Florina Ilis publică volumul de povestiri Pandemia veselă și tristă în timpul pandemiei și își anunță încă din titlu sursa de inspirație și subiectul pe care le concentrează în acest volum. Cu toate că își păstrează stilul cu inflexiuni ludice, inocente, prin care se ajunge la a expune subiecte tari, dimensiunea redusă impusă de povestire pare să o dezavantajeze în ceea ce privește construcția acțiunii și a personajelor, după cum declara chiar autoarea la lansarea cărții. Totuși, reușește să transforme realitatea în literatură, printr-un exercițiu de transpunere autentică.

Miza volumului este tocmai această încercare, subiectul abordat fiind unul actual, cât se poate de prezent în discursul zilnic. Pentru a spori fascinația cititorului și pentru a deschide și o variantă de interpretare subversivă, în volum fiind sugerată, de exemplu, inclusiv neîncrederea în testele COVID 19, repetarea testelor fără un motiv bine determinat ("Ministerul Sănătății anunță că va repeta testele atât pentru nou-născuții depistați pozitiv (în număr de 9), cât și pentru mame"), personaje evident bolnave primesc rezultat negativ și apoi își îmbolnăvesc membrii familiei: "Tu ai ieșit negativ la ambele teste, de aceea mama te-a îngrijit acasă până s-a îmbolnăvit și ea". 

Tot în ceea ce privește autenticitatea, se fac trimiteri la referințe bine cunoscute din muzică (Passenger cu melodia Let her go), din literatură (Ion al lui Liviu Rebreanu) sau chiar la postul de radio Magic FM. Pentru a ancora acest cadru cât mai mult în prezent, limbajul include și termeni recent introduși în uzul limbii române, precum link, share, cuvinte pe care totuși autoarea simte nevoia să le distingă de restul textului prin subliniere. 

În ceea ce privește logica internă a textului, narațiunea se desfășoară la persoana a III-a, însă perspectiva este filtrată subiectiv, prin prezentarea viziunii unui singur personaj. Naratorul este un simplu observator, intim legat de personajul din perspectiva căruia "povestește". Mai mult, povestirile volumului oferă și posibilitatea de a fi văzute ca interconectate – prin simetria titlurilor O urăsc! – O iubesc! sau prin păstrarea unor nume proprii – Victor pentru copilul din O noapte de gardă și din Minunata lume virtuală sau Marius.

Insistența de a crea dimensiuni cât se poate de autentice produce un efect neașteptat, dar care urmează stilul autoarei. Visul, magicul apar în acest univers, care pare cât se poate de real și de actual, și se întrepătrund într-un mod aproape firesc cu lumea pe care cititorul o poate recunoaște, aproape similară cu cea pe care o trăiește chiar el zi de zi.

Visul este învestit cu diferite funcții: de trecere, de semn în ceea ce privește destinul etc. În povestirea Corona, Dora începe să halucineze, să simtă totul ca prin vis din cauza bolii, pe drumul din Japonia spre România. Ea nu va reuși nici măcar să își revadă familia, din cauza simptomelor care îi întrețin halucinația și visul. Mai mult, în vis i se arată bunica, despre care încă nu știa că a murit, și spre care începe să alerge, dar "se împiedică", simbolic, de cordonul mașinii de tuns iarba – devenită aici un opozant al vieții, al naturii, o forță aparent scăpată de sub controlul omului:

"Și, dintr-odată, zgomotul mașinii de tuns iarba răzbi până la ea și i se păru de nesuportat, nedrept și indecent totodată".

Visul apare și în O noapte de gardă, unde este investit cu puterea de semn al destinului, conform căruia se poate interveni în viața personajelor. Eli visează parcursul vieții nou-născutului Mădălinei și decide să facă rocada între acest copil, pe care îl bănuiește ca fiind nedorit, și Victor, care tocmai murise, copilul unei familii despre care știa că îl aștepta cu nerăbdare. Visul nu este, așadar, fără semnificație. Apariția lui reprezintă un indiciu pentru cititor, o modalitate de a anticipa evenimentele viitoare ale narațiunii.

Momentele de halucinație par să deschidă fisuri prin care uneori chiar forțele magicului își fac loc. Cea mai puternică manifestare a magicului se înregistrează în O noapte de gardă, la moartea lui Victor.

Copilul "nu privea spre chipul mascat al asistentei, ci undeva peste umărul ei. Ca și cum s-ar mai fi aflat cineva în încăpere. O umbră sau un duh nevăzut. În lumina slabă din salon i se păru că vede reflectându-se în pupila neclară a ochilor copilului niște umbre vii".

Ochii copilului devin suprafață de reflexie, prin care Eli poate să vadă o dimensiune care altfel îi este inaccesibilă. Mai mult, nu doar Victor este cel care percepe acest fior mistic, ci și fiul Mădălinei, care "se trezise și el. De parcă ar fi simțit duhul morții trecând", și de parcă ar fi intuit deja schimbarea de destin care i se pregătea.

Astfel, universul pe care Florina Ilis îl prezintă, a cărui miză este o realitate cât se poate de recentă, include totuși visul, ca funcție și apanaj al magicului. Legătura cu dimensiunea transcendentală implicată este evidențiată și prin sincronizarea strărilor interioare ale omului în raport cu cele ale naturii, prin echilibrul transcendental pe care îl menține pe de o parte omul, iar pe de cealaltă parte, natura - prezentă într-un mod mai gălăgios, mai evident, acum, odată cu înghețarea activităților oamenilor, închiși din pricina virusului.

"Liniștea măreață a acelei dimineți nu era tulburată decât de trilurile păsărelelor care, în mod ciudat, de când începuseră restricțiile de circulație, se auzeau mai puternic ca niciodată".

(O urăsc!) 

Păsările apar la fiecare conflict și încearcă parcă să acopere vocea oamenilor, să se lupte cu vorbele pe care le spun:

"Prin poarta deschisă a pronaosului izbucni dintr-odată o ceartă între vrăbii, asurzitoare și atât de aproape, încât neastâmpăratele păsări acoperiră cu sfada lor ultimele cuvinte ale preotului, pe care pictorul mai mult le intui decât le auzi"

(Judecata de Apoi).

Când discuția aprinsă dintre preot și pictor se oprește, natura se liniștește și ea, oamenii și natura fiind astfel sincronizați perfect, influențându-se reciproc, păstrând dinamica pe care o presupune menținerea în echilibru:

"Bătrânul tăcu câteva clipe, adâncit în gânduri. Vrăbiile încetaseră larma sau se duseseră în altă parte, fiindcă se lăsă tăcerea, dar era o liniște întretăiată pretutindeni de zvonurile nelămurite și urgente ale naturii trezite la viață."

(Judecata de Apoi).

În O noapte de gardă, când "semnalele pe aparate nu arătau bine", "afară vântul se întețise, mișcând înspre geamuri ramurile abia înverzite ale marilor platani din curte". Tema naturii care învie, în strânsă legătură fiind cu reacțiile omului, este completată de autoare inclusiv prin imaginea de pe coperta volumului, unde animalele și păsările par că se mișcă nederanjate de nimic, în timp de omul stă închis în casă și le privește de la fereastră.

Un alt fapt preluat din realitatea imediată și prezentat subversiv e reprezentat de nedreptățile societății românești, ca în povestirea O urăsc!, una dintre cele mai bune din volum, publicată și în revista de față.

Directorul din O urăsc! urma să fie amendat pentru că documentul (pe care totuși îl avea) nu era corect completat, conform noilor reguli. El se simte nedreptățit de situația în care se află ("Cum să mă amendați pentru că îmi fac datoria...?!") cu toate că recunoaște apoi că nu datoria era cea care îl ducea chiar și în acea duminică la birou, ci dorința de a pleca de acasă, unde ar fi stat cu soția sa. Corectitudinea, politețea par să fie în acest univers caracteristici negative, exagerări de nedorit, atât din partea organelor legii (cărora li se cere să închidă ochii – cum motivul amenzii ar fi unul de greșeală de redactare, iar nu de rea-voință), cât și din partea celor din jur – directorul nu își mai suportă soția care "e bună, e corectă, săritoare". În Judecata de Apoi, pictorul refuză, dintr-o atitudine idealistă, să se abată în orice fel de la dogma religioasă. Îl sancționează "corect" pe preotul care bea, refuză, din frica de a nu fi amendat de episcop, să picteze Biserca așa cum îl roagă preotul. Dora este politicoasă cu omul din avion, dar politețea este o atitudine tot mai obositoare, care îi întemnițează trăirile interioare și care se va pierde până la urmă în delirul bolii. Astfel, nedretatea este fin atacată prin sugerarea hipercorectitudinii.

Efectele virusului variază, iar ele par să nu fie doar negative. Carantina conduce la despărțirea de ceilalți și de rutină, cum se întâmplă cel mai evident în cazul lui Marius din O iubesc!, care va începe să lucreze de acasă. O altă consecință negativă este moartea. Bunica Dorei moare, infectându-se cu virusul de la nepoata sa, care, bolnavă fiind, nici nu apucă măcar să o revadă pe bunică. Copilul Mădălinei de la maternitate moare și el, infectat cu coronavirus. Pe lângă efectele negative ale virusului, care se evidențiază cel mai mult la nivel fizic, el pare să fi produs schimbări în viața fiecărui personaj. Astfel, virusul devine un fel de intrigă a fiecărei povestiri. Urmările pozitive vin tocmai de pe urma schimbărilor și ele se localizează pe plan emoțional și chiar spiritual.

Pe lângă natură, prezentată, cum am spus, în continuă comunicare cu oamenii, apare și natura interioară: în conștiința personajelor se pornește un flux al discursului interior care conduce spre revelație. Restricțiile impuse de virus îl fac pe director să realizeze că își urăște soția. Discursul său, pe care îl rostește cu voce tare, îl va determina la schimbare pe șeful echipajului de poliție care îl oprise, care va și divorța de soția sa (povestire care urmărește oarecum un traseu indirect, precum cel din povestea rabinului Eisik din Cracovia). Marius (O iubesc!) va realiza nevoia de a iubi doar după ce va trebui să lucreze de acasă, izolat de toată lumea. Concluzia generală va fi totuși, aproape de fiecare dată, un sentiment de eliberare, vizibil fie printr-un mers ușor, fie printr-un plâns eliberator, ce marchează rezolvarea conflictului interior (conștientizat doar datorită virusului propriu-zis sau datorită restricțiilor). Polițistul-șef, după mărturisirea că va divorța, "mergea drept, milităros. Ușor, ca o pasăre"; Dora, ce tocmai află de moartea bunicii ei, "când, mai târziu, s-a așezat la masă și a început să mănânce, cu motanul în brațe, plângea și râdea vinovată printre lacrimi".

Procedeele literare, modul de a crea literatură devin vizibile, pentru că Florina Ilis își alege drept subiect pandemia care a avut și încă are loc. Se realizează, de fapt, o descriere a realității prin filtrul literaturii, prin viziunea unui narator ce se autopoziționează pe frontiera dintre realitatea propriu-zisă și universul ficțional. Naratorul este un narator la persoana a III-a în volum, dar este, în același timp, o instanță singulară și subiectivă în raport cu realitatea propriu-zisă la care se raportează și din care se inspiră. Instanța narativă presupune o deschidere spre ambele lumi. Mai mult, se lucrează – chiar dacă nu în mod direct sau anunțat –  cu convenția la vedere, tocmai pentru că, pe de o parte, există trimiteri la limbajul despre subiectul ales, iar, pe de altă parte, cititorul cunoaște realitatea la care se face referință.

Există fine trimiteri la limbaj pe parcursul întregului volum: termenii foarte recent introduși sau enunțurile reciclate din limbajul media, de exemplu în Corona "acum e în afara oricărui pericol! spuse el repede, ca și cum ar recita o poezie gata învățată". Problema limbajului este abordată însă direct în ultima povestire, care devine de fapt o povestire în ramă despre discursul coronavirus: rama este reprezentată de cadrul realității, adică familia care află că nou-născutul lor ar fi fost infectat cu coronavirus, iar povestirea propriu-zisă se petrece exclusiv prin media și pe rețelele de socializare. Există trei tipuri de discursuri: cel al rudelor și al cunoștințelor, știrile pe de internet și comentariile la aceste știri. Știrile se doresc a fi obiective, prezentând și date concrete, care însă variază de la articol la articol, deși vizează același subiect. 

Pentru personajele principale ale povestirii, părinții lui Victor, singurul fapt care avusese loc era că niște "oameni în combinezoane albe, cu glugi și cu chipurile acoperite, năvăliră peste ei, separându-i", din cauza testului care ieșise pozitiv (doar testul, fără simptome sau stări dramatice). Cu toate acestea, cei de pe rețelele de socializare reacționează ca în fața unei catastrofe medicale. Întreaga dramă a fost astfel provocată prin această știre, care la final e pusă în mod ironic împreună cu știrile din sport, cu zodiacul etc. 

Autoarea nu se limitează la evidențierea reacției hiperexagerate a celor din afară, a celor care sunt doar spectatori și susținători online ai acestui caz. Inclusiv cei diagnosticați se comportă conform discursului despre ei. Mama copilului declară în final că simte că atât ea, cât și copilul ei au renăscut (fără ca nimic altceva să se fi întâmplat în afară de rezultatul pozitiv al testului ce purta numele lor). Tatăl spune: "mulțumesc tuturor celor care au fost alături [online!] de mine, de Roxana și de Victor în aceste zile de coșmar". Coșmarul a însemnat, de fapt rezultat emis drept pozitiv și toată forfota creată în jurul acestui fapt. Dramatizarea situației se face însă fără conștiința sau intenția teatralizării. 

Prin abordarea acestei tematici se face din nou o trimitere subversivă, de data aceasta la discursul media și la felul în care el acționează, la puterea și capacitatea lui de a modifica și de a crea fragmente de realitate, în timp foarte scurt și prin mijloace aproape imediate.

Cu siguranță punctul de maximă intensitate simbolică îl reprezintă povestirea din final, ce are valoare metatextuală. Discursul în general, și discursul media în particular, prezintă viziuni despre lume. La fel cum Minunata lume virtuală expune foarte direct o variantă de a percepe lumea, la fel, Pandemia veselă și tristă, în întregul său, prezintă o altă opțiune de a vedea și de a înțelege aceeași realitate exclusiv prin discurs.

Florin Ilis, Pandemia veselă și tristă, Iași, Polirom, 2020