OPTm
nr. 86

Cutia cu Coca

Seattle, 28 februarie 2021

Când mă gândesc la plecarea din țară, din Iași, din casa pe care bunicii mei au construit-o în Țicău înainte de război, un flash-back îmi scurt-circuitează amnezia: mama, în pragul ușii, făcând semn taxiului care avea să ne ducă departe, pe mine, pe Tudor și pe cățelul nostru Coca, până la aeroportul din București. De acolo urma să zburăm cu vreo trei avioane tocmai pe Coasta de Vest a Americii, la Seattle.

Încărcat peste măsură cu bagajele noastre și cușca Cocăi, taxiul era o arcă în care se îmbarcase familia proaspăt întemeiată într-o aventură palpitantă. Era mare agitație în mașină, Coca încerca disperată să-și scoată botul pe geam, să amușine strada pietruită cu macadam, (ne)știind că o făcea pentru ultima dată. Dintre noi toți, ea era cea mai fericită din cauza plecării. Bucuria ei sinceră îmi intensifica agonia despărțirii. Mi-aș fi dorit să fiu dintr-o specie similară, fără conștiința timpului, pentru ca momentele acelea lungi de rămas bun să nu-mi seteze în memoria afectivă un soi de bombă cu ceas care avea să detoneze când mi-ar fi fost lumea mai plină de sens.

In zadar mă amăgisem cu gândul că plecarea mea va fi temporară. Bucuria resimțită de câinele meu, care adora orice plimbare cu mașina, îmi cutremura din temelii discursurile mistificatoare. Nu puteam să ignor că în acea zi câinele își vedea pentru ultima oară grădina și casa peste care fusese stăpână și pe care le apărase cu conștiinciozitatea unei gărzi grecești. Trăiam irevocabilul prin transfer, devenisem conștiința unei creaturi fără noțiunea viitorului, în timp ce orice cugetare la propria-mi condiție în exil părea să fi înghețat în faza de concepție. Simțeam intensitatea plecării ca pe revelația timpurie a morții Cocăi, nu ca pe agonia desprinderii de casa familiei mele, sau de mama. Realizând că o duceam pe Coca pe ultimul său drum în America, unde avea să moară de o moarte care o aștepta peste ocean ca în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte , înțelegeam că drumul pe care o porneam era din cele arhetipale. Zburând peste Atlantic, urma să traversăm împreună o apă mitică.

Îmi amintesc de asemenea și starea de amorțire cu care îmi priveam vecinii de peste drum. Ieșiseră toți în curte și îmi făceau din mână, incapabili să-și mascheze, cu surâsul crispat, tristețea amestecată cu spaimă din ochi. Spre deosebire de mine, care persistam prostește în amăgirea posibilei întoarceri, ei știau că nu numai Coca pleca pe ultimul drum, ci și noi împreună cu ea. Eu susțineam în continuare că nu era decât o călătorie, o aventură de doi-trei ani, nimic mai mult… Ce aș putea face eu în America, niciodată nu mi-am dorit să ajung acolo. Dl. Chelea, zâmbea… Nu te mai întorci tu, Otilea, la ce să te întorci … Și mie îmi venea să-l strâng în brațe pe omul ăsta drag, simplu, cu ochi de un albastru închis spre violet, cum nu mai văzusem decât la câteva staruri de la Hollywood. Și pe soția lui la fel, poate fiindcă avea și ea aceeași culoare la ochi, poate fiindcă îmi părea rău că plecam unde își înțărcase dracul iapa fără să fi fost vreodată la Belcești, de unde veniseră amândoi la oraș să-și întemeieze gospodărie și să lucreze pe la fabrici și uzine. Fiindcă așa îmi închipuiam eu, că în acel sat toți oamenii aveau culoarea asta la ochi, dar mai ales, generozitatea sufletească care o oglindeau. Sau, poate, și mai aproape de adevăr, pășisem deja într-un timp sacru al călătoriilor fără de întoarcere și, cu toate simțurile acutizate, vedeam viitoarea moarte a fiecăruia dintre noi. Dl. Chelea avea să moară într-un accident de mașină, cu creierul zdrobit pe trecerea de pietoni de pe Strada Sărăriei, în dreptul băcăniei de cartier, făcut chiseliță de un puști de bani gata, un nouveau riche , căruia nu i s-a făcut dosar penal, doar i s-a suspendat carnetul cu un avertisment de bună purtare.

Taxiul era al unui verișor de-al lui Tudor, al cărui nume de familie, Baraboi, îl împărtășeam și eu, nu de multă vreme. Căsătoria mea cu Tudor coincizând cu plecarea din țară, iar schimbarea numelui cu lepădarea de locul în care mă născusem, am fost naivă să cred că o durere o va anula pe cealaltă și că mă voi elibera de toate tarele, făcând această călătorie sub un nou nume. Cui pe cui nu s-a scos, aveam să constat ani mai târziu. Lepădându-mă de numele de plumb al tatălui și de casa dărăpănată a mamei, consimțeam la un soi de sinucidere lentă, declanșându-mi dispariția din memoria locurilor care mă formaseră și a oamenilor în viața cărora avusesem un rol în primii douăzeci și patru de ani ai existenței mele. În ciuda stării de amorțire în care mă înfășurasem ca într-un cocon, simțeam toate aceste implicații la nivel visceral, ca pe un ghem de aer greu în stomac, clătinându-se în sensul degetelor mamei care-mi făcea din mână, anunțând, ca un hopa-mitică, primele zguduiri ale unui cutremur de o magnitudine ucigătoare. Astfel percep la momentul de față plecarea mea, ca pe un cataclism devastator. Otilia Vieru a început să se stingă în momentul despărțirii, sugrumată de ițele încâlcite ale tuturor poveștilor moștenite genetic de care fugea și care s-au transplantat, ca o iederă sufocantă, pe ritmul timid al vieții sale de imigrant, sabotându-i zborul de fiecare dată când iluzia neapartenenței și a eliberării devenea tot mai dulce și mai amăgitoare.

În America am început să-mi trăiesc exilul cu un mare deficit de suflu vital. Am ajuns în Seattle cu un dram doar din energia și pofta de viață pe care mi-o alimentau locul nașterii, mai cu seamă grădina cea fără de sfârșit a casei în care am crescut, plină de buruieni și pomi fructiferi în care vara ascultam broaștele Calcalnei, cosașii de pe dealurile Sorogarilor și muzica proastă a vecinilor mei din mahalaua legendară a Țicăului. Douăzeci și unu de ani au trecut de la acea zi fatidică. Nonșalanța tinereții s-a estompat, am devenit mamă, am clădit vise pentru copiii mei, unul din ele fiind să trec apa mitică înapoi și să-i pot lua cu mine, din când în când, în existența pe care aș fi putut să o am dacă nu m-aș fi urcat în acel taxi pe 8 septembrie, anul 2000. Dacă mi-ar fi spus cineva cât de mult mă voi schimba în această aventură a irevocabilului, probabil că nu aș fi avut curajul să mă desprind de locul nașterii. Nimeni nu ar trebui să trăiască o astfel de alienare… Elogiul deteritorializărilor și al corporalității dezrădăcinate ține de ordinul mistificărilor la modă. Adevărul e că ne naștem cu un singur cer deasupra capului și ne prostim pe noi înșine dacă ajungem să credem că-l putem schimba cu un altul, fără a plăti un preț extrem de nedrept și de disproporționat cu ceea ce primim în schimb.

Dispariția Otiliei Vieru din peisajul orașului său natal a fost un gest de supraviețuire. Abia terminase facultatea, publica literatură, prezenta pe la întruniri scriitoricești, își dădea cu părerea prin ziare din când în când, ba și la radio, totul era subiect de discuții inflamate, apoi de beții până la cinci dimineața prin barurile anexe ale Facultății de Litere. A redactat manifeste și a urlat HOOOO ceaușiștilor de la conducerea Muzeului Literaturii și de la facultate. Se lăsa curtată, i se dedicau poezii, câteodată abia scăpa cu o ciufuleală imprevizibilă, nimic prea abuziv, bineînțeles. Se simțea stăpână pe situație aproape mereu și, de fapt, îi plăcea să vadă vulnerabilitatea colegilor în fața crudei, neînduplecatei sale tinereți. Până la urmă a ajuns să nu mai știe cine pe cine vânează, erau prea puține camaraderii adevărate, femei scriitoare și prea puțin interes real din partea colegilor pentru ceea ce scria.

Au trecut douăzeci și unu de ani și tot mai tânjesc după acea versiune a Otiliei care aș fi fost dacă aș fi rămas în țară, dacă nu m-aș fi urcat în acel taxi pe 8 septembrie, anul 2000. Însă cine nu-și jelește tinerețile, numele pierdute, viețile alternative pe care le-ar fi putut avea? Cu siguranță că nu aș fi plecat dacă aș fi știut că nu mai exista drum de întoarcere. Fiindcă de ce să nu mai fi fost posibilă întoarcerea, doar nu plecam în America cum se pleca pe vremuri, la început de secol XX, cu vaporul, peste oceanul despărțitor de mame și fii sau chiar și pe timpul comunismului, când Cortina de Fier oprea orice ecou al unei existențe anterioare. Poate dacă aș fi plecat cu certitudinea că făceam un gest final, mi-aș fi făcut bagajul altfel, cu mai multă grijă.

Ca să nu se rupă bățul de pe umăr, în traista exilului am pus câteva lucruri și o ființă: câinele, fotografii cu mama și o icoană mică, fără valoare, pe care o păstram din copilărie, vestigiu al unor vremuri când mă credeam protejata Celui de Sus. Mă lepădasem de El, la Mitropolie, cu emfază, într-o zi în care îmi trecuse cuțitul dincolo de os. Plecam în America ușurată și ușoară, fără niciun D-zeu, cum se spune, adică dezorientată destul de rău. În consecință, exilul a fost și rămâne pentru mine o experiență mistică cu gust de deșert. Statul Washington, The Evergreen State, în ciuda ploilor și a brazilor de tot felul – Abies Amabilis, Abies Grandis, Abies Carpa, Abies Magnifica, Abies Procera, Pinus Albicaulis, Picea Engelmannii, Picea Sitchensis, Pinus Contorta, Pinus Attenuata, etc, lista merge la infinit – este exact pustia unde „și-a înțărcat dracul iapa” și unde am ajuns eu să-mi clădesc casă cu omul meu. Vestul Sălbatic se simte încă în aer, deși Seattle-ul este orașul cel mai hip , cu cea mai rapidă creștere economică din America la momentul de față. Ce înseamnă însă o sută de ani în memoria unui loc ? Mă simt mai degrabă contemporană cu primii pionieri, care au venit și ei ca și mine, cu trei lucruri în traistă, dar cu dorul pământului pe care l-au lăsat în urmă atârnând greu. Generațiile actuale de americani au uitat această dezrădăcinare inițială, deși continuă să facă filme extrem de violente despre „Westerning”, cum ar fi The Revenant de Inarritu sau Ravenous de Antonia Bird. „On est tous des sauvages” scria pe pieptul unui indian american, personaj spânzurat de niște braconieri francezi, vânători de blănuri și de piei de animale, în filmul lui Bird. O sălbăticiune am devenit și eu departe de locul nașterii, împăcată cu gândul că mă voi simți mereu încolțită de ostilitatea unui pământ care nu m-a dorit niciodată.

Coca ne-a ajutat să ne acomodăm cu sălbăticia din regiunea Pacific Northwest. Era familia noastră, martorul momentelor de fericire, dar și al coșmarurilor trăite în casa mamei și a bunicilor. Era un cățel celebru oarecum, numele figurându-i în manifestul Clubului 8. Fusese prezentă la toate adunările și petrecerile din casa mea din Țicău. Din când în când mai sărea la vreun invitat care încerca să o mângâie, fermecat de blana ei lățoasă și prea turmentat ca să se lase descurajat de urechile ei încleiate de supa zilnică. Și pe Coca, ca și pe mama, era imposibil să le speli. Mama era prea grea și prea încăpățânată ca să se lase ajutată. Prefera să stea în suc propriu până nu se mai putea, până făcea răni sub sânii enormi. Tudor mă ajuta să le spăl pe amândouă. Mama nu înceta să mă surprindă cu lipsa ei de pudoare față de el, pe atunci nefiind legați în mod temeinic, fără planuri de a ne căsători vreodată sau de a pleca de nebuni în America. O fi simțit ea că genele i se vor perpetua prin el ani de zile mai târziu ? O fi simțit și Coca că poate avea o încredere oarbă în el, că ne va strămuta pe pământ străin și că totul avea să fie bine în cele din urma ?

De îndată ce auzea apa curgând în cadă, Coca știa ce i se pregătește și se ascundea în vreun colț, bombănind în legea ei. O păcăleam să vină înspre noi cu ceva bun de mâncare. Era prea pofticioasă și nu rezista tentației. Aveam nevoie de cel puțin doi oameni ca să o prindem într-un cearșaf sau pătură și apoi să ne descurcăm cumva să-i legăm botul cu lesa ca să o băgăm în cadă. Urechile lungi și buclate de cocker spaniol erau atât de năclăite de supă și de toate fierturile pe care i le dădeam de mâncare, încât trebuiau tunse, uneori până la piele. După baie, Coca arăta cuminte, frezată la repezeală ca un pușcăriaș, cu model de blană cu găuri.

Dragostea sa nătângă și nebună pentru Tudor mi-a confirmat că îmi găsisem omul cu care aș fi plecat și până la capătul lumii. Și Coca ar fi mers oriunde cu el, l-ar fi urmat orbește, așa cum a făcut prima dată când Tudor a rămas la mine peste noapte. Aflându-ne în mijlocul săptămânii, a trebuit să plece dis-de-dimineața la cursuri. După un sfert de oră s-a întors cu Coca după el. Aceasta scăpase printr-o gaură din gard și era hotărâtă să-l conducă până la universitate. Devotamentul ei spontan, necondiționat, a fost pentru mine un semn că nu mă înșelam, că în lumea aceea atât de crudă, exista posibilitatea unei comuniuni. Spre deosebire de alți tineri dezabuzați din jurul meu, eu avusesem șansa să-mi găsesc perechea nesperat de devreme. Cuplul nostru ar fi fost însă incomplet fără Coca, care ne-a iubit intens și devotat încă cinci ani după ce am ajuns în America, compensând lipsa familiei și a prietenilor pe care îi lăsasem în țară.

Sfârșitul lunii august e fatidic pentru mine în fiecare an. O iau într-un sens strâns cronologic: mama a murit pe 20 august, pe 21 a fost cununia mea civilă cu Tudor, pe 24 s-a născut Tudor, pe 27 ne-am luat la biserica… zece ani mai târziu, cam tot în acea perioadă a lunii, l-am conceput pe Vlad Adrian, primul meu fiu. În august 2005 am eutanasiat-o pe „Coca Baraboi”. Așa scria pe fișa ei de la veterinar și pe cutia de carton în care i-am primit cenușa, la câteva săptămâni după ce a murit sub privirile noastre.

Coca, transformată în cenușă, mă leagă de țărână, de pământul transfigurat al nașterii. Am știut că va fi prima dintre noi care va muri în exil. Că se va amesteca cu glodul nord-american, că va rătăci printre particule de praf, de urs grizzly, de bizon, de vultur pleșuv și de războinic Chinook. În totemul familiei mele transmutate, va fi animalul cel mai de jos, de la bază. Pe spinarea sa fragilă de cocker spaniol nebun și mușcăcios, am clădit alte animale autohtone pe care le-am întâlnit aici: veverița gri, ratonul, șobolanul norvegian, oposumul, cioara albastră stellar jay.

Îi purtăm cenușa după noi, încă nu am îngropat-o. Dacă ne-am simți acasă în țara de adopție, ar trebui ca mormântul său să fie în grădina noastră. Din păcate, nici Coca, nici Dillon, cățelul pe care l-am avut timp de cincisprezece ani după ea, nu se odihnesc în curtea casei în care ne creștem copiii. Înrădăcinarea începe cu fiecare mort drag, odată cu punerea sa ritualică în mormânt. Ori pământul exilului nu e primitor, nu îmbie la somnul etern.

Dacă cineva se întreabă ce înseamnă să-ți iei câinele cu tine în exil și să-ți lași mama bolnavă în țară, i-aș răspunde că mama era grea, foarte grea de la toate poveștile nespuse din familia sa. Și apoi, ultima sa dorință a fost să fie înmormântată acolo unde neamul nostru strămutat în America nu va mai dormi niciodată.

Otilia VIERU-BARABOI

Otilia Vieru-Baraboi s-a născut la Iași. Înainte de a se stabili în SUA în 2000, a publicat proză scurtă, articole și traduceri în antologii și reviste literare din România. Și-a făcut studiile superioare în literatură franceză la Iași, Geneva și la University of Washington, în Seattle, unde a predat cursuri de literatură și limbă franceză. A scris o teză de doctorat despre poetica și politica imaginarului limbii și a intraductibilului la Cioran. Este directorul executiv și co-fondatoarea asociației American Romanian Cultural Society și managerul festivalului de film românesc de la Seattle. În prezent scrie poezie și teatru scurt în engleză.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Prin poezia semnată de Roxana Cazan ne facem o idee despre literatura diasporei: nonconformistă, inventivă, în căutare de teritoriu.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

Romanele lui Augustin Buzura de Sorina Sorescu, Ed. Aius

 

Recomandată de Xenia NEGREA

 

Olga Lucovnicova - Ursul de Aur pentru scurtmetraj, Berlinare, 2021

 

 

 

 

 

CĂRȚI NOI

 

 

Un roman „istoric”, în sensul că a fost primul mare roman postdecembrist, Sonata pentru acordeon de Radu Aldulescu, după mulți ani, vede din nou lumina tiparului săptămâna aceasta, la Ed LITERA.

Primele exemplare sunt cu autograf.

 

Editura Corint

 

Ursul de Aur, Berlin, 2021:Babardeală cu bucluc sau porno balamuc - Radu Jude

Mediafax

 

 

Berlin, Beatles, o poză celebră

 

Editura LITERA

„ești un mustăcios obosit

spune prietenul meu piele

ăla zice cum mi-ai spus mă

un mustăcios obosit"

 

Leonard Ancuța

 

 

HUMANITAS

 

Trafika Europe: Women in Translation

 

 

 

 

 

 

VIAȚA Culturală

Vacanțele lui Cătălin Ghiță

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

Ce mai povestește Dan Mircea Cipariu

 

 

 

Editura ART

Humanitas

Copyright © optmotive.ro