În răspăr cu instinctul de conservare

Mă bucur dacă ai răbdarea să citești asta. Să știi că, pe când încercam mai devreme să argumentez că scriitoarele și scriitorii minoritari au tot dreptul să invoce criterii extraestetice pentru a avea și ele/ei la dreptul la niște resurse și vizibilitate într-o lume literară care se supără dacă numărăm autoarele și constatăm că la un eveniment literar din bani publici apar pe afiș numai bărbați, s-a ivit un mare scandal pe Facebook care, ar zice unii, vine să alimenteze teama multora de feminism și de „dictatura corectitudinii politice”...

Zilele trecute am observat că editura frACTalia reeditează unul dintre primele volume de poezie ale lui Dumitru Crudu, șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente. Credeam că toată lumea știe de acum doi ani că basarabeanul se declară împotriva minorităților sexuale, a lucrătoarelor sexuale, că apără „normalitatea” și „familia tradițională”... Brusc, cei de la frACTalia au aflat de pozițiile sale ideologice și s-au hotărât brusc să nu-l mai publice. Contravine agendei lor feministe, care e la vedere, nu înțeleg cum el nu aflase de ea până acum și, deodată, i-a venit să țipe vorbe de felul „comisarele lui Stalin” și „dictatura corectitudinii politice”! E ca și cum te-ai supăra că ai propus un autor de stânga celor de la Humanitas și ți-au închis ușa în nas...

Eu mă tem mai mult că o să ajungem într-o zi ca Ungaria, că o să ajungă la putere un populist care va elimina drepturile, și așa puține în țara asta, ale femeilor și persoanelor care fac parte din minoritățile sexuale, sau că va veni un război (o carte a lui Laurențiu Ion se numește Destulă pace pentru un război...) și noi o să fim încă o generație de sacrificiu, a unei istorii care se cam repetă - nedrept și fără imaginație. Iar atunci, prea puțini dintre intelectualii și scriitorii români se vor opune acestor direcții, pentru că cei mai mulți erau oricum demult convinși că adevărata amenințare e reprezentată de „corectitudinea politică”, „politicile identitare”... Te asigur că, oriunde în Occident ar veni stânga la putere în anii ce urmează, ea va fi cel mai probabil compusă din bărbați care cred că feminismul mai poate aștepta.

Stai liniștit, eu nici măcar nu am ieșit din bloc ca să suflu într-o păpădie, m-am mulțumit să fac puțină plajă după-amiază pe balcon, că vitamina D ajută la prevenirea infecțiilor, așa spune știința... Bine, știința mai spune și că persoanele de pe spectrul autist doar au creierul „legat” diferit. Dar cu asta intrăm iarăși în ideologie, nu?! Nu poți să eviți conflictele ideologice decât dacă postezi numai poze cu pisici și flori. Sau nu postezi deloc.

Că a venit vorba de frACTalia, acolo a debutat Daniela Hendea cu volumul „Acordor de teremin”, despre copilul ei autist. După aproape doi ani, Gellu Dorian scrie în Convorbiri literare despre carte în cei mai patologizanți termeni. O asociază cu Lenin, o trimite la spital, sugerează că nu are talent, că nu a ieșit „o carte de poezie”, și, nu în ultimul rând, crede că autismul ar fi o boală „greu de eliminat”. Crede-mă că nu mi-am găsit încă puterea de a scrie un articol temeinic și bine argumentat despre cât de eronate (științific, în primul rând) sunt convingerile lui Dorian și, de altfel, chiar convingerile multor persoane neurotipice mult mai bine intenționate (de exemplu, că terapia ABA ar fi benefică)!

Mă supără neînțelegerile și opozițiile astea. Și să vezi cum se schimbă oamenii! Acum zece ani, citeam la Rita Chirian versuri precum „inima mea e un crematoriu de seringi infectate” (genul de vers care ar fi denunțat de unii ca „artă degenerată”, nu?!). Mă crezi că nu știu nici acum cui i-a fost sau îi este prietenă, iubită, soție? Nu m-a interesat, dar i-am văzut pe destui, chiar și tineri „de gașcă”, care descriu așa, și nu mai întâi „poetă”... Dar am citit abia acum un articol apărut în revista Euphorion, „Fără produse defecte. Răspunsul literaturii”, și m-a șocat nu atât faptul că scrie contra corectitudinii politice, ca mai toată lumea, cât modul în care o face.

Mă așteptam să se oprească la „primatul esteticului” (pentru care nu ar conta nicio judecată etică, oricât de gravă), dar miza ei este alta, și anume contestarea „unei false moralități care dezaprobă identificarea exactă, clară, a anumitor forme de a-normalitate, care eufemizează și produc o pletoră de clișee numai bune de ruminat seren, în timp ce punem rațiunea în standby”... Ceea ce mă duce gândul la vorba lui Dinescu dintr-un alt context, „teroarea bunului simț”.

Normalitatea asta e așa fragilă, că se poate traduce numai în cod binar! „În vorbire, da-ul să însemne da și nu-ul, nu”... Unde am mai auzit asta? Nu în literatură.

Tocmai „la adăpostul esteticului” pare că s-a detabuizat literatura din secolul 19 încoace – dar numai în măsura în care s-a instaurat câmpul literar modern, bazat pe „capital simbolic” (apud Bourdieu), în interesul unor autori care își permiteau să riște încălcarea moralei publice dacă erau apărați în numele esteticului –, însă nu știu cât de mult au putut influențat mentalitățile acești excentrici fără să facă avangardă – adică autocritica regimului estetic, care separă arta de viața – și/sau activism sadea.

Cultura noastră, pare să sugereze Rita Chirian, ar fi prea conservatoare pentru integrarea marginalilor de azi. O concluzie firească dacă și asemenea oameni tineri, o poetă chiar, reproduc aceeași gândire strict ierarhică, „sistemul vetust de valori” care este invocat pentru a deghiza un consens manufacturat (îmi pare rău, nu mai cred în basmele lui Bloom despre estetic și legitimitate!) și o așa-zisă selecție naturală. Știi ce îmi recomandă!? O porție extra de „sânge, insultă, opresiune, violență, excludere, interdicție” ca să am un spor de creativitate, să nu ajung „produs defect”! Exact ce spuneam, umanitatea nu s-a plictisit de inechitate...

„N-am nimic împotriva unei anumite părți din umanitate, dar nu mă interesează frământările acelei părți din umanitate” – eu așa mi-am tradus ce scrie Ștefan Agopian într-un comentariu pe Facebook, că n-are nimic contra homosexualilor, dar se declară plictisit de „obsesia homosexuală” a Virginiei Woolf! Eu ador Orlando, mi-au plăcut și cărțile lui Agopian, pe care îl credeam influențat și de Woolf... E greu să-mi imaginez un scriitor plictisit de Woolf, dar tot așa mi-a fost greu să percep că alți oameni nu posedă nici pe departe deschidere față de noi experiențe și curiozitate intelectuală. Deh, așa se întâmplă când nu suntem toți la fel!

Chiar zâmbesc când mă gândesc că nu am aproape nimic de pierdut, doar o viață frumoasă în curgerea ei absolut ciuntită, mutilată. Vocile care contrazic „firea” asta a lucrurilor, eu le susțin, dar de la înălțimea unui atol. Crede-mă, nu m-aș fi cunoscut deloc dacă rămâneam într-o subcultură călduță și nu picam în capcana de a crede că literatura ar fi un spațiu protector, care să mă apere tocmai de selecția naturală a altora!... Poftim definiție personală: literatura e ceea ce îți anulează instinctul de conservare!

Yigru ZELTIL

A publicat poezie și critică literară în Tomis, Poesis Internațional, Observator cultural, Prăvălia Literară, Cultura ș.a. Printre proiectele sale actuale se numără Institutul /rupere de rând/ și un studiu despre grupurile de poeți din Constanța și Alexandria. Cărți: cacao (2012), A Bibliography of Conceptual Writing (2017), ulei de palmier (2017).

ScriitoriOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Bogdan Tănase,

așteptându-și studenții

Cartea săptămânii

Gumele​

de Alain Robbe-Grillet

Recomandată de

Cătălin Ghiță

Dumitru ȚEPENEAG

la Radio Trafika Europe

NOUTĂȚI

Ioana Pârvulescu, la BNR

Recomandări OPTm

Lisa Wingate: The Book of Lost Friend, Laurențiu Ciprian Tudor: Jurnal de cuplu, Dean Koontz: Ochii întunericului.

Andrew Singer

la Penn University State

O carte despre București, semnată de Adrian Majuru - Timpul orașului... aici

CRONICHETE & PREZENTĂRI

Una dintre cărțile importante ale anului trecut este Staze și metastaze carcerale, semnată de Ioana Cistelecan, un volum consistent despre literatura închisorilor comuniste, de la producțiunile orale (Radu Gyr) la memorialistica de după detenție (Nichifor Crainic, Paul Goma). Documentată, scrisă cu pasiune, cartea aduce și o viziune asupra epocii de teroare. Un fragment din carte a fost publicat în revista OPT motive.

Doina RUȘTI

N.K. Jemisin este prima scriitoare afro-americană laureată a Premiului Hugo și singura care a primit această distincție timp de trei ani consecutiv. Romanele sale au fost traduse la Nemira (seria Vise ucigașe, colecția Nautilus, 2015) și Paladin (Cele o sută de mii de regate, 2016; Pământul sfânt, 2017). Ultima ei carte, The City We Became, este o ficțiune speculativă bazată pe o intrigă ce amintește de pandemia cu care ne confruntăm în prezent.

În condiții normale, romanul s-ar fi bucurat, la finele lunii mai, de o lansare pe măsură, în cadrul Book Expo America (BEA) din New York, însă Javits Center – spațiul care găzduiește acest târg de carte - este, momentan, transformat în spital de campanie.

Fiecare carte își are soarta sa.

Sandra OPRESCU

Anul BEETHOVEN

Edituri mici, cărți importante

Cărți de succes

Un fragment - în nr 3 al revistei OPTm

Apărută la Humanitas, mai, 2020

Încă în top: Mihaela Apetrei: Cină cu ficat și inimă

Grupul Editorial ART:

Faimosul roman Povestea Slujitoarei a primit Premiul Governor General și trofeul Arthur C. Clarke. Serialul cu același nume, realizat de HBO, s-a bucurat de un imens succes. Recent apărut în românește și continuarea poveștii: Testamentele, o carte mult așteptată, semnată de Margaret Atwood (Booker Prize). Mai multe aici.

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a, - se prelungesc până pe 15 iunie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu).

ART

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

Copyright © optmotive.ro

Echipa