Pe Aldulescu l-am văzut prima oară la Muzeul Literaturii, într-o cârciumă care se numea Groapa. Stătea cu mâna în falcă, aplecat peste masă, cu un tricou verde foarte procopsit. A fost dragoste la prima vedere - cum m-a văzut, mi-a făcut semn, ia vino aici, Zenob, mi-a zis el, să-mi dai o bere! Cam la a doua halbă ne povesteam viețile, iar pe măsură ce detaliam, trecând în revistă pixurile deținute de-a lungul timpului, de la cele cu muci, de pe vremea lu’ Împușcatu’, la cele cu cerneluri plasmatice, am băgat de seama că berea lui Aldulescu se umpluse de litere mici, aurite, fluturași de lumină, care cărau pe aripioare nu doar praf de polen, ci pulberile unor lumi care-au lăsat moștenire ambiții, scandaluri și drame, capete rostogolite pe trotuarele topite de soare și fuste - doamne, câte stambe, cu flori și năsturei de sidef! -, mâini încleștate pe topoare, obstinațiile bastarzilor, ca să nu mai punem la socoteală milioanele de prooroci, amanți și colivărese, cu toate amintirile și poveștile lor. Și cu fiecare înghițitură de bere, literele astea se înmulțeau al dracu de repede, încât de la pixuri și de la anii de școală, de la învățătorul care purta scufie albastră pe sub căciula de miel, de la miresmele unei după-amieze din anii 80, la parfumul indescriptibil al geloziei, în sfârșit, nu știu cum am ajuns să povestim despre împărățiile melanoponților și-ale altor neamuri, care-a  avut perioadele lor de de glorie sub frunza  de dud. Un singur lucru n-am putut să vorbesc cu el: cum aude cuvântul "haios" o și ia razna, nu știu cum, cuvântul ăsta, pe care el îl vede ca pe-un grăsan cu șort negru, cuvântul ăsta plăcut, legat prin firișoare subtile de întâmplările vechi și nemuritoare, ei bine acest "haios" îi pune nervii la treabă și ca să mă credeți, n-aveți decât să citiți mai departe. Dar să nu credeți cumva c-aș fi de acord cu ce-a spus!

1. Ce piesă vestimentară, obiect sau parfum a avut însemnătate mare pentru tine, îl consideri norocos sau magic, se leagă de o întâmplare decisivă…?

Nu m-am atașat vreodată de piese vestimentare, sau obiecte-amulete de orice fel, pe considerentul că mi-ar purta noroc, că ar provoca o magie albă sau neagră, sau o întâmplare decisivă pentru destinul meu. Tocmai pentru că n-am apetență pentru genul ăsta de fetișism, empatizez cu el la maxim, mă fascinează când îl descopăr la alții și, mai cu seamă, când se întâmplă, când economia intrigii mi-o cere, de fapt, să-l atribui unor personaje din romanele mele. In privința parfumurilor, în caz că întrebarea se referă la mărci de parfumuri care induc sau mențin o stare de spirit pasibilă să favorizeze norocul în dragoste, în afaceri sau într-o carieră, eventual, literară, se cuvine să spun că n-am prea folosit parfumuri la viața mea. Până să-și producă efectul magic, parfumul potențează, sau mistifică, sau pervertește mirosul omului. Fiecare om în parte și omul, în general, are un miros specific, care poate da seama de mișcările din sufletul lui. Subiectul s-ar preta la o discuție lungă, cu referințe oculte. Mă rezum doar să spun că acel miros specific al omului, uneori, se lasă perceput ca o mireasmă, când te îndupleci să spui, bunăoară, îți miroase gura a flori – o metaforă care include și starea sufletului. Cel mai adesea, însă, mai ales după o vârstă care vine foarte repede, respectivul miros înclină spre o duhoare care sugerează apropierea stației terminus, de neevitat pentru nimeni. Unora le dă mâna să arunce în ceață această  stație terminus, cu un parfum de o marcă anume. O procedură și o rigoare, la o adică, a civilizației, dar, în ce mă privește, ca scriitor, nu pot să nu-i remarc dimensiunea de kitsch. Omul păstrează, în adâncul lui, o duhoare, sau putoare, ca rădăcină a instinctelor sale vitale: instinctul nutriției, al procreației și, mai ales, instinctul morții.

Nefiind o persoană superstițioasă, nu cred în noroc sau nenoroc, ca momente sau rupturi venite nu se știe de unde, apte să ne schimbe viața. Asta nu înseamnă că nu cred în energiile benefice sau malefice emanate de unele obiecte, locuri, clădiri, ființe sau mirosuri (parfumuri). Așa-zisele întâmplări decisive, oricât de spectaculoase, în contextul cursului firesc al vieții celui care le trăiește, au în spatele lor un lung șir de fapte-întâmplări, al cărui capăt are legătură cu veșnicia și imemorialul. Cea mai comună întâmplare decisivă, care e moartea, are în spate șirul de întâmplări-fapte al unei vieți și mi-ar plăcea să cred că și aventurile sufletului de dinainte de a se întrupa, pentru a descinde în lume.

Încă simt nevoia să divaghez : când mă străduiesc să decriptez șirul de întâmplări ce a precedat și a urmat unei întâmplări în mod evident rea, pe măsură ce mă îndepărtez de ea, sunt tot mai sigur că respectiva întâmplare mi-a fost, de fapt, de folos. Aflu, astfel, că viața mi-a fost structurată în cele mai mici detalii, exact așa cum mi-am dorit - de cine altcineva, decât de o forță divină ? Îmi urmez calea și, concomitent, sunt susținut să mă mențin pe acea cale. E inutil, așadar, să încerc să-mi fac vânt în alte direcții, cu ajutorul unor obiecte, amulete, sau parfumuri magice.

2. Cu ce personaj de-al tău ai face o călătorie in jurul lumii și căruia i-ai încredința economiile tale?

N-am prea avut vreodată economii, adică bani strânși în pușculiță, sau în conturi bancare, sau investiți în proprietăți. Am trăit la limita subzistenței, acesta mi-a fost datul și, deopotrivă, dorința. Am avut alte priorități, decât aceea de a face bani. Dacă mi-aș dori o călătorie în jurul lumii, în ideea de a răspunde întrebării tale, aș putea să apelez la banii și bunăvoința unora dintre personajele mele. Eu, adică, aș apela la ele, și nu invers, cum sugerează întrebarea.

N-ar fi puțin lucru, la o adică, să-mi permit o călătorie în jurul unei lumi inventate pe hârtie, însoțit de niște tovarăși de drum bine intenționați și cu dare de mână, inventați și ei pe hârtie. O întreprindere pe care, într-un fel sau altul, chiar am făcut-o, preț de zece romane, până acum, și o voi mai face. 

3. Povestește-mi ceva haios despre meseria de scriitor!

Scrisul marii literaturi (în nemernicia mea, îndrăznesc să spun că e singurul gen de literatură care mă interesează) nu are absolut nimic haios. Se poate vedea asta în toate capodoperele literaturii universale și în biografiile autorilor acestor capodopere. Chiar și despre capodopere, precum Peripețiile bravului soldat Švejk, Conjurația imbecililor sau Privește, înger, către casă, care au ca ingredient principal umorul, ar fi un sacrilegiu să spui că sunt niște romane haioase. 

Știu destui autori autohtoni de succes minori, mediocri și submediocri care, neavând nimic de spus și încăpățânându-se să fie prezenți în spațiul editorial, mizează pe un simț al umorului contrafăcut, prin care vor să se arate haioși. Mă abțin cu greu să dau nume, deocamdată. Am să invoc, totuși, titlul unei cărți sugestive în privința felului cum poate fi călcată în picioare literatura, din dorința de a face ceva haios. Cartea este semnată de o tânără autoare. Titlul cărții este Mai drăguț ca Dostoievski. Vai de noi și vai de Dostoievski, intrat în bâza unei autoare cu deschidere spre genul haios!

Nu-mi amintesc nimic haios din felul cum am scris, până la 35 de ani, fără să întrevăd vreo posibilitate să-mi public cărțile, iar după ce am reușit, în sfârșit, să public, fără să întrevăd posibilitatea de a fi plătit pentru arta mea.

N-aș găsi nimic haios nici în felul cum aș fi colaborat, decât dacă întrebarea se referă la colaborarea cu fosta securitate, sau cu actualul stat paralel, de care au uzat și uzează unii autori autohtoni și le este de mare folos. Ei și-au făcut loc în funcții-sinecuri și au indemnizații scriitoricești de merit care au ajuns la o mie cinci sute de euro, lunar. Așadar, foloase în contul serviciilor de turnători, care pe mine, unul, nu m-au interesat. Oricum, în ce mă privește, scrisul literaturii exclude orice fel de colaborare, fiind o îndeletnicire eminamente solitară.

Din postura de autor, ce ar putea fi haios în publicatul cărților în România acestor vremuri? Se știe că, peste 90 la sută din autorii de literatură publică pe banii lor, iar pentru restul, care publică pe banii editurilor, nu poate fi vorba de drepturi de autor cât de cât rezonanbile. Piața de carte din România, se știe, este cea mai căzută din Europa. La noi, nu se prea citește literatură, iar în această împrejurare, situația mea de autor liber profesionist, care nu are altă sursă de venit, în afara drepturilor de autor, este pasibilă să devină haioasă. 

În sfârșit, aș vrea să fac o mărturiseire care ar putea părea tendențioasă, în contextul îndemnului de a povesti ceva haios despre meseria de scriitor. Am o reticență viscerală față de termenul haios care aparține unui argou de dicționar, în ce mă privește. Pe scurt, o prosteală cu ștaif, pe care n-am folosit-o nicăieri, în miile de pagini de proză pe care le-am scris, nici măcar pusă în gura unor personaje.