Istoria vie: A N I I '90

Georgeta Drăghici, Carmen Firan, Florin Bican, Ioana Drăgan, Gabi Lupu, Cătălin Ghiță, Serenela Ghițeanu - Confesiuni. Carte. Idei - nr. 46 / 11 ianuarie, 2021

Imaginea de fond

Georgeta DRĂGHICI, Radio Cultural

Au trecut mulți ani de atunci, dar distanța nu e și garanția unei bune receptări.

Anii '90 ai secolului trecut au fost ani de reașezare a criteriilor și a ierarhiilor, tot ce nu se putuse spune înainte a izbucnit cu putere, prin urmare n-au lipsit excesele, erorile, patima, subiectivitatea extremă, polemicile aprinse și reglările de conturi. Cu toate acestea, reașezarea s-a produs. Scriitori foarte buni, despre care se știa prea puțin sau care erau subevaluați, au urcat în ierarhiile criticii, de exemplu generația '70, cu scriitorii ei rafinați, apoi generația '47, așa-numita "generație pierdută", oniricii, Școala de la Târgoviște sau redescoperirea Cercului literar de la Sibiu. Alexandu George, Barbu Cioculescu și mulți alții au adus în atenție perioade și autori prin analiza cărora au acoperit multe dintre "petele albe" ale istoriei literare. S-a încercat o recuperare a literaturii exilului, în mare parte reușită prin tenacitatea unor istorici literari ca Nicolae Florescu, Florin Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Ștefan Ion Ghilimescu.

Literatura de detenție, jurnalele unor scriitori interbelici (Alice Voinescu, Jeni Acterian, Mihail Sebastian), căderea cenzurii au schimbat nu numai imaginea epocilor trecute, ci și grilele de lectură. "Est-etica", un concept al Monicăi Lovinescu a făcut o lungă carieră. Lumea s-a împărțit în două, au urmat polemici care au dus la puncte de vedere ireconciliabile între apărătorii autonomiei esteticului și susținătorii criteriului etic. E cunoscută disputa între Eugen Simion și Gheorghe Grigurcu sau Alexandru George. Demolarea vechilor ierarhii, punerea în balanță a compromisurilor unor scriitori de valoare (ca G. Călinescu, Sadoveanu, Arghezi, Nichita Stănescu sau Marin Preda) cu opera lor a declanșat nenumărate inamiciții, valabile până azi. Eticii și esteticii s-au războit în paginile revistelor de cultură, unele nou înființate, altele vechi și reîmprospătate.

Între timp, literatura își urma cursul. Deși se citea mai mult presa, mai ales politică, deși mulți scriitori au devenit ziariști sau au intrat în politică, deși se deplângea dizolvarea autorității criticii, s-a scris destulă literatură și critică literară. Cred că poezia a fost cea care a ocupat prim-planul. Romanul epocii postdecembriste mai avea de așteptat - de la tipar ieșeau cărți scrise sau începute înainte de 1989, în reviste se vorbea despre o criză a romanului. Au apărut însă și romane, și proză scurtă, și eseu. Nu era toată lumea acaparată de politică. Scriau reprezentanții generației '80, de altfel erau autorii așteptați, ei înșiși abia așteptau să se lanseze cu adevărat. Mircea Cărtărescu, Ion Stratan, Traian T. Coșovei, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Marin, Magda Cârneci, Denisa Comănescu, Bogdan Ghiu, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Alexandru Vlad, Alexandru Mușina, Ion Bogdan Lefter, Radu G Țeposu, Octavian Soviany, Ioan Buduca, Radu Călin Cristea, Alexandru Cistelecan și mulți alții umpleau paginile revistelor. Era o literatură proaspătă, vie, o critică inteligentă și percutantă.

Generația cu adevărat nouă care s-a afirmat atunci a fost, evident, generația '90, deși considerată de unii dintre critici o prelungire a optzecismului. Era, bineînțeles, într-o oarecare măsură, nici o generație nu apare din neant, dar avea mărci proprii. Textualismul și intertextualitatea optzecismului le înlocuiseră cu naturalețea și concretețea imaginilor, cu o dezinhibare mai mare a limbajului și a tematicii. Sexualitatea și licențiosul își făceau loc mai mult și mai scandalos decât înainte.

Simona Popescu, Rodica Draghincescu, Daniel Bănulescu, Dan Silviu Boerescu, Cristi Popescu, Mihail Gălățanu, Ioan Es. Pop, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Saviana Stănescu, Răzvan Petrescu, Horia Gârbea sau Ioana Drăgan veneau cu propuneri de literatură distincte, originale și s-au impus - fiecare cu un stil ușor de recunoscut - cu volume puternice care au ocupat scena literară a acelor ani. Romanele lui Radu Aldulescu, Dan Stanca sau Alexandru Ecovoiu infirmau ideea de criză a genului mai ales pentru că exploatau zone diferite ale limbajului, ale tematicii. Angela Marinescu și Nora Iuga își publicau atunci cărțile de poezie, poate cele mai importante, dacă avem în vedere faptul că multe poete tinere gravitau în jurul acestor două stiluri poetice pline de forță, care au influențat vizibil generațiile ulterioare.

S-a mai întâmplat ceva notabil și cu urmări până acum, integrarea literaturii tinere basarabene în literatura optzecistă sau nouzecistă, după caz. Îmi amintesc cronicile entuziaste din revista "Vatra", teoretizările lui Alexandru Cistelecan pe marginea poeziei basarabene și includerea ei în canon.

Au fost anii în care a apărut "Ferestrele zidite", romanul devenit repede foarte cunoscut și în Europa, scris de Alexandru Vona în 1947 și rămas nepublicat. Au fost anii în care au apărut "Levantul" și primul volum din "Orbitor", ale lui Mircea Cărtărescu. Tot acum au apărut manifeste literare, cum a fost, în 1996, cel publicat în "România literară" de Ion Manolescu, apoi, spre sfîrșitul deceniului, "Fracturismul" lui Marius Ianuș.

Generația 2000 s-a format în acești ani 90.

A fost o perioadă efervescentă, plină de idei și de aspirații, "anii romantici" despre care vorbește Gabriela Adameșteanu, nedreptățiți uneori în prezent de perspectiva noastră ușor maniheistă, ce pierde nuanțe și culori reținând doar polarizările. Iar refuzul ficțiunii la începutul anilor '90 nu era atât de compact cum s-a spus adesea. Se citea și se comenta ficțiune, se scria poezie, proză, eseu. Realizam la radio în acea perioadă emisiunile "Lecturi în premieră" și "Revista literară radio" și găseam texte inedite la mai toți scriitorii, indiferent de generația din care făceau parte, iar cronică literară se difuza constant.

Sunt multe de spus despre primul deceniu postdecembrist, chiar și ce s-a făcut la Radio România Cultural ar merita o discuție, pentru că nu există scriitor important sau carte semificativă care să nu fi trecut prin emisiunile noastre, un fel de audio-istorie literară, chiar foarte cuprinzătoare, s-a derulat și aici, în pas cu literatura.

Ce a rămas astăzi? A rămas foarte mult, deși au ieșit din scenă mulți scriitori, extrem de activi atunci. Ani ai recuperării, ai înnoirii, ai demitizărilor și ai iconoclasmelor, un pic haotici, un pic confuzi poate, anii '90 ai secolului trecut sunt mantaua din care au ieșit generațiile următoare, literatura de atunci încoace, profesionalizarea de azi a scrisului.

Setea de cărți

Cătălin GHIȚĂ,

scriitor, profesor, Universitatea din Craiova

Cred că ar fi plictisitor dacă aș oferi un răspuns academic scrobit, care să-i împartă, pe categorii, pe acei scriitori care se impun după optzeciști, dar înaintea fracturiștilor. Oricum, dacă ne-a învățat ceva istoria literară a fost că toate propunerile de top împreună cu etichetele avansate și lipite de noi cu atâta grijă față de epistemele literare vor fi ridiculizate și desființate de generațiile viitoare. Acestea vor privi cu infinită compasiune naivele noastre tentative de ordonare a unui material scriptural care lor le va apărea limpede ca apa din punct de vedere axiologic. Dar poate că eu însumi mă las furat, în chip nepermis, de optimism, crezând că urmașii noștri vor mai fi preocupați de clasificări poetice sau de taxonomii narative într-o lume amenințată de catastrofă ecologică.

Revenind la temă, aș îndrăzni să rostesc două vorbe despre atmosfera culturală a anilor ’90, perioada în care mi-am făcut studiile liceale (1991-1995) și universitare (1995-1999). În multe privințe, era un soi de haiducie economică, în care prețurile se modificau într-un ritm amețitor, în care profituri miraculoase, obținute într-o zi, se topeau ca zăpada de primăvara în dimineața următoare. Era perioada unui anticomunism visceral, în care marxismul și ceaușismul se amestecau în bolul alimentar al discursului public deficitar educat. Era și perioada unei nostalgii după bunele vremuri trecute ale „dezghețului” din anii ’60, în care oamenii mai în vârstă, confruntați cu nimicirea bruscă a unui sistem de valori perceput, treptat, drept falimentar, se confruntau cu dificultăți identitare și economice fără precedent și, neștiind cum să le gestioneze, apelau la realitățile idealizate ale propriei tinereți.

Mai presus de orice însă, prima jumătate a decadei postrevoluționare a fost perioada descoperirii unui univers nou, cel al cărții libere. S-au tipărit, în primii anii de după 1989, cărți fundamentale de literatură, filosofie, psihologie, sociologie și istorie, iar faptul cel mai surprinzător a fost tirajul imens al fiecăreia dintre acestea. Mii, chiar zeci de mii de exemplare legate între coperte poroase și imprimate pe hârtie gălbui-cenușie, de ziar ordinar, se vindeau ca pâinea caldă. Mecanismele insidioase ale societății de consum capitaliste (jocurile video și filmele ieftine) abia intraseră pe piața autohtonă, iar televiziunea prin cablu și internetul au pătruns pe scară largă abia în a doua jumătate a decadei. Au fost, astfel, câțiva ani în care cultura părea să înflorească exploziv, în pofida limitelor impuse de situația financiară dezastruoasă în care se găseau aproape toți cetățenii români, cu excepția privilegiaților de partid și a securiștilor.

Anii aceia au trecut, iar pofta de literatură și setea de cunoaștere care i-a definit nu se vor întoarce niciodată. Dacă ar trebui să găsesc, la repezeală, o sintagmă pentru a defini anii ’90, i-aș numi „carnavalul iluziilor culturale”.

Vârsta de aur a cititului

Serenela GHIȚEANU, profesoară, Universitatea din Ploiești

Anii ‘90 sunt undeva într-un halou cenușiu, care e cel al clădirilor, al hainelor și al mașinilor de atunci. Pentru că, cel puțin în prima parte a decadei, totul arăta ca în anii ‘80. Dar nu era foarte deranjant atâta vreme cât eram obișnuiți și altceva nu trăisem.

Acum, privind în urmă, îmi dau seama că a fost ultima perioadă de citit frenetic. Culmea este că atunci mulți se plângeau că „nu se mai citește” din cauza agitației politice. În realitate, în acei ani a fost editată, e drept, în condiții grafice proaste, de cele mai multe ori, o cantitate uriașă de cărți și s-a citit enorm.

Imediat după 1990 au apărut micile edituri, care publicau, în fine, literatura de foarte larg consum, de tip Sandra Brown. Niște cărți cu coperți kitschoase, cu carton și hârtie poroase, ca în anii ’80, la prețuri accesibile. Și care se vindeau ca pâinea caldă pentru că în comunism publicul nu avusese parte deloc de așa ceva.

Editurile vechi, profesioniste au intrat, unele, în degringoladă pentru că nu au știut să se adapteze la cerințele pieței. Mai târziu, unele au și dispărut. Câteva au reușit să „recupereze” scriitorii români din exil, de la Dumitru Țepeneag și Vintilă Horia la Paul Goma. Mult așteptata „literatură a sertarelor” s-a dovedit că nu prea a existat.

Cât despre literatura închisorilor, a apărut Jurnalului fericirii de N. Steinhardt, dar într-o ediție nefericită, la Cluj. Tot atunci a apărut și Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, dar într-o primă ediție greu vizibilă. Aveau să mai treacă niște ani ca să mai apară câteva titluri.

Editura Humanitas a venit cu „partea leului”, cu autori interbelici ori interziși cu totul până atunci, ori parțial, ca Cioran, Ionesco, Eliade, Noica, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, și cu autori de filozofie care nu ar fi putut fi traduși în comunism, ca Hannah Arendt, cu Originile totalitarismului, André Glucksmann și alti critici ai totalitarismului. Deși după ’90 cozile la alimente dispăruseră, uneori era coadă la cărți!

Apoi, odată cu crearea editurii Polirom, au apărut și cărțile de literatură străină la care nu avusesem acces până în ‘90.

A fost mult haos editorial, edituri mici au dispărut peste noapte, răpuse de rigorile unei piețe sălbatice, altele au reușit să se profesionalizeze și să reziste.

Se cumpăra carte foarte mult în anii ‘90 și nu doar carte nouă. Existau anticariate pline ochi de cărți care goleau biblioteci vechi.

În București, în centru, lângă Universitate, exista un anticariat, perete în perete cu librăria „Mihai Eminescu”, unde găseai la prețuri derizorii literatură franceză din anii ‘60 și ’70, dar și ediții vechi, interbelice și chiar antebelice.

Alt anticariat se găsea pe Bd. Magheru, ceva mai încolo de Sala Dalles. Un altul era pe dreapta, cum mergi dinspre Muzeul Șuțu spre Piața Unirii - cu rafturi pline și înalte până la tavan, încât aveai nevoie de o scară. Iar altul era camuflat de-a dreptul, lângă Teatrul Odeon de azi, pe stânga, la etaj, deasupra papetăriei Criterion.

Toate aceste anticariate nu mai există în zilele noastre.

Îmi aduc aminte de anii ‘90 ca de o vârstă de aur în care nebunia politică, la care nu eram deloc insensibilă, nu m-a împiedicat să îmi cumpăr săptămânal o sacoșă cu cărți, câteva noi și mult mai multe de la anticariat, devorându-le după aceea, ca pe niște trufandale. Deși arătau jalnic, asta și erau, niște trufandale, după o perioadă de lipsă și interdicție. Gustul libertății se întâlnea cu gustul frumosului și făceau din lectură o experiență unică.

Cei care am trăit acea perioadă am rămas cu gustul de a citi, dar cei care erau atunci doar copii sau nu erau deloc nu vor ști niciodată că lectura e una dintre aventurile esențiale pentru care venim în această viață. Vor „consuma” (din când în când) cărțile, așa cum consumă alte produse.

Lecturi

Florin BICAN, scriitor

Dacă în anii 90 a existat o literatură la modă, nu-mi amintesc. Îmi amintesc doar așteptarea euforică din primele luni „post revoluționare” ca pe piață să irumpă capodoperele literaturii de sertar obstrucționate de cenzura comunistă. Care capodopere ori n-au mai irumpt, ori n-am mai fost eu de față la irumpția lor. În anii 90 nu prea stăteam prin țară. Și eram mai degrabă chitit să recuperez cărțile la care nu avusesem acces până atunci și pe care le puteam citi în engleză. Așa că n-am citit sincronic decât puține titluri aparținând deceniului, iar întâlnirea mea cu ele a fost mai curând aleatoare: Antonia Byatt, Possession (1990), Michael Ondaatje, The English Patient (1992), Donna Tartt, The Secret History (1992), Annie Proulx, The Shipping News (1993) și Sherman Alexie, The Lone Ranger and Tonto Fistfight in Heaven (1993). A, și primul volum din Harry Potter! Dintre ei, „m-am lipit” de Antonia Byatt, Annie Proulx și Sherman Alexie. La noi, asociez perioada respectivă, în primul rând, cu Levantul lui Mircea Cărtărescu (1990). Rețin apoi volumele unor autori emergenți care navigau – mi se părea mie – sub pavilionul unei pasiuni nestrunite de vreo facultate de filologie: Daniel Bănulescu, cu volumul de poezie Te voi iubi pân’ la sfârșitul patului (1993) și romanul Te pup în fund, Conducător iubit! (1994) și Radu Aldulescu, a cărui Sonată pentru acordeon a apărut în 1993. Ar mai fi apoi Bedros Horasangian, cu Enciclopedia armenilor (1994) și Mircea Nedelciu, cu Zodia scafandrului, care chiar dacă a fost publicată în 2000, este produsul anilor 90 – și încapsulează esența lor. Și cu totul aparte pentru perioada respectivă în România mi se pare absența literaturii autohtone pentru copii.

Memorii și alte cărți

Anca Șurian Caproș

Jurnalist, Radio România Actualități

Mulțumesc de invitație, deși nu mi-e ușor a scrie când incursiunea în acei frumoși, dar nebuni ani scoate din cutele memoriei multă nostalgie. E drept totuși să scot de la naftalină amintirea acelor ani, pentru simplul motiv că nu pot și nu vreau să uit ce am câștigat cu adevărat atunci.

Altfel, epoca poartă mai degrabă hainele mele de la 20 de ani, decât zdrențele peticite de inflație și de deziluzii ale părinților și ale bunicilor. Și e tot atât de adevărat că altfel vedeai lumea de la Universitate decât de pe cine știe ce platformă industrială care ținea cu dinții de un trecut în destrămare.

Rămân însă printre amintirile vii și alegerile libere, dar neeliberate de fantomele trecutului, și mineriadele care ne-au făcut să simțim până în pragul anilor 2000 fiori pe șira spinării, dar și febra recuperărilor de tot soiul sau efortul de a ne scoate din cap cuvintele limbii de lemn. Recuperarea colocvialului, a cuvântului dezinhibat nu pot fi uitate nici ele. la pachet cu o publicistică vie, colorată, frenetică. Azi parcă aș vedea mai multe nuanțe, dar atunci albul și negrul clar își tot găseau principiale pricini de sfadă.

Iar literatura cred că le-a trăit și ea pe toate. Pentru dezamăgiți și nostalgici, copertele colorate ale romanelor siropoase din genul Sandra Brown promiteau evaziuni ieftine (dar sigure) și pregăteau terenul pentru succesul telenovelei. Naționalismul rămas „cât” din „epoca de aur” crea și el adevărate bizarerii de stil și infecta specia pamfletului.

De partea cealaltă a baricadei, producția editorială părea sedusă de memorialistică și de recuperarea autorilor indezirabili până în 89. Se republicau interbelicii, scriitorii din exil, literatură de sertar. Totuși, parcă din sertar erau scoase mai mult pasaje care căzuseră la cenzură, incluse acum în ediții complete, decât cărți ținute acolo în așteptarea unor vremuri mai bune. (Se poate să greșesc eu, dar amintirile au neajunsul de a fi selective.)

Dar dacă e să evoc lumea de hârtie cu care am petrecut tumultul acelor ani aș aminti neapărat aventurile onirice și ontice prilejuite de „trăiristul” Eliade ale cărui opere apăreau pe bandă rulantă, amestecând beletristica și publicistica cu opera specialistului în istoria religiilor. Mi-e teamă că în amalgamul ăsta nu am făcut ordine nici astăzi.

Din ce în ce mai estompată de trecerea timpului mi se arată și scrierile lui Cioran ori publicistica lui Eugen Ionescu. Nu și teatrul celui din urmă. „Jurnalul fericirii” rămâne carte de căpătâi și astăzi și un vârf greu de atins al memorialisticii și al literaturii răsărite de gulagul autohton.

Contemporanii nu păreau să fie prea la modă, împărțiți și ei între mai bătrânii cu operă comentabilă și optzeciștii care și-o scriau sub ochii noștri. Poate prea sub ochii noștri, încât cititorii i-au băgat în seamă cu adevărat de abia în anii 2000. Cei care publicau pentru prima dată în anii 90, cu atât mai mult nu aveau șanse mari de a fi vizibili.

Totuși, „Levantul” și „Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu ori „Femeia în roșu”, romanul triou-lui Babeți-Nedelciu-Mihăieș, poate și „Exuviile” Simonei Popescu rămân legate de acei din ce în ce mai îndepărtați ani 90, primii 10 de libertate învățată din mers.

Cred totuși că mult din ce s-a scris în acei ani a apărut și mai ales a fost citit în noul mileniu. De solul nesigur al tranziției se prindeau greu rădăcinile, dar aluviunile care-l invadaseră, propice germinațiilor, au rodit în cele din urmă

Trecător prin anii 90

Carmen FIRAN, scriitoare

Unul din lucrurile care nu mi-au lipsit în anii dictaturii au fost cărțile. Cenzura era vigilentă cu autorii români și părea neatentă cu cei străini. Se traducea și se publica mult, traduceri de calitate imprimate pe hârtie proastă cu litere mici și coperți terne. Dar citeam enorm. Timpul curgea leneș ca un râu de câmpie și totuși câte nu făceam într-o singură zi! Nu cred că tinerețea e răspunsul, ci o altă dinamică a vremurilor, compensarea energiilor irosite, tihna lecturii și contemplației în vremuri care nu ne tihneau.

În 1990 am citit cel mai puțin. Ceasurile s-au dat peste cap, nu mai apucai să faci nimic. Avalanșa de ziare apărute peste noapte ne-a furat cărțile, televizorul ne ocupa ochiul, totul era nou, diferit de ce trăisem până atunci și eram lacomi să experimentăm ceea ce ne fusese interzis. Tot atunci a apărut și risipirea în acte mărunte de moment și situații conjuncturale, un alt fel de nesiguranță, neliniști și anxietăți de tip occidental. Se așternea praful peste cărți în timp ce noi tropăiam, căutând să recuperăm ce credeam că ni se luase. Libertatea nu era nici ea ușoară. Te simțeai dator să faci chiar ce n-aveai chef pentru a ține pasul cu degringolada generală.

După febra postrevoluționară, cu entuziasmul crestat și dezamăgirea bine instalată, am revenit la cărți. Unele de sertar, precum romanele și jurnalul lui I.D. Sârbu sau mărturiile de închisoare ale Lenei Constante, altele aparținând unor autori străini interziși, ca Soljenițîn sau Henry Miller. Ciudat, dar până atunci nu mă gândisem niciodată la cât de important este un traducător bun. Citisem Henry Miller în franceză, adus pe sub mână de un amic scriitor care putea călători în Occident, dar abia după ce l-am citit în românește tradus de Antoaneta Ralian l-am gustat la toate nivelele stilistice și literare. Deja străzile se umpluseră de tarabe cu cărți traduse peste noapte de amatori, publicate de edituri și mai amatoare, cu greșeli și neglijențe de redactare. În special volume de spiritualitate, esoterism și sexualitate. Cenzura politică dispăruse, iar cenzura prostului gust întârzia să apară.

Anii 90 mi-au adus și bucurii literare personale. Romanul Tot mai aproape mi-a fost publicat la Editura Albatros și volumul de versuri Trepte sub mare la Cartea Românească. Am scris romanul Farsa despre zilele Revoluției și am început să explorez dualitatea lingvistică și literară româno-engleză. Cu toate erorile plătite, cu nostalgia zăpezilor de altădată, privind înapoi sunt alături de Edit Piaf. Non, je ne regrette rien

.

Amintiri vechi

Gabi LUPU, jurnalist

Anii '90, anii desprinderii de comunism, au adus cu ei o întreagă literatură memorialistică. Citeam fascinați literatura închisorilor. Ion Ioanid, Jeni Acterian, Alice Voinescu, Paul Goma...."Fenomenul Pitești”, scris de Virgil Ierunca, a fost una dintre cele mai cumplite cărți citite vreodată. Singurul lucru care mă convingea să o duc până la capăt era gândul că dacă cei închiși acolo au putut îndura atâtea orori pot și eu măcar să citesc despre ele.

Așa am aflat de eroii luptei anticomuniste. Elisabeta Rizea din Nucșoara era o minunăție de muiere!

Ce a rămas? O mărturie de credință viscerală numită "Jurnalul fericirii” - scrisă de cel mai curajos și mai asumat anticomunist: Nicolae Steinhardt.

În loc de concluzie

Ioana DRĂGAN, scriitoare

Important mi se pare de precizat de către cine.

Pentru generația tinerilor de douăzeci-treizeci de ani, anii 90 nu există. S-au născut în lumea liberă și tot ceea ce le povestesc părinții despre acele timpuri tulburi, exaltate și revoluționare este aidoma lecțiilor plictisitoare de istorie din liceu.

Pentru cei care sunt doar cu un deceniu mai vârstnici, anii 90 rimează cu o copilărie fără uniforme la școală, cu banane și citrice fără restricții de sezon și cu dezvoltarea personală într-o societate scăpată de comunism și aflată într-o tranziție abruptă către economia de piață.

Pentru cei care avem astăzi în jur de cincizeci de ani, anii 90 sunt anii tinereții. Cei mai frumoși, cei mai promițători, cei mai entuziaști. Lumea toată a fost a noastră!

Pentru cei mai bătrâni ca noi, lucrurile se complică. Părerile sunt împărțite și pulverizate în milioanele de experiențe ante și post revoluționare. Pentru unii, a fost mult mai bine. O eliberare și un nou început. Pentru alții, sfârșitul lumii lor. Fie ea ceaușistă, dictatorială, oprimantă. Prin comparație cu stabilitatea acesteia, cutremurul anilor 90 a fost și a rămas unul devastator.

Ce literatură era la modă? Lumea încă citea mult. Nu numai puzderia de ziare și reviste care, unele, dispăreau la prima oră a dimineții de la chioșcurile unde se forma coadă… Printre preferințe se numărau volumele de memorialistică, jurnalele, literatura de sertar – atât cât a fost. Mi-aduc aminte, de exemplu, de succesul scrierilor lui Ion Ioanid – ”Închisoarea noastră cea de toate zilele”, apărută la editura Albatros în 5 volume.

Cu toate că o generație nouă și talentată de tineri scriitori, nouăzeciștii, și-a făcut apariția cu scrieri crude și dezinhibate, eliberate de ermetism și de limbaj aluziv, impregnate de un „nou realism” inspirat și de noile realități sociale ale vremurilor, impactul literaturii s-a diminuat. A existat din ce în ce mai puțin interes pentru proză și poezie. Așa cum este normal să se petreacă în lumea liberă și în contextul unei oferte de carte explozive, s-au despărțit apele și circuitele literare și paraliterare. Publicul larg a descoperit-o pe Sandra Brown și s-a simțit atras de toate genurile literaturii de consum care au invadat exponențial o piață de carte în plină dezvoltare.

Amintirile sunt încă proaspete. A fost un deceniu cu multe frământări și cu tulburări sociale grave. Societatea românească a fost zguduită din temelii. Nimeni nu mai părea să aibă răbdare să construiască noua lume temeinic și în timp rezonabil. Se ardeau etape precum bețele de chibrit, dar, firește, că nu era suficient. Mi-aduc aminte cum în primii ani de după Revoluția din 1989, speram cu ardoare ca Europa să ne primească imediat, ieri dacă s-ar fi putut, pentru că noi acolo eram dintotdeauna. S-a întâmplat abia în 2007 și decalajele încă persistă.

Privind în urmă, au fost anii unor trăiri intense: ambiții, orgolii, înflăcărări uriașe, dar și deziluzii, trădări și negări. Regretabilă a fost cearta unor intelectuali care nu au rezistat atracției fatale a lumii politice care i-a dezbinat.

Ce-a rămas astăzi? Suntem prea aproape pentru o evaluare obiectivă și corectă.

A fost „un moment” de cotitură care a durat, de fapt, un deceniu. Au fost înființate instituții, s-au schimbat mentalități, s-au ridicat forțe sociale noi, cu toate că ghiulelele trecutului au continuat să atârne și să pună piedici în toate domeniile.

Cred că au rămas prezente, în memoria colectivă a celor care își mai amintesc acei ani, curajul și romantica determinare a unor deschizători de drumuri care s-au angajat total într-un efort de sincronizare a României cu valorile europene.

Ce nu a rămas astăzi este sentimentul libertății totale de care generația anilor 90, atât de însetată de libertate, a beneficiat fără restricții în acea perioadă. Au fost anii în care frica, teama sau chiar inhibiția dispăruseră cu desăvârșire. Față de orice, inclusiv față de autoritățile naționale, mondiale, cosmice. Astăzi, inhibițiile normale sunt la locul lor, teama eventual s-a instalat la dimensiuni pandemice… Dar frica – nu. Pentru că frica a fost exclusiv atributul dictaturii.

Georgeta Drăghici, Carmen Firan, Florin Bican, Ioana Drăgan, Gabi Lupu, Cătălin Ghiță, Serenela Ghițeanu

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

Anii 90

NOUA LITERATURĂ

Proza Simonei NASTAC aduce un stil ferm și matur, un bun control al instrumentarului narativ, personaje credibile și un final salvat in extremis, printr-o soluție de tip fantastic, fără ca aceasta să impieteze însă asupra textului, ci dimpotrivă, consolidând nota misterioasă a povestirii.

Călin TEUTIȘAN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Despre interpretarea etnologică

de Ioana-Ruxandra Fruntelată,

Editura Etnologică, decembrie, 2020

Recomandată de Doina RUȘTI

The ROFest.Trends Film Festival, Chicago, 2021:

Vlad Ivanov, Istvan Teglas

La mulți ani inocenți, Ioana Pârvulescu!

CĂRȚI NOI

Scoția, anii 80. O mamă bețivă, un copil care își caută drumul. Pentru acest roman de debut, Douglas Stuart a primit Booker Prize, pe 2020. more

Siria: război, teroare, un copil care povestește. Pandora M, Anansi

SCRIITORI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

Georgeta Drăghici, în redacție, Radio România Cultural. Anii 90.

În nr.-ul acesta semnează

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro