OPTm
nr. 74

Anul fantasmelor apocaliptice neîmplinite: 2012

Nici azi n-am înțeles exact de ce, anul 2012 a fost unul apocaliptic, asociat intens cu scenariile apocaliptice, cu toate că nu a erupt niciun vulcan astfel încât traficul aerian să fie perturbat așa ca în aprilie 2010, niciun asteroid nu a trecut prea aproape de Terra ca în 27 iunie 2011 (data susținerii tezei mele de doctorat în catedră) și revenirea mult anticipată, încă din 2009, a cutremurului din 1977 (mai ales asupra Bucureștiului) nu s-a produs (din fericire), nemaivorbind că nu s-a mai înregistrat nicio pandemie ca în 2009-2010 sau ca și cea din prezent. Prin comparație cu 2020-2021, apocalipsa a fost una exclusiv a scenariilor ficționale, nu a scenariilor implementate în real, ca acum. Singurul cutremur s-a soldat prin mai-iunie cu căderea unui guvern de tristă amintire (pentru mine) și apoi cu o suspendare a unui președinte, de o și mai tristă amintire. Existau însă destule cutremure interioare, care începuseră încă din 2010 și pe care ulterior le regăsisem în filme precum Oslo, 31 august, Melancholia, Take Shelter, Another Earth, 4:44 The Last Day on Earth : toate aceste personaje traversau o criză interioară mai mult sau mai puțin intensă, având ca sursă dificultatea de a se adapta unei noi lumi care se instaurase în tăcere, astfel că proiecția unui sfârșit al lumii le aducea, în anumite cazuri precum cel imaginat de Lars von Trier, o nesperată ușurare. Într-un articol terminat cu greu la timp, publicat într-un număr din revista Ekphrasis dedicat apocalipselor, coordonat împreună cu Ioan Pop-Curșeu, finalizat în apropierea datei de 21.12.12, le-am numit psiho-apocalipse. O stare care avea destule în comun cu ceea ce trăiam și noi, în acut contrast cu tot contextul euforic pe care mereu îl vedeam în jurul nostru: România ieșea de fapt aproape nevătămată din criza din 2009 din care americanii nu-și mai reveneau, se publicau și se lansau cărți, se organizau conferințe, se implementau proiecte europene, lumea părea plină de oportunități (pentru alții).

A fost deci anul filmelor și al romanelor apocaliptice (multe moștenite și din 2011, dar abia atunci asimilate cu adevărat), melodiilor apocaliptice, conferințelor despre apocalipsă, criticii/filosofiei apocaliptice (citeam Living in the End Times de Slavoj Zizek, foarte la modă pe atunci): toate fantasmele păreau să meargă în această direcție, molipsindu-se parcă de la niște profeții mayașe despre care nu mai auzisem nici până atunci, nici de atunci încoace...Existau cărți publicate încă din 2008, traduse la noi în 2009, așa cum este cea a lui Gerald Benedict (Profețiile maya pentru 2012) sau cea scrisă de Sylvie Simon, 2012-Apocalipsa anunțată (2009), din care am tras concluzia că profețiile sunt ceea ce facem noi din ele, mai ales când avem atâtea mijloace de comunicare. Pe canalul National Geographic rula un serial documentar despre Doomsday Preppers, care figura o vastă paletă de personaje apocaliptice reale, marcate de aceeași anxietate a unui iminent sfârșit al lumii, căruia doreau neapărat să-i supraviețuiască, bazându-se pe o strategie simplă, altfel foarte consumistă, regăsită de populația satului global și în martie 2020, la începutul pandemiei actuale: acumularea de provizii pentru necesitățile de bază.

Oricum, pentru mine această resuscitare la nivel imaginar al temei doctoratului proaspăt încheiat a fost un cadou nesperat. Citirea romanelor apocaliptice îmi formase o vigilență aparte la orice semne de acest fel. Am primit doar unul singur: pisicii noastre i-a cășunat să roadă un calendar ortodox fix la pagina cu luna decembrie (să ne amintim că așa zisele profeții mayașe situau finalul tot în decembrie 2012, mai precis în data de 21.12.12, ca final de ciclu, ca final de Calendar Lung maya, invocând o „conjuncție extraordinară”), precum și cotorul Romanului sfârșitului lumii de Mario Vargas Llosa, oricum o ediție ferfenițită de subsemnatul, tot pentru teză. Dintre numeroasele obiceiuri proaste ale pisicii, acesta a fost singurul care nu s-a mai repetat (slavă Domnului, ar fi avut pe ce să se exerseze, mai ales că în noul apartament în care ne-am mutat, cărțile făceau parte acum din niște zgârie-nori de-a lungul pereților).

Pe planul istoriei proprii, adevăratul an apocaliptic fusese de fapt 2011, când nu mai aveam nici bursă de doctorat (eram în prelungiri), nici salariu, nici timp liber (scriam și teza nu se mai termina), nici liniște pentru a scrie, nici perspective instituționale de a mai continua cu literatura. Trăiam un hiatus total, început din vara lui 2010, momentul care consemnează de fapt schimbarea de paradigmă (înclin să cred că pentru întreaga lume), când am plonjat într-o lume total nouă, care răsturnase pe dos fiecare aspect al vechii lumi, ca și cum ne-am fi trezit pe o altă planetă Pământ, doar aparent aceeași, de fapt un dublu cu semn schimbat al originalului, unde dobândiserăm noi avataruri. Iar drama se multiplica la doi: Iulia trecea prin momente și mai grele. Dar nu era de mirare, cum ne spunea cineva: în aceeași casă se scriau două teze, una despre apocalips (mai ales despre amânarea lui), alta despre moarte (și despre artă). La fel ca 2011, scenariul apocaliptic, cel care este perceput ca având o cuprindere totală și simultană a umanității, și, în același timp exterioară, dincolo de condiționările individuale ale fiecăruia (o percepție desigur greșită), pălea brusc în fața celor care ne părăseau definitiv și foarte concret. Dar asta era o altă istorie, mereu temută și anticipată și mereu refuzată atunci când era chiar vizibilă, așa cum se întâmplă de fiecare dată.

Au fost anii în care treptat literatura s-a îndepărtat de noi și noi de ea: întâi am rărit-o cu cronica literară, ulterior a suferit blogul, apoi, după terminarea tezelor și cu cărțile de literatură, îndreptându-mă tot mai mult spre cărțile de istorie sau teorie a filmului. Din punctul meu de vedere, a fost anul criticii literare și de film, anul în care nu am descoperit niciun nou prozator român (merită să menționez un valoros roman apărut în 2012, Cronicile genocidului de Radu Aldulescu, dar pe care l-am găsit abia după doi ani- deh, încetineala ardeleană). Cu un an înainte, situația fusese exact pe dos: citeam și scriam despre câteva romane foarte bune, precum Ambasadorul invizibil de Nichita Danilov, Viața lui Kostas Venetis de Octavian Soviany (neopicaresc decadent fascinant) sau Noaptea când cineva a murit pentru tine de Bogdan Suceavă (un veritabil roman cinematografic), comedia burlescă despre comunism marca Stelian Tănase, Dracul și mumia sau jurnalul „romanesc” și un jurnal foarte unitar din punct de vedere narativ al lui Mircea Cărtărescu (Zen, jurnal 2004-2010).

2012- Anul în care criticii de toate felurile au triumfat. Peste tot se vedea deja noua eră a proiectelor europene de cercetare și a influenței lor covârșitoare asupra publicațiilor critice, dar și o lipsă a disponibilității din partea editurilor pentru pariurile riscante, pentru autori neafiliați instituțional. Mi se părea că se observă presiunea financiară asupra publicării în general (în general, autorii își cam plătesc cărțile), ceea ce urma să fie caracteristica perioadei ce urma (și e valabilă până azi). Arena dezbaterii critice libere sau a creației a fost cumva vitregită de această confiscare financiară care nu mai lăsa loc de manifestări independente, nici pentru aprecierea cărților pentru valoarea lor, ci în funcție de afilierea instituțională a autorilor, revistele deveneau tot mai axate pe numere tematice, supraviețuiau doar cele de pe lângă instituții (mai ales universități), sau cele comerciale, iar reușita se cuantifica foarte atent în diverse moduri care din nou nu lăsau loc gratuitului, creativității autentice, cercetării „crescute organic” (totul se făcea și se face „la comandă”, contra cronometru, jalonat de deadline, totul devenea treptat mai tehnicizat, birocratizat, implicit mai superficial/artificial). Am trăit frustrarea de a nu putea face o cercetare așa cum mi-aș fi dorit, nu doar la doctorat (unde timpul era deja sever limitat la 3 ani cu bursă și doi de prelungiri fără finanțare, spre deosebire de era pre-2005), dar și fiind membru într-un grant despre antiutopii, unde sistemul ne obliga la continuă producere de documente, fiind, în cazul meu, cumulat cu activitatea didactică pe un cu totul alt domeniu, al studiilor de film. Am trăit din plin această goană contra cronometru după „îndeplinirea indicatorilor” la care orice instituție sau proiect își obligă angajații, în dauna calității conținuturilor oferite, de care nimănui nu-i mai pasă. Ulterior, tot generația noastră, cea fără un sistem stabil de slujbe, menită reconfigurărilor profesionale de toate felurile, e și pasibilă mereu de a fi acuzată de superficialitate, de lipsa pregătirii etc

Impulsionată de succesul internațional al Noului val românesc, critica de film se revigora puternic, mai ales după 2009-2010, se instituționaliza critica de film (colecții precum cea de la Polirom sau de la editura Tact), se traduceau cărți de critică importante (de exemplu Gilles Deleuze, tradus de Ștefana și Ioan Pop-Curșeu), iar critici importanți ofereau sinteze esențiale: Ioan Lazăr, Filmele etalon ale cinematografiei românești, 2009, Valerian Sava încerca să-și continue istoria filmului românesc, dar prin intervenții publicistice, întârziind să ofere adevărata continuare pentru primul volum al istoriei sale critice, Cristian Tudor Popescu publica o utilă sinteză despre propaganda în filmul românesc de sub comunism, poate prea intransigentă exact cu filmele curajoase și prea îngăduitoare cu altele (2011), Cristina Corciovescu și Magda Mihăilescu adunau cele mai bune 10 filme românești (2010), iar Andrei Gorzo își publica teza de doctorat despre Cristi Puiu (2012). Noul val era deja acreditat și clasicizat, oferind puține surprize, dar multe filme bune.

Dintre traduceri aș menționa excelenta carte a lui Boris Buden, Zonă de trecere, apărută la editura Tact (alături de Idea, sunt cele mai bune edituri din Cluj în domeniul traducerilor din teorie), o radiografie atotcuprinzătoare pentru ticurile și problemele epocii postcomuniste. Dintre cărțile de teorie netraduse, aș menționa în primul rând Living in the End Times, de inepuizabilul Slavoj Zizek, care avusese o perioadă de mare celebritate (a apărut caricaturizat într-un film hollywoodian), o analiză care se deschidea în multiple direcții: lectura ei m-a însoțit mereu în prima parte a anului, inclusiv în călătorii, iar cartea se potrivea perfect cu climatul lui 2011-2012, spre exemplu ideea de „privire imposibilă”, unde intra fascinația pentru a privi scenarii apocaliptice, care implică de fapt absența privitorului-personaj (cazul filmului Melancholia, unde finalul filmului coincide cu sfârșitul total al lumii).

A fost anul în care am plonjat pe nepregătite în noul ocean birocratic care a devenit între timp universitatea, dar și viața cotidiană, de atunci mereu agasat de tabeluri, rapoarte și raportări, planificări de toate felurile, orare, și alte și alte moduri prin care instituțiile și societatea ne întrerup (mai ales cu ajutorul tehnologiei) de la activitățile cu adevărat importante. Apropo de tehnologie, 2012 a fost și anul în care instituțiile s-au cam mutat pe facebook, care de atunci încoace a dobândit tot mai multă putere de a concura realitatea, de a ne fragmenta timpul, de a ne otrăvi relațiile umane și de a ne diviza societatea (fapt repetat aproape în fiecare colț al lumii). Sigur că a fost și un mijloc bun de promovare al scriitorului român, care intra în posesia unei modalități de a vorbi publicului (de care îl îndepărtaseră tirajele mici ale cărților și marginalizarea literaturii/culturii în consumism), dar și de bulversare a vechilor ierarhii. Fiecare scriitor sau profesor a fost forțat să devină și un bun blogger, dacă nu chiar un bun stand-up comedian, adesea cu prețul sacrificării propriei intimități și a statutului. Pe scurt, în 2012 am realizat că universitarul este întâi de toate nu un profesor, nu un cercetător, ci mai ales un funcționar căruia i se cere mereu să aibă documentele pregătite la timp, documente care au prea puțin de-a face cu conținuturile propriu-zise (didactice sau de cercetare), cât mai ales cu abilitățile de organizator de… documente.

A fost și anul cititului și scrisului în engleză: era primul an în care mi-am propus, la modul sistematic, riscanta operațiune de a scrie direct în engleză (la fel ca și Iulia), fugind de blocajul care se instaura treptat asupra scrisului în română, inclusiv în privința criticii (primele noastre articole în engleză datează din 2008). Engleza ne obliga la simplificare și la esențializarea ideilor, la o renunțare la nuanțe și explicitări. Surpriza mea și a Iuliei a fost să găsim un public mult mai receptiv și binevoitor decât la Cluj atunci când am vorbit despre apocalipsă englezilor de la Universitatea din Kent sau despre filmele românești și problemele tranziției la conferința IDM de la Viena. Articolele scrise de noi începând din 2012 nu au avut aproape niciun ecou în țară, găsindu-și cititori mai ales din extern: cel puțin asta ne dădea de înțeles platforma academia.edu, pe care am intrat tot atunci, care are o secțiune specială pentru cuantificarea vizualizărilor și din ce zone ale globului provin ele (iată un alt mijloc de globalizare a cercetării). Prin urmare am continuat să scriem în engleză (Iulia și în franceză) și în anii următori, ca și cum am fi plecat deja din țară.

Privit prin prisma imobilismului lui 2020, când abia am ieșit din orașul de domiciliu, ca și cum am fi trăit în secolul XIX, 2012 a fost anul mobilității totale, anul conferințelor internaționale: Canterbury, Barcelona/Tarragona, Viena, trei locuri cu trei povești diferite, menite să ne scoată din avalanșa veștilor deprimante de acasă, să ne redea încrederea în propriul parcurs: aș spune vocație, dar este tocmai cuvântul care a dispărut, odată cu ideea în sine, începând din 2012 și nu cred că a fost un fenomen izolat. Am realizat încă o dată că societatea perfectă ar fi cea care ar lăsa fiecare individ să ocupe locul perfect potrivit cu vocația sa, cu pregătirea sa și că eram tot mai departe de acest deziderat: parcursurile fiecăruia erau de fapt doar moduri de adaptare și ajustare, chiar alterare, ale unor impulsuri și resurse care mergeau în direcții total diferite. Erau adevărate ștergeri ale istoriei personale, tipice pentru biografiile unor personaje prinse în universuri distopice.

Conferințele au fost deci momentele privilegiate când am dat uitării astfel de gânduri sumbre, presați de aventura momentului: întâlnirea cu Londra reală, după ce o studiasem prin prisma atâtor romane, manuale de engleză sau biografii de scriitori, spaima că ne vom pierde toate bagajele la Victoria Station care se închidea la ora 11 seara, iar noi eram încă pierduți prin parcul palatului Buckingham, pe unde mișunau diverși punkiști la vârsta pensionării, dar gata să se ia la bătaie cu oricine; imaginea unor oameni fără adăpost, evacuați din parcurile închise seara, mulți mutându-se cu greu din cauza numeroaselor bagaje; într-un parc central, privirea arogantă și enervată a unui individ în costum atunci când ne-am așezat și noi pe o bancă – e drept, muritorii de rând se așezau pe iarbă la ora mesei, băncile erau rezervate pentru clasa superioară; Canterbury și povestea unui han la marginea drumului, prea departe de clădirea universității unde avea loc conferința Don’t Panic, dar mai ales a șocului la sosire: recepționera ne spunea senin că nu avem rezervată nicio cameră, deoarece nu a fost achitat nimic în avans (totul fusese plătit dinainte printr-o agenție de turism); pe scurt dezamăgirea la întâlnirea cu Anglia reală, deloc dispusă la concesii și libertăți individuale, predispusă mereu la noi îngrădiri ale acestora (exact cum aveam să constat și la Paris, în 2015, după atentatele de la Charlie Hebdo). Aproape nu exista gard sau clădire pe care să nu fie arborată vreo interdicție, fapt cât se poate de relevant pentru 2020-2021, ani care nu fac decât să amplifice aspectele incipiente, vizibile deja în 2012.

Spania, mai precis Catalonia, mai precis Tarragona și Barcelona, trăiau un cu totul alt regim social, lumea părea total relaxată, poliția rareori putea fi zărită undeva, aerul libertății era prea puternic, ajutat și de apropierea mării: un taximetrist părea decis să ne învețe spaniola până la capătul cursei, un altul se oferea să ne ghideze în privința autobuzelor, plasându-ne cu entuziasm în autobuzul greșit (vina fusese și a mea, care nu pronunțasem corect Tarragona, dar și a spaniolilor, care tind să se prefacă a înțelege engleza, dar e doar o iluzie că înțeleg), iar în a doua zi de conferință am trăit câteva ore de atmosferă torid-borgesiană, cu impresia că am fost la o conferință fictivă, de unde dispăruseră invitații, rămăseseră doar cărțile lor pe o masă.

Viena din 2012 nu mai era cea din 2010, ordinea și curățenia specific austriece dispăruseră, intram într-un oraș obosit de năvala turiștilor și a imigranților, însă a doua ediție a conferinței la care participam își urma neabătută traseul cunoscut deja din 2010: fiind deja în primele zile din decembrie, în timp ce coboram scările pivniței cu vinuri de la Klosterneuburg, ne amintirăm deodată de profețiile mayașe: dacă aveau dreptate? Dacă sfârșitul lumii ne va prinde în subterană, ca în romanul Malevil de Robert Merle? (tot anul ne jucaserăm cu astfel de proiecții, la fel ca lumea întreagă..). Realizam că, la fiecare excursie în afara țării îmi dorisem să intervină ceva și să rămânem exilați, fără a avea responsabilitatea unei decizii concrete în acest sens. Dar n-a intervenit nimic în mersul neabătut al lumii, iar cupa a trebuit băută până la capăt, iar ce a urmat a fost mult mai sumbru și greu de suportat față de așa-zisul apocaliptic an 2012...

Andrei SIMUȚ

Andrei Simuț (n.1981) este lector la Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Doctor în literatură comparată, cu o teză despre romanul apocaliptic după 1945. A publicat Literatura traumei (eseu) și romanul Calvarium (2009), precum și numeroase articole, studii și cronici în reviste românești sau străine. Premiul revistei România literară pentru debut, 2007

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

 

 

Allex Trușcă scrie proză fantastică, romane fantasy și publică în mod curent proză scurtă, în periodice. Construcția bună, subiectul seducător și fraza scurtă sunt trei dintre atuurile scrisului său. Recent a publicat romanul I put a spell on you (Litera), care s-a bucurat de succes și de vânzări foarte bune.

Doina RUȘTI

 

 

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

Recomandată de Mihai ENE

TREI

 

 

 

CĂRȚI NOI

 

 

Unul dintre cele mai bune romane contemporane, apărute în ultimii ani. (Doina Ruști)

LITERA

 

 

Mihai Ene despre [GEORGES DIDI‑HUBERMAN – ]

În fața imaginii. Întrebare despre finalitatea unei istorii a artei

 

 

ISTORIA ȘI LITERATURA

O conferință cu scriitori, istorici și antropologi, organizată de universitarii bucureșteni și clujeni. Cine vrea să participe intră aici:

https://us02web.zoom.us/j/86980887890?pwd=TERoYk1IUFpqZUNIclZFU1FjNExVZz09#success

 

 

 

 

 

Humanitas

 

 

Reducere: 25 la sută

ART

 

 

 

 

O carte inedită, dincolo de granițele vieții.

 

Viața Culturală

 

Scriitori la Palatul Suțu: Cătălin D. Constantin și Dan Mircea Cipariu.

 

 

 

citeste.ro

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro