuie spus, că s-a ajung la acest rezultat printr-un efort susținut, început cu decenii în urmă. NORLA a fost fondată în 1978 și a devenit treptat forța culturală de astăzi. Poate că este necesară și mențiunea că dintre cele 639 de titluri care au primit granturi pentru traducere, publicare și promovare, 479 au fost cărți de literatură. În toți acești ani, România a redus bugetul alocat culturii în general și a redus și bugetul alocat Institutului Cultural Român, instituția care susține proiecte de traducere din literatura română.

Strategii similare norvegienilor au multe alte țări, dintre care unele foste comuniste (Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și enumerarea poate continua), în care susținerea la nivel guvernamental și nonguvernamental a literaturii în traducere a început să aibă impact internațional. În acest context, literatura română în traducere se află într-o competiție acerbă, iar reprezentarea ei internațională prin traduceri nu reflectă nici pe departe varietatea genurilor, inovarea stilistică, experimentarea interartistică și diversitatea tematică. Judecată numai după cele câteva titluri traduse anual, producția literară pare săracă, ceea ce nu corespunde cu adevărul. Nu spun că toate titlurile apărute în română trebuie să apară și în traducere, ci că mai multe titluri și mai mulți autori merită să fie traduși.

În lucrarea pe care am prezentat-o la conferința Modern Language Association în ianuarie 2020, argumentam că portretul literaturii române de după 1989, așa cum este schițat de traducerile în engleză, este incomplet, dacă nu cumva de-a dreptul deformat. Numărul poetelor traduse (Nina Cassian, Ana Blandiana, Carmen Firan, Nora Iuga, Liliana Ursu, Adela Greceanu, Angela Marinescu, Svetlana Cârstean, Ileana Mălăncioiu, Ruxandra Cesereanu, etc.) sau al celor care au ales să scrie în engleză (Ioana Ieronim, Roxana Răzvan, Saviana Stănescu, Roxana Cazan, Cristina Bejan, Alta Ifland) este mult mai mare decât cel al poeților traduși (Nicolae Tzone, Nichita Danilov, Radu Vancu, Ioan Pop, T.O. Bobe). În ceea ce privește dramaturgii români traduși, ale căror piese au fost publicate în volum, numărul lor este și mai mic decât al poeților. Matei Vișniec, Vlad Zografi, Mimi Brănescu și Petre Barbu împart scena internațională cu Saviana Stănescu, Gianina Cărbunariu și Cătălina Florescu. Astfel, literatura română postcomunistă pare să fie o literatură cu o poezie preponderent feminină, o dramaturgie echilibrat reprezentată dar puțin cunoscută și o proză dominată de scriitori bărbați. De fapt, literatura română contemporană are atâtea portrete câte selecții de traducere în limbi străine are. De exemplu, literatura română tradusă în italiană diferă de cea tradusă în franceză, germană, sau engleză. Opțiunile de traducere reprezintă alegerile făcute de traducători în funcție de afinitățile lor, de oportunitățile de publicare sau de piața de carte sensibil influențată la premii internaționale, dar și de curentele culturale ale momentului.

Pentru o scurtă demonstrație, am să mă opresc doar la portretul prozei românești contemporane pentru cititorii de limbă engleză. Un set de linii—ca să rămân consecventă cu metafora portretului—îl reprezintă autorii români care au emigrat și au ales să scrie în engleză, cum ar fi Andrei Codrescu, Domnica Rădulescu (SUA), Eugen Chirovici (Marea Britanie), sau cei care au continuat să scrie în română, dar care nu au avut dificultăți în a găsi un traducător dat fiind rezonanța de dizident comunist a numelui, ca în cazul lui Norman Manea. Un alt set de linii care completează acest portret, pe cât de relevant pe atât de restrâns, este acela a scriitorilor premiați internațional: Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Ioana Pârvulescu ș.a.m.d. Numărul lor este mult mai mare, dar numai o mică parte dintre ei au ajuns pe masa traducătorilor de limbă engleză. Aici ar trebui constatat un cerc vicios: cum să fie un autor premiat internațional fără a fi fost tradus? Apoi în ce limbi trebuie să fie tradus un scriitor pentru a intra în circuitul premiilor internaționale?

Herta Müller este un caz aparte pentru că ea scrie într-o limbă de circulație și ca atare romanele ei sunt mai accesibile unui public din capul locului mai larg și se bucură de un număr mai mare de traducători în engleză. În plus, mențiunea că este laureată a Premiului Nobel pentru Literatură este nelipsită de pe coperțile cărților ei în traducere, ceea ce sugerează că în ciuda scriiturii de mare forță, fără acel premiu, ar fi rămas cu mai puține traduceri în engleză. Anii publicării traducerilor din opera ei sunt, de asemenea, relevanți: în marea lor majoritate romanele ei au devenit accesibile publicului anglo-american numai după 2009, anul în care autoarea a primit Nobelul.

În sfârșit, un alt set de linii, mai degrabă un fundal din care iese portretul prozei române contemporane, îl reprezintă autorii mai vechi care abia acum intră în atenția publicului internațional prin traducerile în engleză. Este vorba despre traducerile romanelor lui Mircea Eliade, Mihail Sebastian și Max Blecher. Lor li se adaugă și traducerile câtorva romane de Augustin Buzura.

Ceea ce lipsește acestui portret minimalist sunt alte lucrări de referință chiar din lista autorilor deja traduși. Prolificul Mircea Cărtărescu este, dacă ar fi să ne luăm numai după ce s-a tradus în engleză, autorul a două volume de povestiri De ce iubim femeile / Why We Love Women și Nostalgia și al unui singur roman, Orbitor / Blinding. Ar trebui spus că nici măcar acest roman nu este tradus integral, ci doar volumul al doilea din trilogie, Aripa stângă / Blinding. Left Wing. Traducerea admirabilă a lui Sean Cotter din 2013 nu are mari șanse să fie continuată deocamdată pentru a întregi trilogia: Sean a mărturisit la întâlnirea cu grupul Readings from the Heart of Europe din august anul trecut când am discutat despre Blinding că lucrează acum la traducerea romanului Solenoid.

Comparând situația traducerilor din romanul românesc contemporan cu cea din alte literaturi est europene, sesizez câteva diferențe pertinente. Listele de titluri sunt mai lungi și par să sugereze că există o rațiune în a traduce mai mult decât un singur titlu din opera unui autor. Din Olga Tokarczuk, laureată a Premiului Nobel în 2018, s-au tradus cinci romane, dintre care două cu ani buni înainte de acordarea prestigiosului premiu: House of Day, House of Night (2003) și Primeval & Other Times (2010). Dacă aleg un scriitor care nu a ajuns pe lista laureaților Nobel, de exemplu, scriitorul bulgar Georgi Gospodinov, observ că din opera lui au fost traduse nu numai romanele Natural Novel (2005) și The Physics of Sorrow (2012), ci și două volume de povestiri, o piesă de teatru și mai multe poeme publicate în reviste de specialitate sau în antologii internaționale de poezie: New European Poet (2008) și A Fine Line. New Poetry from Eastern & Central Europe (2004). În niciuna dintre aceste antologii, Mircea Cărtărescu poetul nu figurează cu vreun text. Câteva din poemele lui sunt publicate în traducere în reviste. Versatilitatea creativă a lui Gospodinov beneficiază de o translare culturală pe măsură: genurile literare în care excelează sunt puse la dispoziția publicului străin în complexitatea lor dând măsura originalității, perspectivei surprinzătoare asupra istoriei și a realității contemporane și a măiestriei autorului. Gospodinov este indiscutabil un scriitor versatil în bulgară; iar această calitate nu-i este ciuntită prin opțiuni unilaterale în traducere, ceea ce îi asigură succesul global în engleză, și nu numai. Atât Tokarczuk cât și Gospodinov se bucură de o popularitatea care depășește limitele consumatorilor de literatură datorită adaptărilor filmice ale câtorva din romanele lor. Inspirat de romanul lui Tokarczuk Drive Your Plow Over the Bones of the Dead / Ară deasupra morților (2009), filmul Pokot / Spoor al lui Agnieszka Holland din 2017, prin succesul lui—8 premii internaționale, dintre care Ursul de Argint de la Festivalul de Film de la Berlin, 3 nominalizări pentru Oscar— a contribuit la vizibilitatea operei scriitoarei. La fel, adaptările după romanele lui Gospodinov în filmele de animație Blind Vaysha și The Physics of Sorrows —ambele câștigătoare a numeroase premii internaționale și incluse pe lista filmelor finaliste la Oscar în 2017, respectiv 2019—au mărit considerabil publicul scriitorului.

Astfel de cazuri de sincronizare a traducerilor cu ecranizarea operelor unui autor încă nu există pentru literatura română. Filmul lui Radu Jude din 2016, Inimi cicatrizate , după romanul din 1937 al lui Max Blecher, tradus în engleză în 2008, a fost lansat la o distanță atât de mare de prima ediție a romanului și de traducerea lui în engleză, încât eforturile regizorului și ale traducătorului au rămas independente, nesprijinindu-se reciproc în promovarea lor. Filmul foarte recent al lui Andrei Zincă Și atunci, ce este libertatea? / So, What’s Freedom, după povestirea Anei Blandiana „Proiecte de trecut” nu vine la pachet cu traducerea textului, chiar dacă scenariul este doar inspirat de povestire și nu o adaptare fidelă a ei. Filmele, ca opere de sine stătătoare, rămân însă meritorii dincolo de sincronizarea sau lipsa de sincronizare cu publicarea traducerilor.

Întrebarea care se impune este unde sunt traducerile în engleză ale romanelor semnate de Tatiana Țîbuleac, Simona Popescu, Florina Iliș, Nora Iuga și Lavinia Braniște? Cu siguranță că o parte din romanele lor sunt în curs de traducere.

Pornisem însă de la ideea că în absența unei strategii culturale pentru traduceri rămân zone goale în portretul literaturii române. Poate că argumentul meu de mai bine de un an ar trebui revizuit.

E adevărat că portretul literaturii române este un puzzle cu multe piese lipsă, dar numai cititorii și/sau criticii de limbă română știu asta. Publicul internațional se mulțumește cu ceea ce găsește pe site-ul Amazon, pe site-urile editurilor străine sau în librării, deși multe dintre ele sunt încă închise acum din cauza pandemiei. Întrebările pe care mi le-am pus și pe care le-am împărtășit și grupului Readings from the Heart of Europe au fost „Cum se construiește sensul unui roman, de exemplu, care se află într-o rețea intertextuală cu alte lucrări din aceeași limbă sau într-un dialog cultural cu opere din alte lucrări scrise în limbi de restrânsă circulație dacă ele nu au fost traduse?” „Nu sunt oare chiar și cele mai impresionante capodoperele afectate de absența murmurului literar din contextul original cu care rezonează, la care reacționează, pe care-l confruntă sau validează?” „De ce lectură au parte traducerile unui singur autor sau a unui număr mic de autori traduși?”

Ar fi greu să ne imaginăm cum ar fi arătat literatura lumii dacă din realismul magic sud american ar fi fost tradus numai Gabriel Garcia Marquez. Nu ar fi fost mai săracă chiar și receptarea lui dacă la momentul traducerii romanelor sale în engleză— O sută de ani de singurătate (1970), Toamna unui Patriarh (1976), Cronica unei morți anunțate (1982)—Marquez nu ar fi fost anticipat de traducerea volumului Fictions (1951) al lui Jorje Borges? Sau dacă nu ar fi coincis cu publicarea unui alt volum de povestiri al aceluiași Borges, Aleph and Other Stories (1970)? Ce s-ar fi întâmplat dacă Borges și Asturias ar fi rămas singurii traduși în engleză? După primirea veștii că va fi următorul laureat al Premiului Nobel, Marquez ar fi declarat că probabil i s-a acordat premiul pentru că juriul „a luat în considerare literatura întregului sub-continent, iar premiul este pentru toată această literatură.”

Ca să completez întrebările lansate grupului de lectură, ar trebui să adaug și întrebarea dacă nu cumva li se face un deserviciu scriitorilor români propuși pentru Premiul Nobel dat fiind că le lipsește în traducere o bună parte din contextul literar din română, de altfel bogat și meritoriu. Bill Johnson, traducătorul din poloneză a Magdalenei Tulli, profesor de literatură comparată ca și mine, dar privind la literatura de limbă poloneză dinspre Statele Unite și dinspre puterea dominatoare a limbii engleze, m-a surprins prin răspunsul pe care-l parafrazez aici: s-ar putea să nu fie nevoie neapărată de un context literar mai larg tradus din limba de origine a unei opere pentru a crea un sens. Este suficient că opera este receptată la nivelul sensurilor ei universale sau în funcție de experiențele umane sau literare ale cititorului fără o cunoaștere a contextului cultural al operei. Oricum, la nivel global, opera respectivă este pusă în alte serii de relații cu alte spații culturale care diferă pentru fiecare cititor al ei. Sunt de acord cu Bill că fiecare operă poate fi receptată ca o insulă sau pusă de cititor într-o rețea formată din alte opere care-i sunt familiare cititorului. Punctul meu de vedere, însă, este al unei vorbitoarei native de română, care accesează literatura lumii prin traduceri în română, engleză, eventual franceză și italiană și care își dorește să poată reface mozaicul cultural al operelor, chiar dacă sunt conștientă că întotdeauna va rămâne ceva necuprins. Mă întreb dacă lectura care izolată de contextul cultural original nu riscă să reducă „tranzacțiile de lectură” pe care Louise Rosenblatt le definește atunci când discută modalitatea prin care cititorul receptează un text în funcție de asociațiile pe care le face cu alte texte, cu cunoștințe, sentimente, chiar amintiri personale (Louise Rosenblatt. The Reader, The Text, The Poem: The Transactional Theory of the Literary Work. Carbondale: Southern Illinois UP, 1978/1994). În plus, lectura estetică pe care textul literar o solicită nu exclude în totalitate „lectura exterioară” (în engleză „efferent reading”), cea care se rezumă la informațiile furnizate de text. Informațiile pe care însă un text literar le oferă și care nu deturnează cititorul de la lectura estetică sunt cele de ordin cultural, istoric, politic, care adesea în traduceri sunt explicate în note sau glosare de termeni. De fapt, perspectiva lui Bill și a mea nu se exclud: sunt complementare. Bill, la rândul lui, pledează pentru o reprezentare a autorilor în traducere prin măcar câteva din textele lor de referință, dar pentru el faptul că acest lucru nu se întâmplă întotdeauna nu este un handicap.

Chiar și așa, aș pleda pentru o lărgire și o diversificare a traducerilor din literatura română pentru că altfel acele puține traduceri din română au șanse foarte mici să intre în atenția cititorilor, a criticilor, a specialiștilor de studii literare globale sau să devină referințe în lucrări de specialitate pentru a ilustra teme transnaționale, estetici regionale, sau ideologii care transgresează granițe naționale, evidențiind punctele comune ale paradigmelor culturale (fie cea fostă comunistă din fostul bloc sovietic, fie cea de după Cortina de Fier, din spațiul occidental). În ciuda eforturilor criticilor români, contributori la volumul Romanian Literature as World Literature , în absența traducerilor unui număr relevant de titluri, literatura română contemporană rămâne un punct pe harta literaturii lumii.

Văzută ca „montaj de hărți în mișcare care se suprapun”, literatura lumii în accepția lui Vinay Dharwadker din introducerea la Cosmopolitan Geographies (2001) pune în evidență nu numai relațiile dintre literaturile naționale, care sunt cu atât mai extinse cu cât literaturile naționale participă cu mai multe texte accesibilizate prin traducere, ci și formele de reprezentare ale lumii care emerg din diferitele culturi, de care dau seamă textele. În acest caz, devine și mai clar că o panoramare a relațiilor dintre literaturi naționale nu se poate face în absența unui număr relevant de traduceri și nici examinarea modalității în care textele construiesc lumea. Harta literaturii române, cu cele câteva titluri traduse în fiecare an, rămâne incompletă fără a putea să ofere suficiente repere de analiză într-o explorare comparată.

Dacă iau în considerare perspectiva lui David Damrosch din What is World Literature (2003), conform căreia literatura lumii este un mod de a citi care fie se focalizează asupra câtorva opere, fie parcurge un număr mai larg de texte, atunci, din nou, literatura contemporană română nu poate satisface niciuna din alternative. Focalizarea ar presupune selecție, iar selecția ar trebui să fie direct proporțională cu repertoriul tradus, ceea ce duce adesea la excluderea textelor sau fragmentelor de texte românești din antologiile de literatură a lumii. Despre o lectură de întindere mai largă nici măcar nu se poate vorbi dacă se ține seama de cele câteva zeci de volume traduse (mai multe în italiană, franceză, spaniolă, dar considerabil mai puține în engleză). De altfel, așa cu arată Alexander Beecroft în An Ecology of World Literature from Antiquity to the Present Day (2015), literatura lumii este o lume în sine, chiar dacă este o lume la fel de inegală ca cea economică. (Jernej Habjdan. „The Global Process of Thinking Global Literature: from Marx’s Weltliteratur to Sarkozy’s littérature-monde”. Journal of Global History (2019), 14:3, 395-412) Oprindu-mă doar la cea de-a șasea ecologie descrisă de Beecroft, cea a literaturii globale, remarc faptul că autorul, profesor de literatură comparată la Universitatea Carolina de Sud, ridică problema prezenței covârșitoare a traducerilor în Europa în raport cu statutul limbilor de circulație mai restrânsă. Atât în carte, cât și într-un interviul acordat revistei Asymptote, Beecroft subliniază necesitatea de a susține efortul de traducere în engleză, chiar în condițiile în care pledează pentru extinderea plurilingvismului dincolo de spațiul european. În ciuda faptului că presiunea care apasă pe umerii autorilor care se doresc să fie traduși în engleză este mare și teoretic ar putea duce la o adaptare a scriiturii acestora la orizontul de așteptare al traducătorilor sau al publicului anglo-american, Beecroft crede că globalizarea, reflectată într-un număr din ce în ce mai mare de traduceri, ar putea genera curiozitate cu privire la diversitatea culturală a lumii. „Dar asta nu se poate întâmpla fără un sprijin instituțional mai mare,” spune el.

În loc de încheiere la această pledoarie pentru o reprezentare a prozei românești contemporane în engleză direct proporțională cu volumele care apar în română, îl voi cita pe George Steiner: „Without translation, we would be living in provinces bordering on silence.” / „Fără traducere, am trăi în provincii separate de tăcere.”

Ileana MARIN

S-a făcut cunoscută prin studii de estetică, pornind de la pictura pre-rafaelită, către studiul de text, preocupând-o în mod special zona interdisciplinară, în care se întâlnesc imaginea și textul scris, Ileana Marin a publicat numeroase studii academice. Coordonează doctorate, la Universitatea din București, fiind afiliata de asemenea la Ellison Center, de la University of Washington.

în același număr

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Prin poezia semnată de Roxana Cazan ne facem o idee despre literatura diasporei: nonconformistă, inventivă, în căutare de teritoriu.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Romanele lui Augustin Buzura de Sorina Sorescu, Ed. Aius

Recomandată de Xenia NEGREA

Olga Lucovnicova - Ursul de Aur pentru scurtmetraj, Berlinare, 2021

CĂRȚI NOI

Un roman „istoric”, în sensul că a fost primul mare roman postdecembrist, Sonata pentru acordeon de Radu Aldulescu, după mulți ani, vede din nou lumina tiparului săptămâna aceasta, la Ed LITERA.

Primele exemplare sunt cu autograf.

Editura Corint

Ursul de Aur, Berlin, 2021:
Babardeală cu bucluc sau porno balamuc - Radu Jude

Mediafax

Berlin, Beatles, o poză celebră

Editura LITERA

„ești un mustăcios obosit

spune prietenul meu piele

ăla zice cum mi-ai spus mă

un mustăcios obosit"

Leonard Ancuța

HUMANITAS

Trafika Europe: Women in Translation

VIAȚA Culturală

Vacanțele lui Cătălin Ghiță

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Ce mai povestește Dan Mircea Cipariu

Editura ART

Humanitas

Copyright © optmotive.ro