59 / 12 aprilie, 2021

Încă mai e viață-n noi...

Domnul Milescu se apropie de fereastră, urmărind cu privirea porumbeii care ciuguleau grăunțe aruncate și câteva pisici care îi pândeau cu poftă. Se anunțase la buletinul meteo o zi ploioasă, dar nimic din ceea ce vedea pe geamul bucătăriei de la primul etaj nu confirma prognoza. Curaj, Fane, încă o mie și câteva zile până la pensie. Ia-uite ce zi frumosă, peste o săptămână-s Floriile…

Își șterse câteva lacrimi apărute la colțul ochiului drept, pentru că ziua aceea mai avea și altă însemnătate pentru el și soția lui, spera ca ea să nu-și amintească sau măcar să se prefacă, mai făcuseră asta de cel puțin zece ori.

Puse ibricul la fiert, și, în cele câteva minute de așteptare, cotrobăi în borseta de pe masă, își alinie frumos pastilele, două galbene pentru inimă, una lunguiață pentru trigliceride, una pentru ficat și le înghiți pe rând cu un pahar cu apă, întrebându-se dacă să plece la piață ori să aștepte să se trezească Sabina. Nu de alta, dar doamna Milescu găsea mereu câte un pretext de ceartă, ba că n-ai luat lapte, ba nu mai avem ouă, nu te-ai uitat și tu dacă mai avem cartofi sau ceapă, m-ai întrebat și pe mine dacă am nevoie de ceva, motive, motive, motive.

Se hotărî să nu plece de acasă. Puse ceaiul în două cești, scoase din frigider o cutie cu margarină și una de pateu, își pregăti o felie și porni televizorul. Știa el că fusese o idee bună să instaleze unul mic în bucătărie, se felicita în fiecare zi că putea să stea acolo cu ochii beliți, să știe tot ce mișcă în lume. Sabina comentase, nu era o femeie rea, dar era modul ei de a se răzbuna pe anii petrecuți împreună, pe faptul că, deși locuiau în mai puțin de șaizeci de metri pătrați, se simțeau amândoi atât de singuri, ca doi șoareci hoinărind printr-o catedrală. În urmă cu ceva ani, în timp ce doamna Milescu mesteca în oală, iar el meșterea ceva prin bucătărie, ascultaseră o emisiune în care un domn psiholog trecut de a doua tinerețe spunea că oamenii se depărtează unul de altul când nu mai știu să comunice. Nu mai știu sau nu mai vor? se întrebaseră amândoi soți la unison. Niciunul nu voise să-și răspundă, era suficient că se întrebaseră și orbecăiseră în continuare în bezna dintre ei. Hai să vină odată pensionarea... Plec la țară, stau acolo în liniște...

Auzi pașii târșiți ai soției ieșind din camera ei, apoi ușa de la baie închizându-se. Își mai puse o felie de pâine cu margarină, supse din cana de ceai fierbinte și se apropie din nou de fereastră. Porumbeii își luaseră zborul, cele două pisici negre, pe care le vedea zilnic dar nu reușea să le deosebească, plecaseră, era pustiu. Se duse în sufragerie și se tolăni pe fotoliu.

— Ștefane, te simți bine? Ți-ai luat pastilele?

Ca o corabie fantomă plutind în derivă, ar fi vrut să răspundă el.

— Da, le-am luat. Mă gândeam că poate-ai vrea să mergi la piață cu mine. Mai luăm una-alta, facem provizii și…

Un zgomot, ceva lovindu-se de pervazul de tablă, făcu inima soților Milescu să vrea să le iasă din piept și să fugă sub patul din dormitorul cel mic. Acolo Ștefan ascunsese o fotografie înrămată, făcută în urmă cu douăzeci de ani, la Băile Herculane, din care zâmbeau fericiți cei cinci membri ai familiei: Ștefan și Sabina în spate, Magda, Petrișor și Sebi pe rândul din față.

Timpul trecuse, copiii nu mai erau acolo. Magda se măritase, Sebastian era în ultimul de doctorat la Politehnică, dar slabe speranțe să se întoarcă în orășelul natal, iar Petrișor plecase să cumpere niște ouă și esență… într-o lume mai bună. Dacă Sabina nu s-ar fi grăbit să facă un cozonac și ar fi așteptat încă jumătate de oră să vină Ștefan de la serviciu, n-ar fi trebuit să-i vadă oasele picioarelor ieșind prin piele, capul crăpat ca un pepene copt. Niciun părinte n-ar trebui să-și vadă copilul așa, iar Ștefan n-a iertat-o pe soția sa.

— Cristoșii lor de muncitori, izbucni bărbatul, iar cad țigle?

Se năpustiră amândoi spre fereastra din bucătărie și făcură ochii mari. Un porumbel alb, pictat cu sânge pe piept și cu picioarele chircite, cu ochii închiși, tresări o clipă, iar domnul Milescu simți mirosul fricii ca o supă consistentă. Sabina, mai bisericoasă decât cutia milei, întinse mâna și apucă pasărea.

— Sărăcuțul, e puiandru, poate nu știe să zboare. Ștefan, adu o cârpă să-l șterg. Și-o cutie…

— Las-o încolo, cine știe pe unde-a umblat și ce boli ne bagă-n casă. Îl duc afară și cum o vrea Dumnezeu.

Porumbelul deschise ochii, iar Ștefan se gândi că aveau aceeași culoare ca ai fiului său. Trecuseră nouăsprezece ani când lui Petrișor i se luase dreptul de a sta în lumea lor, dar bărbatul nu reușise să uite. Dacă n-ar fi zăbovit cu colegii la un șpriț, dacă soția nu s-ar fi grăbit, dacă nu i-ar fi spus că are poftă de cozonaci, mezinul n-ar fi… plecat. Văzu cum privirea soției înota într-o mare de lacrimi și simți un gol în suflet. Oftă, se întoarse cu o cârpă, un castronel de apă și câteva firimituri de pâine. Doamna Milescu șterse pasărea de sânge, făcu un cuib mic dintr-o cutie de carton și îl puse pe pervaz. Să poată sta alături de-ai săi.

De zece ori veniră în următoarele trei ore cei doi soți să-și verifice musafirul care decise să trăiască. Alți semeni ai lui coborâseră în fața blocului ciugulind grăunțe, iar Pasăre, cum îl botezaseră oamenii, își rotea capul agitat, cu mărgelele strălucind de bucurie.

— Crezi c-o să rămână la noi? Ne-ar prinde bine un suflețel, șopti femeia.

— Eh, o să plece la ai lui. Poate-l mai vedem prin fața blocului, îi faci cu mâna.

Doamna Milescu avusese obiceiul ăsta pe vremuri, când pleca soțul la serviciu. El știa asta, se întorcea și îi răspundea. După ce… plecase Petrișor, pentru că domnul Milescu nu suporta să spună că a murit copilul, soția i-a mai făcut cu mâna o perioadă, și când a văzut că Ștefan nu se mai întoarce ca altădată, a încetat și ea. Îl petrecea doar cu privirea și, când acesta ajungea cât un gândac în pardesiu, se prăbușea pe scaunul din bucătărie și plângea în ea. După ceva ani, n-a mai plâns și nici nu l-a mai urmărit îndepărtându-se. Se îndepărtau unul de altul, un soi de înțelegere tacită, fiecare considerând asta o pedeapsă meritată.

După ce luară prânzul în tăcere, Sabina descoperi că Pasăre nu mai e acolo și îl strigă alarmată pe bărbat. În șlapi, cu ciorapi cu găuri care-i făceau degetele să pară niște cartofi și cu slițul descheiat, domnul Milescu uitase că are șaizeci de ani și-o inimă șubredă când alergase pe scări. Răsuflă ușurat văzând porumbelul alb țopăind prin iarbă ca un copil, dornic să fie primit în grupul celorlalți. Dar Pasăre nu putea să zboare încă, iar bărbatul gâfâia zdravăn când îl prinse.

— E prea devreme, puiule. Te prinde vreo mâță sau vreun șobolan…

Îl duse soției sale, care îi aștepta în pragul ușii, cu mâna ținând de cele două laturi ale capotului înflorat primit de la fiica lor în urmă cu două Crăciunuri. Femeia luă puiul și-l lipi de obraz, iar Ștefan avu pentru o clipă impresia că îl vede în locul lui pe Petrișor: bălai, cu ochii cafenii, alb la față ca smântâna, ridicând victorios o pungă în care se ghicea conturul unui carton cu ouă. Observă lacrimile din ochii Sabinei și simți cum un mic izvor își sapă calea pe pielea lui uscată.

În următoarele ore, cei doi soți petrecură mai mult timp împreună decât în oricare din ultimii nouăsprezece ani. Ștefan uitase că o învinovățea pe Sabina, iar ea - că îl ura pentru că tocmai în acea zi blestemată se oprise la un șpriț. Uitaseră de stafiile și gândurile care îi pândeau de după perdele, de pe pânzele de păianjen, din mirosul de mucegai de la colțuri și se purtară din nou, ca o familie normală. Mângâiară puiul, iar mâinile lor se atinseră, pentru prima oară după mult timp. Domnului Milescu simți atingerea ca mersul pe bicicletă: la început stângace, așteptând un scurt-circuit care nu se produse, apoi simțise pielea umedă și un val de amintiri prăfuite se prăvăli peste el. Doamna Milescu fusese un pic panicată, avusese un impuls să se retragă, cu ochii-n pământ ca la prima lor întâlnire, apoi degetele ei se încleștară o fracțiune de secundă peste cele ale bărbatului.

Pasăre zburătăcea speriat, nu-i plăcea să vadă lumea din spatele perdelei, așa că soții nu avură de ales decât să-l pună din nou pe pervaz. Se înzdrăvenise, pentru el trecuseră multe zile în câteva ore, penele i se zbârliseră, scosese pieptul în față, iar uguitul lui îi păru lui Ștefan un mesaj de mulțumire înainte de a se avânta spre ceilalți porumbei.

Uite c-au nimerit-o cu vremea, spuse domnul Milescu numărând stropii de ploaie. Sper că Pasăre a reușit să ajungă la cuibul lui. Știa că, deși trebăluia prin bucătărie, soția lui reflecta la același lucru. Nu mai simțise demult gândurile ei, furia, deznădejdea și tristețea îl făcuseră să uite că fuseseră demult de aceeași parte, că până în ziua aia blestemată fuseseră fericiți.

Ieși din casă, fără umbrelă, pretextând că vrea să ia ceva din mașină. Pasăre nu se vedea nici sub streașina sub care se adunaseră frații lui. Nu era nici în grădina blocului printre tufele crescute acolo, nici ascuns sub gardul viu, nici sub vreo mașină. Simți un ghimpe săpând în el și se gândi la pisicile blocului. Fără să-i pese că mici gârle se formaseră în pantofii săi, dădu un ocol blocului. Răsuflă ușurat că nu găsi pene. Sabina avea să-l întrebe dacă a văzut porumbelul, iar el se întrebă dacă s-o mintă sau nu. Simți în aer un miros de dospit, aromă de vanilie și speră că nicio mamă nu și-a trimis copilul la cumpărături. Porni în josul străzii, cu inima strânsă, făcând slalom printre bălți.

Nu, n-are cum să fie. Închise pleoapele și-l revăzu țopăind fericit prin iarbă ca un copil. Mai clipi o dată și Pasăre îi apăru privindu-l cu ochii mari și cafenii care, din mărgele rotunde, se alungiseră și făcuseră pupile albe. Încă un clipit și auzi mulțumesc-ul din uguitul porumbelului. Simți gustul sărat al lacrimilor printre stropii care-i spălau fața și reveni la realitate. Pasăre devenise o coală de hârtie, zăcând într-o baltă, era prea tânăr, iar un șofer nepăsător îi frânsese zborul. De ce, Dumnezeule? Eu i-am dat viață, Tu mi l-ai luat. A doua oară…

Hohotind de plâns, se întoarse și o văzu pe doamna Milescu îndreptându-se spre el în capotul alb, murdar de nămol în partea de jos, ca o mireasă din filmele de groază. Ștefan se puse în calea femeii, s-o scutească de ceea ce văzuse el, dar ea pricepu.

— Sabina… Pasăre a plecat, reuși să îngaime printre lacrimi Ștefan.

Femeia îl privi cu ochi de ceață și înfrângere, iar cei doi oameni se îmbrățișară, ținându-se strâns, cu gândurile cerând la unison socoteală lui Dumnezeu, în miros de cozonaci scoși din cuptor și pucioasă din sufletele lor, în ploaia care cădea și peste cei puri, și peste cei cu inimă grea și peste cei morți.

Domnul Milescu se desprinse din brațele soției și, pentru o clipă, rămase ca o statuie. Părul Sabinei deveni într-o clipă mai negru, iar pielea de sub ochi întinsă, trasă de o manivelă invizibilă. Văzu corpul soției sale subțiindu-se, sânii care pierduseră în ultimele două decenii lupta cu gravitația, își luară revanșa, iar picioarele parcă nu mai aveau început de paranteze. În fața lui, era Sabina cea de acum douăzeci de ani, în rochia albă din poza de sub pat, fața schimonosită de plâns i se schimbase în zâmbet. În pupilele ei dilatate se văzu un tată și un soț iubitor, mult mai tânăr. Douăzeci de ani, atât ne-a luat să ne iertăm și să ne regăsim. Încă mai e viață-n noi...

— N-a fost vina noastră, Sabina! Așa a vrut Dumnezeu, abia acum am înțeles… Iartă-mă!

Începu să hohotească mai tare, însă durerea se transforma încet în bucuria regăsirii, își spuse că a fost orb și prost pentru că n-a putut s-o vadă mai devreme pe soția lui. O trase din nou lângă el. În forța cu care îl strângea femeia, pricepu că și ea simțea același lucru. Într-o pasăre cât un pumn își regăsise anii din viață pierduți și se gândi pentru ultima oară la domnul psiholog care vorbise despre distanțare și lipsa comunicării. Fusese nevoie ca Cel-de-Sus să mai cheme la el un suflet nevinovat ca ei să poată trece peste rănile trecutului. Își sărută pe frunte soția și plecară amândoi spre casă, prin ploaie, îmbrățișați ca doi îndrăgostiți.

Înainte să intre în scara blocului, domnul Milescu simți că trebuie să se uite înapoi. Îl zări în depărtare pe Petrișor făcându-i cu mâna, iar Pasăre i se așezase pe umăr. Reușise să zboare.

Allex TRUȘCĂ

Absolvent al Facultății de Automatică și al unui master în Business Management, Allex (n. 1982) este pasionat de istorie și mitologie medievală. Scrie proză în registru fantastic, fiind autorul romanelor Nebunul alb (2019) și Cealaltă regină (2018). În mod curent, publică proză scurtă, în reviste și în antologii.

în același număr

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Allex Trușcă scrie proză fantastică, romane fantasy și publică în mod curent proză scurtă, în periodice. Construcția bună, subiectul seducător și fraza scurtă sunt trei dintre atuurile scrisului său. Recent a publicat romanul I put a spell on you (Litera), care s-a bucurat de succes și de vânzări foarte bune.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de Mihai ENE

TREI

CĂRȚI NOI

Unul dintre cele mai bune romane contemporane, apărute în ultimii ani. (Doina Ruști)

LITERA

Mihai Ene despre [GEORGES DIDI‑HUBERMAN – ]

În fața imaginii. Întrebare despre finalitatea unei istorii a artei

ISTORIA ȘI LITERATURA

O conferință cu scriitori, istorici și antropologi, organizată de universitarii bucureșteni și clujeni. Cine vrea să participe intră aici:

https://us02web.zoom.us/j/86980887890?pwd=TERoYk1IUFpqZUNIclZFU1FjNExVZz09#success

Humanitas

Reducere: 25 la sută

ART

O carte inedită, dincolo de granițele vieții.

Viața Culturală

Scriitori la Palatul Suțu: Cătălin D. Constantin și Dan Mircea Cipariu.

citeste.ro

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro