Jarmila Horáková reprezintă un fenomen unic în poezia cehă și română contemporană: este prima poetă cehă de limbă română, o limbă de care s-a îndrăgostit atât prin intermediul studiilor de specialitate (este absolventă a Românisticii pragheze și a studiat cu reputații specialiști și traducători precum Jiří Felix, Libuše Valentová sau Jiří Našinec). Dragostea ei pentru limba și literatura română este atât de puternică, încât se poate spune că a reinventat poezia pentru a o putea scrie în limba română, pe care și-a ales-o drept limbă de expresie pentru superbele sale poeme. Ca români, nu ar avea cum să nu ne bucure atracția limbii române pentru scriitorii străini și faptul că unii dintre ei și-o aleg drept limbă de expresie artistică. Să nu uităm că în numărul anterior din Familia, Marius Miheț recomandă o foarte tânără și talentată poetă slovacă numită Anna Valentová, care, la fel ca și românista pragheză, s-a îndrăgostit iremediabil de limba română și cu ajutorul ei și-a găsit vocația de poetă.

Jarmila practică o poezie sobră, neîncărcată de imagini inutile, convingătoare în primul rând prin narativitatea, accesibilitatea și transparența ei, care o ajută să-și croiască fără probleme drumul către mintea, sufletul și inima cititorului făcându-se simțită aici influența destul de semnificativă a unora dintre nouăzeciști, în special Anca Mizumschi, dar și a douămiiștilor, cu precădere Răzvan Țupa, Comin Perța sau chiar Ofelia Prodan (în cele mai bune momente ale sale). În schimb (și în aparent contrast cu forma), textele poetei impun prin încărcătura intelectuală, erudiție și forța ideilor puse în joc, adesea inspirate de comparații personale ale autoarei între modul de a fi, de a trăi și de a gândi al cehilor și al românilor sau cu un focus încă și mai puternic asupra sieși ca întruchipare a însingurării femeii moderne (cu atât mai mult a intelectualei) curajoase și oricând pregătite a-și asuma și succesele, și ratările și mai ales de a se autoasuma, de a se descrie ca atare, fără complexe, fără menajamente, fără falsă pudoare, dar neobișnuit de fină capacitate de a intui, numi și descrie cele mai ascunse și mai delicate aspecte ale unor drame general umane pe care găsește puterea de a le particulariza și articula la nivelul propriei persoane, fără a le priva totuși de caracterul lot universal și mai ales fără a le transforma în tragedii personale.

• Mircea Dan Duță*

GRABĂ

Tocurile înalte care

în mod normal

îți conferă o notă de eleganță superioară

înseamnă în situația de față

când trebuie să lungești pasul

lipsă de stabilitate (interioară)

nesiguranță (emoțională)

și neîncredere (în sine).

E vară și pe coafura ta ondulată

cad picături

din ce în ce mai multe

din aparatul de aer condiționat.

Nu există altă soluție,

trebuie să străbați repede

străzile aglomerate.

Dar atunci când te grăbești, este greu de găsit

un echilibru

între cap, picioare

și imaginea ta în lume.

LALEA

Azi-dimineață m-am trezit

cu o lalea pe cap

pur și simplu creștea acolo.

Ce să fac?

Să disper? Să intru în panică?

S-o ascund sub pălărie?

Să mă fac că este o pălărie?

Ies din casă, timidă,

și încerc să mă ascund,

să merg pe la umbră,

dar floarea se ofilește.

N-am încotro.

Trebuie să circul

numai prin zone însorite.

Cineva mă întreabă

Ce-o să faci cu ea?

Ce să fac?

Am s-o ud.

PLECARE

Trebuie să găsești cel mai bun moment

pentru a te retrage

și a-ți asigura plecarea

filtrată prin materia dură -

un bun-rămas dulce-amar

înainte să fii zidită

în țesătură fină

a singurătății de mătase

a altora.

OCHELARI

Acum câțiva ani

am primit

cadou niște

ochelari roz

care însă s-au spart imediat

în clipa când am testat

duritatea zidului

de lângă mine.

Am alergat de partea cealaltă

să-ți cer iertare.

Dar nu mai erai acolo.

FĂRĂ ECOU

Când te întâlnești cu domnul Nimeni,

personaj sub formă de portret cubist

alcătuit din sunetul cuvintelor,

universul întreg se deschide,

plin de praf și de toată mizeria

în a cărei răceală și inerție

este zadarnic să cauți

vreun ecou. [ vyškrtnul jsem “omemesc" ]

BINE AI VENIT

La un moment dat ai impresia

că ai ajuns până la capăt,

că mai departe nu se mai poate,

că te doare fiecare clipă a existenței,

îți piere pofta de frumusețe,

de parcă s-ar fi defectat broasca

de la porțile iadului

din tine.

Iadul tău personal - sună bine, nu?

Fiecare are câte un infern personal de lux,

într-o variantă individualizată.

De când porțile sale sunt în permanență deschise,

te simți privilegiată

poți oricând să te plimbi pe acolo,

să îți retrăiești de mii de ori

trecutul penibil,

să visezi la viitorul

care nu va veni niciodată.

Ce-i drept, în iad este cam multă durere,

dar, pe de altă parte,

este atât de cald și de comod…

Părăsirea incintei presupune un anumit efort.

Nu ești sigură dacă ai chef să te întorci

în prezentul friguros.