OPTm
nr. 74

Sonata de Ferentari

„Căci orele se târăsc pe brânci; cu gleznele zdrobite se târăsc, mai greu ca anii, iar săptămânile trec tot mai repede și le pierzi mai ușor decât secundele: drumul de la luni la sâmbătă e plimbarea unui deținut în cerc; mereu te pomenești în locul de unde ai plecat și de mult nu mai știi de unde-ai plecat și nici unde-ți doreai să te vezi ajuns...” – iată, una dintre cele mai sugestive notații din Sonata pentru acordeon în care sunt sintetizate raporturile personajelor aldulesciene cu alteritatea, cu sinele, dar mai ales cu timpul, ținând cont de perioada manifestării acestora – perioada comunistă. Prin grila acestei viziuni se va pătrunde în universul romanesc pentru a identifica diferitele funcții care animă destinele protagoniștilor „într-o lume aflată în marginea Bucureștiului și a istoriei”.

Pentru romanul Sonata pentru acordeon (1993), Radu Aldulescu a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Anul 2021 aduce o nouă ediție, a III-a, publicată la Editura Litera (Biblioteca de Proză Contemporană), cu o prefață (Despre „adevărurile” ficționale) semnată de Călin Teutișan, prefață care fixează romanul între timpul scrisului și cel al publicării:

 „Se dovedește o carte a două «vremuri» – o dată, a «vremii» scrierii ei (între 1984 și 1988, conform notației din final a autorului), prin alinierea destul de evidentă la contigentul epic optzecist și la forme estetice agreate de acesta […] apoi «vremii» publicării ei și a primei ei receptări, prin libertățile tematice, pe care construcția epică și le poate permite după 1990”. 

Plasarea sub egida a două „paradigme” sintetizează o istorie  a autorului, cel puțin complexă, implicit a scrierilor sale, determinând tocmai de aceea și unele dintre cele mai contradictorii receptări critice. 

Radu Aldulescu se înscrie în tradiția unei proze  de analiză și de construcție a unor biografii și destine umane; de aici și tema - o cronică a familiei Dei. Dar în subsidiar se relevă (și) radiografierea atentă a unei societăți totalitare (România comunistă), devoalându-i fără menajamente mecanismele de funcționare. În Sonata pentru acordeon se evidențiază o conștiință artistică interesată să contureze, în special, un periplu al marginalilor, dintr-un Ferentari comunist, dominat de „epica” acordeonului. Merită selectate, mai întâi, o serie de detalii care surprind atmosfera din „Epoca de aur”,  mai ales în descrierile de grup, realizate în termenii unui „realism dur”: 

„Țăranii din piață moțăie încovrigați în cuștile tarabelor, trăsniți de sudoarea sticolasă a amiezii, și muște mari li se plimbă pe fețe. Au înțepenit cu gâtul sucit cu sacii de morcovi, sângele lor se prelinge peste tarabe, în dâre lipicioase cu miros de fructe fermentate”. 

Descrierea trece treptat în analiză sociologică: „Și-aicea încă-i bine, da` să vezi la țară, că nu-i pâine, nu-i mălai, nu mai vorbesc de altceva”. Urmează notarea obsesivă a unei stări generalizate. Infiltrarea Securității în viața personală, temă obsesivă, ia forma unui discurs confesiv: 

„Astfel toți ne schimbăm, și de bunăvoie, și siliți. Gândește-te numai, oricât te-ai fi împotrivit, erai legat cu mâinile la spate și dus pe calea lor cu pumnii după ceafă. Ori erai momit, mințit, ei oricând găseau metoda de a te schimba. Astfel ajungeai să nu mai fii tu, ci cel de care ei aveau nevoie. Nu exista cale de întoarcere”. 

De la retorica rememorării, se ajunge inevitabil la structurile de „rezistență” ale dictaturii, la obișnuitele lipsuri alimentare și la cozi: „Era de așteptat, făină n-au găsit în tot orașul” sau „dacă vrea să-i fac prăjituri, se scoală la patru dimineața și stă la coadă și ne ține rând și mie și lu soțu\până venim de la servici\, că se dă numa` două kile de persoană...”.  Dar să nu uită, romanul lui Aldulescu este primul de după căderea comunismului, care aduce nu doar imaginea unei societăți opresive, ci o poveste scrisă la finalul anilor 80, căci după mărturisirile autorului, Sonata pentru acordeon a fost definitivată în 1988, ca abia după trei ani să fie publicată, în alte condiții sociale. Într-un anumit fel este un document de epocă, un roman despre comunism scris în timp real. 

 Sesizăm cu ușurință că, în acest spațiu concentrațional, Timpul tronează în calitatea sa de suprapersonaj – este martorul schimbărilor interioare și exterioare prin care au trecut protagoniștii aldulescieni. Ba, mai mult, este martorul propriei schimbări, în măsura în care Sistemul l-a reconfigurat în funcție de propriile-i dogme. Altfel spus, Timpul aparține Sistemului, nu lui însuși, cu atât mai puțin indivizilor. În completarea fragmentului din incipit, extas din roman, merită amintite și alte paragrafe simbolice ce redau noua identitate ficțională a Timpului: 

 „Timpul le-o lua înainte, de aici încolo prea puține se mai puteau îndrepta și nimic nu se mai putea strica”; Sau: „Acum, Atunci, Cândva, Odată, Niciodată sunt numele pe care le pui halei în care îți câștigi viața de pe o zi pe alta”.  „Și el părea să fi intrat într-o încleștare teribilă cu timpul”. 

Diegesis-ul propriu-zis  ia formele prestabilite de această structură temporală.

Povestea detabuizează, după cum s-a observat, unele dintre cele mai importante mutații pe care regimul ceaușist le impusese, așa cum  este procesul de urbanizare hei-rup-istă a comunității din Ferentari, precum și implicațiile acestuia în mentalul individului, pe care Radu Aldulescu reușește să-l suprindă în paginile romanului său:

„Tocmai apăruseră șantierele. Ele s-au întins mai întâi peste brâul de maidane din jurul cartierului și peste Stadion, intrând apoi adânc în iazurile cu stâne și foșnetul lanurilor de porumb, pentru ca blocurile să apară peste noapte, cu patru, cu zece etaje, roze, galbene, albe, portocalii, verzulii, albastru-apoase, culori livide”. 

Apariția „pădurii de blocuri” este direct proporțională cu demolarea caselor personale. În acest sens se explică și reacțiile de frământare și de oscilație ale lui Gheorghe Dei – a vinde sau a nu vinde casa? „Și totuși, uite că el nu se-ndura, fiindcă nu reușea să întrevadă unde se va duce cu banii ăia în buzunar”. 

Situațiile epice, specifice romanelor „tradiționale”, pe tema periferiei, marcate de momente capitale (nașterea, nunta, moartea, balul etc.), sunt prezente în Sonata pentru acordeon ca reflex al cronicii familiei Dei, ceea ce, în opinia lui Călin Teutișan, conferă romanului atmosfera de „bâlci balcanic”. Simbolică în portretizarea ulterioară a lui Radu Aldulescu, scena înmormântării, de exemplu,  creionează ceea ce critica de specialitate avea să denumească drept – un „realism dur”: 

„Deja îi acoperiseră jumătatea de sus a feței cu un pachet de vată, căci îi plesniseră ochii și îi curgeau necontenit pe obraji ca niște lacrimi de coptură [… ], iar cei care o scoaseră din casă și o duseseră pe umeri până la duba de la poartă s-au făcut totuna pe haine de zeama verde-ruginie ce șiroia printre scândurile sicriului la cea mai ușoară clătinare”.

Se poate constata că romanul lui Radu Aldulescu interferează cu unele constructe naturaliste, interesant, în această direcție, ar fi de observat alte potențialități, care vin din resorturile autorului, mai ales în pasajele filmice și dure, ca scena unui viol ori ca portretele cu adevărat memorabile. Putem vorbi despre o viziune a sistemului socio-economic-politic (comunist), dar să nu uităm, că romanul aduce povestea unui personaj care ignoră cu totul societatea și regulile ei. Ereditatea (premisa naturală a devenirii psihoindividuale) influențează devenirea ulterioară a indivizilor. Analizând arborele genealogic al familiei Dei recunoaștem o reiterare, sub o formă sau alta, a unor „drame” transmise de la o generație la alta. De exemplu, destinul Ninei. Deși mariajul cu Virgil Pascu părea să anunțe o stabilitate în viața fetei Deilor, se sfârșește destul de rapid, ca urmare a infidelității acesteia – eveniment ce atrage după sine o serie de reacții dure din partea părinților. Reținem, însă, remarca lui Gheorghe Dei, tatăl Ninei (la rându-i înșelat de soție): 

 „Tocmai plecase și taică-su, socotind că mai lesne ar reuși Ciocioana de una singură s-o facă să-și bage mințile-n cap, însă nu înainte de a-și împărtăși resemnarea, că ce naște din pisică... Adică cu cine să semene, Ciocioano?! Să-ți iei curva și să vă duceți dracu\, amândouă, că mi-ați mâncat sufletu\ și mi-a ajuns pân-aici de cât m-ați făcut de râsu` lumii!”. 

Chiar dacă Nina a fost răsfățata familiei (în detrimentul fraților – Gelu și Marian), în final se va supune, pe de o parte, lui Iordan („divorțat de un an și cu două fetițe măricele, cărora le plătea pensii alimentare”), iar pe de altă parte, Sistemului, întrucât va lucra toată ziua la bandă, la Flacăra Roșie (Nina ajunge să fie colegă de serviciu cu mama ei). 

De menționat că, asemenea Ninei, majoritatea personajelor sunt legate, ba chiar blocate, de mediul profesional și/ sau personal.

Prin romanul său, Radu Aldulescu oferă o viziune crudă și foarte atentă asupra realității, dar în același timp marcată de un umor epic intrinsec și firesc, conturând veridic fresca societății românești din perioada comunistă. Este un roman plin, în măsura în care autorul nu ezită să inventarieze unele dintre cele mai contradictorii evenimente ale realului: furturi, violuri, partide de box, jocuri de poker, pariuri sportive, iubiri violente, infidelități, inițieri erotice, înmormântări, nunți etc.

Radu Aldulescu, Sonata pentru acordeon, prefața de Călin Teutișan, București, Litera, 2021.

Ciprian HANDRU

Masterand la Studii literare românești, absolvent al Facultății de Litere (UBB, Cluj-Napoca), Ciprian este preocupat de literatură și de fotografie.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

 

 

Allex Trușcă scrie proză fantastică, romane fantasy și publică în mod curent proză scurtă, în periodice. Construcția bună, subiectul seducător și fraza scurtă sunt trei dintre atuurile scrisului său. Recent a publicat romanul I put a spell on you (Litera), care s-a bucurat de succes și de vânzări foarte bune.

Doina RUȘTI

 

 

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

Recomandată de Mihai ENE

TREI

 

 

 

CĂRȚI NOI

 

 

Unul dintre cele mai bune romane contemporane, apărute în ultimii ani. (Doina Ruști)

LITERA

 

 

Mihai Ene despre [GEORGES DIDI‑HUBERMAN – ]

În fața imaginii. Întrebare despre finalitatea unei istorii a artei

 

 

ISTORIA ȘI LITERATURA

O conferință cu scriitori, istorici și antropologi, organizată de universitarii bucureșteni și clujeni. Cine vrea să participe intră aici:

https://us02web.zoom.us/j/86980887890?pwd=TERoYk1IUFpqZUNIclZFU1FjNExVZz09#success

 

 

 

 

 

Humanitas

 

 

Reducere: 25 la sută

ART

 

 

 

 

O carte inedită, dincolo de granițele vieții.

 

Viața Culturală

 

Scriitori la Palatul Suțu: Cătălin D. Constantin și Dan Mircea Cipariu.

 

 

 

citeste.ro

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro