OPTm
nr. 92/5

Nu alegeți după titlu

Întrebare: ce mă califică să-mi dau cu părerea despre ultima capodoperă antumă a lui Gustave Flaubert? Paranteză: zic „ultima”, pentru că Ispitirea sfântului Anton mi se pare o carte slabă. Am închis paranteza. Răspuns: păi, trei lucruri. Întâi, că sunt un cititor destul de tăbăcit (pe nișa romanelor, vreau să spun; la poezie și proză scurtă sunt tămâie). Al doilea, că nu am citit cartea asta din propria mea alegere, ci la recomandarea lui Florin Iaru. Iar al treilea, c-am căzut peste niște afinități elective. 

Educația sentimentală este un roman lung și plictisitor, cu un titlu absolut greșit (din punct de vedere al marketingului). Nu pot să-nțeleg ce-a avut Flaubert în minte de s-a oprit la titlul ăsta! El, martirul stilului! El, omul care stătea o săptămână să aleagă un adjectiv! El, muncitorul care se documenta ani de zile pentru o carte! Nu știu, nu pot formula nicio ipoteză. Doar dacă... doar dacă nu cumva îmi scapă ceva evident, ceva la mintea cocoșului. Să fie o replică la Suferințele tânărului Werther? Să fi vrut Flaubert să-i bată obrazul lui Goethe, la distanță de-aproape un secol? Sau – și mai simplu! – să fi fost atât de supărat pe cititorii săi, încât să fi vrut să-i învețe minte să nu mai aleagă cărțile după titlu?! 

De ce „plictisitor”? Pentru că toată acțiunea se concentrează în ultima parte, dar asta încă nu ar fi nimic; plictisitor pentru că, în Lumea Fără Pixeli, scriitorii (chiar și maeștrii, ce să mai vorbim de caracudă) umpleau pagini cu nesfârșite descrieri, ceea ce dă azi o senzație de compunere școlară (A venit iarna, Nenea Stiopa milițianul, Satul meu e ca o floare) – nu, mint, nu sunt „pagini cu descrieri”, sunt zeci de pagini, poate o sută, poate două (cartea are cam 600 de pagini, cu tot cu note). Ce ar face un om obișnuit dacă ar avea de povestit o Revoluție (cea de la 1848, în cazul ăsta) și tribulațiile unui băiat de bani gata, încurcat cu patru femei deodată? Ce-ai face tu? Ce-aș face eu? Ce-ar face oricine? Ar povesti Revoluția, că aia-i baza, și-ar strecura-n țesătură și nurii celor patru doamne, pe ici, pe colo, că loc e destul (în 600 de pagini?!). Dar Flaubert, nu și nu: Revoluția e mică, pricăjită și ținută-ntr-un colț, pe când Marie Arnaux, Rosanette Bron, Louise Roque și madame Dambreuse ocupă tot prim-planul cu mofturile lor – dar și cu cheltuielile la care-l bagă pe tânărul nerod provincial, pe Frédéric Moreau. 

Am ajuns, în fine, la motivul adevărat pentru care m-am decis să scriu spre „Educația sentimentală” și nu despre altă carte, cu mult mai suculentă (am citit o grămadă în ultimul timp... ca noi toți). Iată-l: unul dintre romanele mele a avut parte de o cădere catastrofală, ceva de domeniul Lehman Brothers – mai exact, mi s-a spus că mi-am plictisit cititorii. Mi s-a spus pe toate vocile; pe TOATE. Și, după vorba veche, când doi oameni și cu popa trei îți spun că ești beat... du-te de te culcă. 

Care-i mecanismul plictiselii? Care este mecanismul plictiselii în literatură? Cum anume se petrece pierderea cititorului? Cum m-a pierdut Flaubert pe mine? Când? De ce? Cum i-am pierdut eu pe toți? Ce s-a-ntâmplat? Care-s resorturile? 

Cred că am găsit trei. Iată-l pe primul: personajul principal. Dacă cititorul nu simte vreo solidaritate, cât de mică, cu eroul – atunci e de rău. Iar eu am simțit numai dispreț pentru Frédéric: un prost. Mai rău decât atât: un prost plin de bani, un prost care nu plătește singur oalele sparte (de el), ci i le plătesc arendașii. Așa o fi la rentieri, n-am de unde să știu; pentru mine, asta a fost destul. Prea mult, chiar...

Al doilea motiv: punctele de contact. Nogent-sur-Seine, Fontainebleau și Paris, astea-s decorurile. Pe vremea aia (1837 – 1948) lumea era Franța, și mai exact, Parisul; nimic despre restul planetei, în afara unor vagi referiri (proletare!) la Polonia, Veneția și Ungaria. Pentru mine, ca român de secol XXI, nu e-n carte aproape niciun punct de sprijin, cu excepția unor străzi din Paris pe care le-am recunoscut după nume (dar nu și după altceva: totul se întâmplă cu ani de zile înainte de sistematizarea baronului Haussmann!). Romanul abundă de numele proprii ale unor politicieni locali, morți înainte ca țara mea să existe, ale căror isprăvi oratorice nu mi se par câtuși de puțin convingătoare. Singura parte în care m-aș fi putut regăsi – Revoluția – e fușărită într-un hal fără de hal, deși aici era un mare punct de contact: Februarie 1848 (revolta populară) plus Iunie 1848 (reacția establishment-ului) la francezi seamănă destul de bine cu Decembrie 1989 plus Iunie 1990 la români. Dar pentru asta a trebuit să cotrobăi prin istorie, că de la Flaubert n-am înțeles nimic. Vorba nemuritorului Patraulea, personajul lui Jean Constantin: „E păcat, tovarăși!”.

Al treilea: intenția. Când cititorul termină lectura și rămâne ca vițica la poarta cea nouă, atunci scriitorului n-o să-i fie moale, n-o să-i fie moale deloc. „Ce-ai vrut să spui?”, este întrebarea la care autorul, viu, mort, departe sau mut, trebuie să răspundă. Și eu n-am simțit că Flaubert mi-a răspuns când l-am întrebat: „Ce-ai vrut să spui cu asta? Cine a educat sentimental pe cine? Femeile astea l-au educat pe Frédéric? Frédéric s-a educat singur? Sau vrei să spui că ratarea este singura „educație” cu care se alege omul, la sfârșitul vieții? Sau, poate: tu, Gustave Flaubert, încerci să-ți educi cititorii, prin intermediul poveștii, să nu facă ca Frédéric Moreau? Un fel de „Așa NU”? Sau nu ai vrut să spui nimic din toate astea, ci doar să scrii un roman bun, un roman-model pentru urmașii tăi Văcărești, pentru scriitorii lumii care urma să se nască după tine?”. 

Dacă asta și-a propus, atunci a reușit: am regăsit influența cărții ăsteia la o grămadă de consacrați, la Camil Petrescu, la Guy de Maupassant, la Theodore Dreiser, la Scott Fitzgerald, la Radu Petrescu și la foarte-foarte mulți, la o cireadă întreagă, n-am eu acuma timp și nervi să-i înșir pe toți; nu mai zic de Marcel Proust și de Thomas Mann, că mă râd și curcile, dar zic de Márquez și Murakami! Clar. Lui Flaubert i-a ieșit... dacă asta i-a fost intenția. Dar dacă nu?  

Iată un citat dintr-o scrisoare pe care autorul i-a trimis-o unui consătean din Nogent-sur-Seine, după ce omul cela (un anume Louis Bonenfant) îl informase că există o familie Moreau în localitate și că-i posibil să se supere (dar Flaubert terminase de scris cartea, după ani și ani de muncă – recunosc, muncea mult):

„E prea târziu pentru mine să îmi schimb hotărârea. Un nume propriu este un lucru extrem de important într-un roman, ba chiar un lucru capital. A schimba numele unui personaj ar fi ca și cum l-ai schimba pe acesta în toată alcătuirea lui. Ar fi ca și cum ai vrea să faci dintr-un negru un alb. Îmi pare rău pentru familia Moreau din Nogeant. Dar nu vor avea de ce să se plângă de mine. Căci domnul Moreau al meu e un tânăr foarte bine”.

După cum se vede, un secol și jumătate e destul ca „un tânăr foarte bine” să devină, în ochii reci ai posterității, cu totul altceva: un prost. 

Iată și câteva citate din final (care e mult, mult mai bun decât restul) ca să vă faceți singuri o părere despre legendarul stil al lui Flaubert: 

„- Îmi pari foarte potolit în privința politicii, nu-i așa?

- E vârsta, zise avocatul.

Și își rezumară viața. 

O rataseră amândoi, cel care visase dragostea și cel care visase puterea. Care era oare pricina?

- Poate din lipsă de hotărâre, zise Frédéric.

- Se poate, în ceea ce te privește […]

Apoi dădură vina pe hazard, pe împrejurări, pe epoca în care se născuseră. Frédéric reluă:

- Nu asta credeam noi, odinioară, la Sons, că vom deveni, când tu voiai să faci o istorie critică a filozofiei, iar eu un mare roman medieval despre orașul Nogent, subiect pe care-l găsisem în Froissart: cum seniorul Brokars de Fénestranges și episcopul de Troves l-au atacat pe seniorul Eustache d’Ambrecicourt. Îți aduci aminte?

Și, dezgropându-și tinerețea, își spuneau la fiecare frază: „Îți aduci aminte?”[...] 

În timpul vacanțelor din 1837 se duseseră la Turcoaică [...] Fuseseră văzuți ieșind de acolo. Se iscă o poveste care n-a putut fi uitată nici după trei ani. 

Ei și-o povestiră cu amănunte, fiecare completând amintirile celuilalt; și, după ce sfârșiră, Frédéric zise: 

- Asta-i tot ce am avut mai bun!

- Da, poate! Asta-i tot ce am avut mai bun, zise Deslauriers”.

 

emag

Mihai BUZEA

Mihai Buzea (n. 1971), reporter la Cațavencii, licențiat în filologie, s-a făcut cunoscut și prin romanele Gastarbeiter (2017), Jimmy (2018), Recrutorii (2019). Umorul, miza socială, alunecările satirice, dar și o anumită poezie în construcția biografiilor ficționale fac din Mihai Buzea unul dintre prozatorii remarcabili ai literaturii contemporane.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Proza Simonei NASTAC aduce un stil ferm și matur, un bun control al instrumentarului narativ, personaje credibile și un final salvat in extremis, printr-o soluție de tip fantastic, fără ca aceasta să impieteze însă asupra textului, ci dimpotrivă, consolidând nota misterioasă a povestirii.

Călin TEUTIȘAN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

Despre interpretarea etnologică

de Ioana-Ruxandra Fruntelată,

Editura Etnologică, decembrie, 2020

 

Recomandată de Doina RUȘTI

 

 

 

 

The ROFest.Trends Film Festival, Chicago, 2021:

Vlad Ivanov, Istvan Teglas

 

 

La mulți ani inocenți, Ioana Pârvulescu!

 

 

 

CĂRȚI NOI

 

 

 

 

 

Scoția, anii 80. O mamă bețivă, un copil care își caută drumul. Pentru acest roman de debut, Douglas Stuart a primit  Booker Prize, pe 2020. more

 

Siria: război, teroare, un copil care povestește. Pandora M, Anansi

 

 

 

 

 

 

 

SCRIITORI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

 

Georgeta Drăghici, în redacție, Radio România Cultural. Anii 90.

 

 

 

 

 

În nr.-ul acesta semnează

 

 

 

 

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro