Keepsake și „scânteierile delicateții”

„De unde vii? Nu te apropia, nu te apropia! Nu-ți dau mâna, că vii de afară, din frig”.

Este replica simptomatică, repetitivă, a lui Oblomov, personajul din romanul lui I. A. Goncearov. O adresează, din coconul însingurării sale, și lui Alexeev, și lui Volkov, și lui Penkin, și lui Tarantiev. „Care frig?”, îndrăznește să-l întrebe Alexeev. „E frig sau miroase urât în odaie, de ce te grăbești așa?” îl mai întreabă Oblomov, când dă să plece. „Nu. La dumneata mă simt totdeauna bine.”

M-am gândit la acest dialog atunci când am deschis deunăzi Zoom-ul pentru un curs online și, așteptându-i pe studenți să intre, mi-am aruncat puțin ochii peste feed-ul Facebook-ului. Oblomov mi-a revenit în minte citind o postare a unor minunate scriitoare, Svetlana Cârstean și Ana-Maria Sandu, care îl povesteau la un atelier de lectură pentru copii. Ce 1984, ce Ciuma?! Oblomov! - mi-am zis, felicitându-le în minte, iată ce alegere inspirată în timpul recluziunii pe care îl trăim cu toții acum!

Trebuia să le vorbesc studenților despre teorii, despre lumea ficțională. Mă gândisem să încep, în contextul succesiunii discuției la care ajunsesem, prin a le vorbi despre nimic-ul lui Flaubert, despre afirmația lui că dorește să scrie „un roman despre nimic”. Despre „metoda” nimicului, diversitatea formelor ei narative. Despre Dicționarul ideilor primite de-a gata, care pare o carte prin care se reconstruiește jucăuș, blând ironic prin intermediul pretextului serios pe care un dicționar îl poate oferi, nimicul. Le-am citit câteva exemple de definiții despre „nimic” din „dicționarul” flaubertian: „literatură – o ocupație bună pentru trântori”; „poet – sinonim pentru mai puțin nobilul «nătâng»; „poezia – nimic mai inutil, nu mai e la modă”.

Literatura ca valoare minimă a nimicului societal, treapta cea mai de jos a percepției rolului imaginarului literar, pe care Flaubert o ironizează amar și care reapare ori de câte ori lumea pare prinsă cu multele ei scăpări, inconsecvențe, uitări, ca un soi de făcătură umbroasă... Din fericire, dicționarul flaubertian nu este „unul de definiții, ci de scânteieri”, cum ar fi zis Roland Barthes.

Frumusețea nimicului flaubertian este similară neutrului barthesian. Nu poate fi definit „de-a lungul unei grile de cuvânt, ci printr-o rețea de lecturi, adică printr-o bibliotecă”. Dar nici una metodică, nici una exhaustivă. Una foarte personală, subiectivă, „egoistă”, constituită din cărți aleatoriu ajunse la posesorul lor. Sau prin selecții îndrăgostite, din plăcerea lecturii (cărți cu care „cristalizează” posesorul lor, după cum spune, veridic, Barthes). Neutrul, ca și Nimicul, nu „corespunde neapărat imaginii plate, funciar depreciative, pe care și-o face Doxa despre el, ci poate constitui o valoare puternică, activă”. Mai ales în momente ca acesta pe care le trăim, al mega-virusului care a tulburat lumea noastră obișnuită cu valorile conflictului. În terminologia lui Barthes, acestea sunt: afirmativul, oscilația, adjectivul, mânia, aroganța, oboseala (prilejuită, societal, de continua solicitare de a lua poziție publică față de orice, iar aceasta creează oboseala, adică starea care „ne împiedică să plutim”). Cele care suspendă conflictul, care ne învață să plutim, să trecem peste rău: bunăvoința, liniștea, delicatețea (cu cele două scânteieri ale sale: migala și discreția).

M-am gândit, după ce am închis sesiunea Zoom, cum aș putea vorbi despre aceste valori pe care literatura le păstrează în ungherele ei uitate mai ales în timpuri grăbite. Nu ca răspuns definitiv, ci ca formă de reflecție, atât cât putem acum. M-am gândit mai mult la aceste două personaje care-mi par construite pe valorile Nimicului, ale Neutrului: Oblomov și Mîșkin.

În momentele de „bucurie imensă”, Mîșkin „simțea întotdeauna și fără motiv, o tristețe vagă și nelămurită”. În momentele de tristețe, disperare sau oboseală maximă, prințul dorea „să plece undeva departe... dar nu știa unde”, „să se întoarcă de unde venise.”

În minunatul Dicționar al personajelor lui Dostoievski, un dicționar în adevăratul sens al cuvântului, Valeriu Cristea interpretează această ambivalență(?), ezitare (?) ca pe încă o probă a naturii extra-umane, a încărcăturii celeste, otherwordly, cu care imensul scriitor rus își înzestrează personajul. Nu după puține căutări. Inițial – o dovedesc caietele lui – Dostoievski îl proiectase pe Mîșkin ca pe un Stavroghin & Raskolnikov, arogant, terifiant, ca mai apoi, după o iarnă intensă de scris și rescris radical planurile, să se apropie de ce îl bântuia de mult, de omul „integral minunat”. Frumusețea care e posibilă prin prezența crăpăturilor, a fragilității, slăbiciunilor.

Cu genealogia sa christică și don quijotescă (minus umorul acestuia, după cum îl descrie însuși Dostoievski), personajul e printre foarte puținele pozitive care conving și persistă. „O inimă slabă și, totodată, o mare forță a Binelui” – construcție literară care, comentează magistral Valeriu Cristea, îl face pe Mîșkin să fie „în lumea personajelor literare de pretutindeni și din toate vremurile, (...) cel mai slab dintre puternici și cel mai puternic dintre slabi”. Nu degeaba Bahtin îl considera pe Dostoievski scriitorul cu adevărat dialogic (Tolstoi e monologicul). I-a ieșit și acest „dialog”, printr-un singular personaj. „Idiotul”, cel care nu răspunde comme il faut așteptărilor, solicitărilor societale.

La fel și Oblomov, imaginea omului pe care îl încearcă aparent frica, adică „scoaterea din starea de liniște”. Frica de exterior, de apropiere, de frig. Omul utopiei somnului. Utopia somnului, ca formă a Neutrului, atât de frumos definită de Barthes, și care i se potrivește ca o mănușă croșetată în multe detalii lui Oblomov: ca formă de a fi în doi, ca act de iubire absolută, „fantasmă de aur”, care abolește frica de a fi văzut în timp ce doarme, atins.

Somnul lui Oblomov, retragerea lui, ca forme ale actului încrederii absolute, actul bunăvoinței prin care îi oferi Celuilalt un moment din intimitatea ta. Lui Oblomov nu îi este teamă să își arate, repetitiv, cu pathos, această frică de exterior, din dorința de a-și vindeca singurătatea, tuturor celor care-i trec pragul, animați de intenții bune sau rele, deopotrivă. E forma lui de rugăciune. Frica, încheie Barthes excursul său voit fragmentat prin categoriile bune ale Neutrului, este combătută cu rugăciunea, cu transformarea demonilor în „zeișori”. „Care frig?”, întrebarea lui Alexeev, ca și tot efortul celorlalte personaje din jurul patului singurătății sale, al loialului Zahar, al prietenului Andrei, îl ajută cu încă un pas mic pe Oblomov să intre în această formă de comunicare, să zdruncine frica.

La litera K din pseudo-dicționarul lui Flaubert se află un singur cuvânt: keepsake (albumul împodobit cu gravuri, în care se scriau versuri, obiect la modă în Franța romantismului). Flaubert îl definește sec și precis, subliniindu-i valoarea de obiect al nimicului vulgar și al ipocriziei societale: „trebuie lăsat la vedere pe o masă din salon.”

Ezitarea lui Mîșkin, teama lui Oblomov sunt însă simple forme de nimic, nu au nimic din show off-ul ipocriziei. Sunt scânteieri ale bunăvoinței, ale liniștii și delicateții. Vor să transmită celor care îi văd, chiar și indirect, intermitent, ceea ce scria Borges în epigraful primului său volum de poezii:

„Nimicurile noastre diferă foarte puțin; este o circumstanță trivială și întâmplătoare aceea ca tu să fii cititorul acestor exerciții, iar eu autorul lor”.

Poate că nu e cu totul greșit să ne gândim și la aceste forme de scânteieri ale delicateții umane, mai ales acum. Să încercăm să completăm în keepsake-ul colectiv, în sensul lui originar, pe care frica de acest necunoscut ne tot îndeamnă să-l umplem, online sau nu, cu nimicuri care nu obosesc.

Bogdan TĂNASE

Cititor de literatură care nu obosește, Bogdan este lector universitar dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București, unde predă teoria literaturii, tehnici de lectură literară, teorii ale ficțiunii literare și ale poeziei moderne. Interesat de studierea anilor ´70, a publicat o primă carte dintr-un proiect mai amplu, intitulată 1971: reconstituiri ale literaturii din România. Contexte teoretice. de asemnea, publică în mod curent articole pe teme culturale, literare în Dilema veche.

Bogdan Tănase,

așteptându-și studenții

Cartea săptămânii

Gumele​

de Alain Robbe-Grillet

Recomandată de

Cătălin Ghiță

Dumitru ȚEPENEAG

la Radio Trafika Europe

NOUTĂȚI

Ioana Pârvulescu, la BNR

Recomandări OPTm

Lisa Wingate: The Book of Lost Friend, Laurențiu Ciprian Tudor: Jurnal de cuplu, Dean Koontz: Ochii întunericului.

Andrew Singer

la Penn University State

O carte despre București, semnată de Adrian Majuru - Timpul orașului... aici

CRONICHETE & PREZENTĂRI

Una dintre cărțile importante ale anului trecut este Staze și metastaze carcerale, semnată de Ioana Cistelecan, un volum consistent despre literatura închisorilor comuniste, de la producțiunile orale (Radu Gyr) la memorialistica de după detenție (Nichifor Crainic, Paul Goma). Documentată, scrisă cu pasiune, cartea aduce și o viziune asupra epocii de teroare. Un fragment din carte a fost publicat în revista OPT motive.

Doina RUȘTI

N.K. Jemisin este prima scriitoare afro-americană laureată a Premiului Hugo și singura care a primit această distincție timp de trei ani consecutiv. Romanele sale au fost traduse la Nemira (seria Vise ucigașe, colecția Nautilus, 2015) și Paladin (Cele o sută de mii de regate, 2016; Pământul sfânt, 2017). Ultima ei carte, The City We Became, este o ficțiune speculativă bazată pe o intrigă ce amintește de pandemia cu care ne confruntăm în prezent.

În condiții normale, romanul s-ar fi bucurat, la finele lunii mai, de o lansare pe măsură, în cadrul Book Expo America (BEA) din New York, însă Javits Center – spațiul care găzduiește acest târg de carte - este, momentan, transformat în spital de campanie.

Fiecare carte își are soarta sa.

Sandra OPRESCU

Anul BEETHOVEN

Edituri mici, cărți importante

Cărți de succes

Un fragment - în nr 3 al revistei OPTm

Apărută la Humanitas, mai, 2020

Încă în top: Mihaela Apetrei: Cină cu ficat și inimă

Grupul Editorial ART:

Faimosul roman Povestea Slujitoarei a primit Premiul Governor General și trofeul Arthur C. Clarke. Serialul cu același nume, realizat de HBO, s-a bucurat de un imens succes. Recent apărut în românește și continuarea poveștii: Testamentele, o carte mult așteptată, semnată de Margaret Atwood (Booker Prize). Mai multe aici.

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a, - se prelungesc până pe 15 iunie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu).

ART

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

Copyright © optmotive.ro