O urăsc!

Într-o zi de sâmbătă dimineața, directorul unei instituții publice oarecare, - n-am să-i spun numele din considerație, cât și pentru a evita orice scandal, conducea grăbit o mașină neagră, impunătoare, pe una din principalele artere care traversa de la est la vest orașul. Din cauza restricțiilor datorate pandemiei de virus, străzile erau la acea oră aproape pustii, frumoase și triste. În copacii care străjuiau bulevardul apăruseră cele dintâi semne ale primăverii, dar dimineața era încă răcoroasă. Mașina cu cisternă a firmei de curățenie înainta încet pe marginea drumului, în urma ei venind un bărbat în salopetă care mânuia cu pricepere trupul de șarpe uriaș al unui furtun de apă cu presiune. Bărbatul de la volanul mașinii negre, un bărbat bine, între două vârste, cu barba tăiată rotund, urmărea strada și asculta distrat știrile de la radio. Se îndrepta spre birou, fiindcă, după cum îi spusese nevestei când plecase de acasă, trebuia să ia din calculatorul de la serviciu? niște date pe care nu le avea pe laptop. Adevărul era că nu prea avea stare când venea weekend-ul și nu era pentru el pedeapsă mai mare decât să petreacă acasă mai mult de zece ore neîntrerupt. Nu mersese niciodată cu gândurile mai departe de constatarea aceasta pe care nu se sfia, oricum, s-o recunoască și cu glas tare. La intersecția de lângă benzinăria de unde se oprea uneori să alimenteze observă, ca în fiecare dimineață de când cu pandemia, obișnuitul echipaj de poliție. Trecuse zilnic pe acolo, în drum spre serviciu, dar nu-l oprise niciodată nimeni. Acum, poate din lipsă de clienți sau cine știe din ce motiv, observă un polițist subțirel, tânăr după mers, cum se desprinde de lângă mașina de poliție și se apropie de mijlocul drumului. Executând un balet simplu, dar elegant, îi făcu semn să tragă pe dreapta. Directorul se execută încrezător. Semnaliză corect și opri la semnal. Lăsă geamul portierei și se pregăti să arate documentele. Directorul nu purta mască de protecție și nici mănuși.

Bună dimineața! Sunt sergent major Dumitrescu, vă rog să prezentați actele dumneavoastră. Unde vă duceți?

— Bună dimineața! - zise șoferul și îi arătă polițistului hârtia pe care i-o întocmise secretara. Cu antetul instituției și cu propria semnătură.

— Nu e corectă hârtia dumneavoastră, observă sergentul major senin. Această hârtie vă dă dreptul să mergeți la birou în zilele de lucru, de luni până vineri, dar azi e sâmbătă. Când, după lege, toate instituțiile publice sunt închise!

— Poftim!? - făcu directorul uluit. Adică cum vine asta? întrebă poiliticos. Eu sunt chiar directorul instituției! Pentru cineva cu o asemenea funcție nu există zile de lucru! pufni el sigur pe sine. Eu muncesc tot timpul! Nu am program! Dacă e nevoie, merg și sâmbătă și duminică la birou! În concediu... La mine nu există program fix de opt ore... Până acum mergeam la serviciu în fiecare sâmbătă. Chiar și duminica, când a fost nevoie. Mă străduiesc să-mi fac datoria..., spuse important, foindu-se în scaunul de piele al mașinii.

Vorbea în fraze scurte, întretăiate, fără cuvinte de prisos sau alte înflorituri. Ținea ferm mâinile pe volan.

— Da!, vă înțeleg! zise polițistul corect, politicos. Nu i se vedeau prea bine ochii din cauza măștii și a cozorocului de la chipiu care îi venea pe frunte, aproape acoperind-o. Dar acum suntem în situație de urgență și trebuie să ne supunem regulamentelor militare.

— Vă rog frumos! Mă duc să iau niște documente de la birou. Nu mă întâlnesc cu nimeni! Am nevoie de ele ca să lucrez de acasă, în weekend.

De ce nu le-ați luat ieri? întrebă polițistul.

— Păi... Ah, am uitat. Ieri am dat o seamă de situații la minister, mă rog! Cu pandemia asta se cer o mulțime de lucruri. M-am luat cu treaba și am uitat...

— Trebuie să vă amendez, îmi pare rău! spuse polițistul cu o voce subțire, dar amabilă.

Se vede de departe că e foarte tânăr, nepriceput, își spuse directorul. O fi prima lui misiune pe teren. Uniforma îi venea impecabil. Strânsă bine pe trupul subțirel. Era, fără îndoială, încântat de sine și de importanța pe care și-o dădea. Nu părea să fie însurat, un cocoșel tânăr. Așa i se păru bărbatului de la volan. Ce să-i spună unuia ca el? 

— Cum să mă amendați! Nu se poate, domnule!

— Și vă amintesc că pe timpul situației de urgență amenzile nu pot fi contestate în instanță! mai zise polițistul tinerel, cu glas încântător.

— Ce?! Amendă?! Dar eu respect legile statului! Sunt un om corect, responsabil! Nu am greșit cu nimic, niciodată! Sunt maniac în privința legilor... Respect cu sfințenie litera legii. Până și angajații mă urăsc pentru asta. Orarul de muncă, fișa de post, obligațiile de serviciu! Totul ca la carte! Cum să mă amendați fiindcă îmi fac datoria....?!

— Dar de ce trebuia să ieșiți tocmai azi!? zise polițistul cu oarecare regret în glas.

— Păi, trebuia! Cum să spun?!

— Chiar trebuia....? întrebă polițistul cu ceva șăgalnic în glas.

Apoi, făcu stânga împrejur și se îndreptă cu documentele directorului înspre mașina poliției cu girofarul în funcțiune. În spatele mașinii de poliție, descoperi în oglinda retrovizoare și o dubă a jandarmeriei, dinspre care, însă, nu se observa nicio mișcare. Poate că băieții își beau cafeaua în benzinărie, își spuse. Chiar, de ce trebuia să ies tocmai azi? se întrebă încruntându-se ușor. Acel chiar trebuia al polițistului, spus fără nicio intenție, răsuci ceva lăuntric. Ca un mic mecanism care fusese acționat din nebăgare de seamă. Ceea ce avea de luat din calculatorul de la birou nu era nimic important. Putea să aștepte și până luni. De ce se sculase din pat, de lângă nevastă-sa, făcuse un duș rapid, își aranjase barba, se îmbrăcase sport, dar elegant și, după ce băuse o cafea și-i spusese nevestei din prag că merge până la birou, se urcase în mașină. Ca să vină să ia o amendă de la încuiații ăștia?! Ce tâmpenie! Pe cine să sune? Pe cine cunoaște, oare, în poliție?! Ia să stea, să se gândească?! Dar n-avu timp....

— Bună ziua!, se apropie de mașina lui un alt polițist.

După mersul sigur, statură și comportament, acesta era, fără îndoială, șeful băiatului. Purta mască de protecție, mănuși negre. Polițistul se prezentă regulamentar, spunându-și gradul și numele. Rostise fiecare silabă, fără să înghită niciun sunet.

—Bună ziua!, vorbi iute directorul. O să-mi spuneți și dumneavoastră că nu trebuia să ies din casă! Da, nu trebuia! E adevărat! Dar ce să fac?!

— Trebuie să respectăm regulamentul, domnule!, spuse blând și ferm polițistul.

—Știu! acceptă directorul încurajat de vocea polițistului mai vârstnic. Știu! Și respect legile! Doamne, nimeni nu le respectă mai bine ca mine! Dar trebuie să mă înțelegeți! N-o mai suport! N-o mai suport și pace! Asta e! Trebuia să ies! Ce să-i faci?! N-o mai suport!

— Pe cine, domnule!?

— Pe nevastă-mă! O urăsc pur și simplu! Mă trezesc dimineața și primul gând e să plec de acasă! Unde? La serviciu?! Unde altundeva! Nu mi se năzare, dar ăsta e adevărul. Nu știu de când, mai exact! De doi ani, poate, de când am devenit director! Cheltuie cu nepăsare! Și eu trebuie să muncesc! Și sâmbăta și duminica! Ca un prost!

Polițistul încremeni fiindcă nu se așteptase la una ca asta. Mașina neagră, scumpă, funcția bărbatului îl pregătiseră oarecum pentru ceea ce avea să urmeze. Era obișnuit cu cei care făceau caz de statutul social ca să scape de amenzi și de sancțiuni. De la vorbele spuse de sus pe un ton politicos și până la amenințări grave și vorbe grele era obișnuit cu toată gama de argumente ale celor care se credeau mai deștepți și mai norocoși ca alții. Dar așa ceva... ! Ce să-i spună omului?! Însă îl ungeau la suflet cuvintele bărbatului. Le înțelegea perfect! Fiindcă și el avea o nevastă acasă. Dacă n-ar fi fost pandemia asta, i-ar fi strâns mâna acestui bărbat din mașină! Ca unui frate bun! Care îți spune necazurile...

— Viața alături de ea e un iad! continua directorul care, odată pornit, nu mai putea opri iureșul întretăiat al vorbelor sale.

Își tot spunea să se oprească. Că nu se face să spui polițistului că nu-ți mai iubești nevasta. Că nu-i treaba lui. Că nu-i preot. Dar cui să le spună? Nu putea să le spună nimănui! Nici măcar lui însuși nu și le spusese vreodată cu atâta sinceritate.

— Nu mai pot sta acasă! În timpul săptămânii, zilele trec cu treburi la serviciu, dar în weekend e iadul, domnule!, zicea privind înainte prin parbriz. Ea nu zice nimic către mine. Eu nu zic nimic. Nu ne certăm! N-avem motiv. E mai rău decât dacă ne-am certa. Mai bine ne-am bate, să zbierăm unul la altul, dar nimic. Politicoși! De la distanță, părem cea mai fericită familie. Ne-am căsătorit din dragoste, să știi! Am fost colegi de facultate! Era cea mai frumoasă studentă. Am curtat-o până m-am istovit fiindcă avea mulți admiratori... Dar sunt perseverent de felul meu. Răbdător și perseverent în toate. N-a scăpat de mine și ne-am luat. Am fost fericiți, zic eu... Avem împreună și o fată. Elevă într-a doisprezecea. O fată frumoasă și deșteaptă. Avem casă mare, lângă oraș, pe o stradă liniștită, cu terasa care dă spre pădure. Nu ne lipsește nimic! Dar o urăsc! Și nu vreau acum să mă întorc acasă. S-o văd cum se uită la mine de sus. Are așa o căutătură de sus, ca și cum mi-ar da de înțeles că știe tot ce gândesc. De parcă și-ar bate joc de mine! Mă verifică cât rezist... Să nu zic ceva. Se crede deșteaptă. E deșteaptă! Urăsc femeile deștepte, domnule! Și, să vedeți cu ce voce mieroasă, prefăcută mă cheamă la masă…! E corectă, bună, săritoare! Nimic de zis! Toți mă fericesc cu așa nevastă, dar eu?! Eu sufăr ca un câine! Nu mai pot, domnule, să rabd! Când mă gândesc că trebuie acum să fac cale întoarsă mă apucă groaza! Ce să fac până la prânz? Atât mi-a mai rămas, să merg la serviciu, să intru în birou și să mă întind liniștit în fotoliu. Am două fotolii și o canapea unde îmi primesc angajații. Să nu mă tulbure nimeni. Să nu mai am nici asta?! zise, pe un ton dramatic și trist, apoi, se opri.

— Vă înțeleg! zise polițistul. Îmi pare rău! Înălță din sprâncene și spuse cu glas tărăgănat, ardelenesc. Poftiți actele! Mergeți sănătos!

Polițistul salută și făcu stânga împrejur. Venise fălos la mașină, cu spatele drept, umerii sus. Dar acum părea gârbovit. Încărcat de ani. Abia se târa, îi făcu impresia. Directorul porni mașina și demară. Din neatenție și tulburare era să dea peste o mașină în intersecție. N-o observase, dar izbuti să frâneze la timp. Celălalt șofer îi făcu un semn nepoliticos cu mâna.

Uf! Ce-a fost asta?, se întrebă după ce trecu cu bine de intersecție. Pentru ce i-am spus acelui om toate astea?! Tainele vieții mele de familie! Sunt, oare, adevărate? Sau am fost un laș, un nemernic și am vrut să scap de amendă? Hmm.

Când acționă telecomanda ca să deschidă bariera la intrarea în instituție i se păru că nu se mai simte atât de confortabil și fericit ca altădată. Din ghereta lui, portarul îl salută ceremonios.

A doua zi, fiind duminică, născoci altceva ca să iasă din casă. Luă câinele îl puse în mașină și-l scoase la plimbare. Trecu, din nou, prin intersecția cu pricina. I se păru că cei doi polițiști care stăteau și acum la datorie îl recunoscură și-l lăsară să treacă. Fu mulțumit. În timpul săptămânii lucrurile decurseseră ca și până atunci. Adică nu-l mai oprise nimeni. Într-una din zile, când trecuse din nou prin intersecție, observă, de la un moment dat, că polițistul cel mai vârstnic îi făcea un semn de recunoaștere. I se păru că-l salutase. Asta îl enervă. Ce dracu!, își spuse. Suntem acum frați?! Dacă i-am făcut o mărturisire! Se crede egalul meu!?

Trecură două săptămâni. Nu făcu nimic între timp și nici n-o puse pe secretară să-i ticluiască o altă hârtie cu care să se deplaseze în deplină legalitate. Și ieși din nou, din casă, duminica, la prima oră. Tot ca să meargă la serviciu. Copacii frumos tunși de pe marginea bulevardului înfrunziseră între timp, iar iarba care străjuia trotuarul sclipea din loc în loc ca și cum ar fi stropită de rouă. După urmele de apă de pe marginea drumului, se vedea că mașina firmei de curățenie își făcuse datoria. Lăsase geamul mașinii ca să pătrundă până la el aerul proaspăt al dimineții. Liniștea măreață a acelei duminici nu era tulburată decât de glasurile păsărelelor care, în mod ciudat, de când începuseră restricțiile de circulație, se auzeau mai profund ca niciodată. Și, de departe, ca un vuiet deznădăjduit, răzbăteau sirenele ambulanțelor. Unul sau doi alergători matinali își făceau exercițiile, alergând pe trotuar. Ar fi putut să pară o duminică obișnuită dacă n-ar fi fost măștile de protecție de pe chipul alergătorilor, sirenele ambulanțelor și ceva în aer, nedeslușit. Ca o durere surdă, dar persistentă. La buletinul de știri de la radio se anunța trista statistică a zilei. La intersecție fu văzut și oprit. Îl recunoscu după mers pe polițistul cel tinerel.

— Bună ziua! Sunt sergent major Dumitrescu! Actele la control, vă rog!

Bună ziua! Poftiți! ...Vă rog frumos, este șeful dumneavoastră de serviciu? Fiindcă aș vrea să vorbesc cu dânsul! Se poate? Ceva personal....

Tânărul polițist se uită lung, peste mască, avu o tresărire în ochi ca atunci când ți se pare că recunoști pe cineva, dar nu zise nimic. Făcu doar stânga împrejur. Și nu trecu mult timp și reapăru polițistul mai vârstnic.

— Bună ziua! Cu ce vă pot fi de folos? Ah, dumneavoastră sunteți, domnule director! zise acesta cu un glas amical pe care-l folosesc bărbații atunci când barierele sociale îi despart, dar îi apropie, totuși, fie o pasiune comună, ca fotbalul, de exemplu, fie un mic secret, despre femei, de cele mai multe ori. Ce bine că vă văd! Aș vrea să vă mulțumesc!

— Pentru ce? făcu uimit bărbatul din mașină, clipind neîncrezător spre polițist.

— Nu știu cum se face.... N-aș putea să vă lămuresc, dar vorbele dumneavoastră de data trecută m-au făcut să mă gândesc! Da, gândim și noi polițiștii, să știți!, se scuză cu o voce prietenoasă.

— La ce?

— La faptul că nici eu nu-mi doream să stau acasă...

Se opri o clipă, căutând să vadă dacă bărbatul din mașină își dă seama despre ce vorbește. Apoi, încurajat de zâmbetul lui, continuă încrezător, chiar vesel.

— Ați vorbit parcă în numele meu! Am înțeles adevărul și că, în ciuda efortului, nici eu nu mă împăcam cu nevasta! Mereu îmi doream să ies pe teren. Să fac ore suplimentare. Am înțeles că viața trece și ne chinuim unul pe altul. Inutil. Și am decis să divorțăm. Și să vedeți culmea ironiei! Era și nevastă-mea de acord cu asta, doar că nu știa cum să mi-o spună. Ca să nu mă supere, chipurile. Vă mulțumesc! V-aș strânge mâna, dar nu se poate! Vă invit după ce trece treaba asta cu pandemia la o bere..., invitația o rosti oarecum cu jumătate de gură, moale, fiindcă, sesizând încremenirea de oficial de pe chipul bărbatului nu mai știu dacă se cuvine... Și dumneavoastră, ce mai faceți? Mergeți la serviciu?

— Da!, mormăi directorul uluit și se foi neliniștit în scaunul de piele al mașinii.

— Ei, vă doresc numai bine! Și sănătate! spuse pe un ton profesional.

Polițistul îi înmână ceremonios actele. Salută regulamentar cu mâna la chipiu, își înclină ușor capul și se întoarse din călcâie, îndreptându-se spre mașina poliției, cu girofarul clipind. Mergea drept, milităros. Ușor, ca o pasăre.

Florina ILIS

Prozatoare apreciată și tradusă în mai multe limbi de circulație, Florina Ilis (n. 1968) este lector la Facultatea de Litere, UBB Cluj. A publicat poezie, teatru, eseu și romanele: Coborârea de pe cruce (2001), Chemarea lui Matei (2002), Cruciada copiilor (2005), Cinci nori colorați pe cerul de răsărit (2006), Viețile paralele (2012) și Cartea numerilor (2018). A obținut numeroase premii în țară, precum și premiul Courrier International pentru cea mai bună carte străină (Paris, 2010).

ScriitoriOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Bogdan Tănase,

așteptându-și studenții

Cartea săptămânii

Gumele​

de Alain Robbe-Grillet

Recomandată de

Cătălin Ghiță

Dumitru ȚEPENEAG

la Radio Trafika Europe

NOUTĂȚI

Ioana Pârvulescu, la BNR

Recomandări OPTm

Lisa Wingate: The Book of Lost Friend, Laurențiu Ciprian Tudor: Jurnal de cuplu, Dean Koontz: Ochii întunericului.

Andrew Singer

la Penn University State

O carte despre București, semnată de Adrian Majuru - Timpul orașului... aici

CRONICHETE & PREZENTĂRI

Una dintre cărțile importante ale anului trecut este Staze și metastaze carcerale, semnată de Ioana Cistelecan, un volum consistent despre literatura închisorilor comuniste, de la producțiunile orale (Radu Gyr) la memorialistica de după detenție (Nichifor Crainic, Paul Goma). Documentată, scrisă cu pasiune, cartea aduce și o viziune asupra epocii de teroare. Un fragment din carte a fost publicat în revista OPT motive.

Doina RUȘTI

N.K. Jemisin este prima scriitoare afro-americană laureată a Premiului Hugo și singura care a primit această distincție timp de trei ani consecutiv. Romanele sale au fost traduse la Nemira (seria Vise ucigașe, colecția Nautilus, 2015) și Paladin (Cele o sută de mii de regate, 2016; Pământul sfânt, 2017). Ultima ei carte, The City We Became, este o ficțiune speculativă bazată pe o intrigă ce amintește de pandemia cu care ne confruntăm în prezent.

În condiții normale, romanul s-ar fi bucurat, la finele lunii mai, de o lansare pe măsură, în cadrul Book Expo America (BEA) din New York, însă Javits Center – spațiul care găzduiește acest târg de carte - este, momentan, transformat în spital de campanie.

Fiecare carte își are soarta sa.

Sandra OPRESCU

Anul BEETHOVEN

Edituri mici, cărți importante

Cărți de succes

Un fragment - în nr 3 al revistei OPTm

Apărută la Humanitas, mai, 2020

Încă în top: Mihaela Apetrei: Cină cu ficat și inimă

Grupul Editorial ART:

Faimosul roman Povestea Slujitoarei a primit Premiul Governor General și trofeul Arthur C. Clarke. Serialul cu același nume, realizat de HBO, s-a bucurat de un imens succes. Recent apărut în românește și continuarea poveștii: Testamentele, o carte mult așteptată, semnată de Margaret Atwood (Booker Prize). Mai multe aici.

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a, - se prelungesc până pe 15 iunie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu).

ART

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

Copyright © optmotive.ro

Echipa