Dialog pe NV: tineri scriitori

Credeam că va fi altfel ieșirea în lume, dar lucrurile par neschimbate. Universitatea e pustie și în afară de Bogdan Tănase, care așteaptă lângă o fereastră, nu e nimeni, nu se aud pașii pe lângă lift, nu urcă nimeni scările… Și eu care credeam că la Biblioteca Facultății de Litere o să mă aștepte cineva să-mi ia temperatura!

Totuși, la ieșire am dat de Maria, iar ceva mai târziu l-am auzit pe Horia ținând un discurs, pe undeva, în mansarda Universității, probabil - nu m-am mai întors, dar am avut senzația că cele două voci făceau o conversație pe NV.

Maria Magdalena Costea

Dă-mi serile de vară

În ajunul libertății, m-am trezit ascultând melodiile copilăriei, pe care dansam și săream în pat cu o cariocă (de preferat roz) pe post de microfon și pe care încă nu le înțelegeam complet. Ce înțelegeam însă, era starea de pură exaltare pe care melodia a căror versuri le-am ales drept titlu mi-o transmitea. Deși nu aveam voie să stau până seara afară, ziua lungă și caldă a verii îmi permitea să petrec puțintel mai mult în parc, iar faptul că încălcam regulile mă făcea să mă simt rebelă, dar și vinovată. Mă întindeam cu drumul din parc spre casă la fel cum întinzi o bandă de cauciuc până când se supără pe tine și te mustră usturător cu o pișcătură serioasă peste mână. Nu conta că aveam să înfrunt această mustrare din partea mamei, devreme ce aveam seara de vară, eu tot îmi șopteam: „Încă 5 minute..”

Astăzi am ieșit din casă, e deja vară, una neobișnuită. Până acum am fost doar martoră la transformările nestingherite ale frunzelor crude și ale florilor a căror aromă am putut doar s-o prind în vânt, de la ferestre. Am fost spectatorul păsărilor care s-au întors să-și facă cuib, în copacii din fața blocului și am privit, poate cu mai mult interes decât se cuvinte, culcușurile lor de puf și lemn.

Acum, se pare că încet, încet trebuie să mă ridic de pe scaun, și să ies din propriul culcuș în care am încercat în ultimele lunii să-mi transfer viața atât cât se putea. Procesul de acomodare va fi încet, dar sigur, însă vara se vestește a fi un teren ciuruit pe care vom păși timid, de frică unor bombardiere ascunse sub țărâna uscată de vară.

Vara se cunoaște după sandale, căldură și sare de mare. Este perioada în care școala e un vis îndepărtat, facultatea e ca o mamă certăreață care ne tot spune să ne facem patul, iar locul de muncă e doar un loc unde ai aer condiționat gratis. Natura mă ademenește să mă îmbăiez în verde, muntele îmi desenează trasee de drumeții, iar marea îmi atinge pielea cu stropi de apă sărată și firicele de nisip. Muzica mă cheamă de pretutindeni, dar notele ce zburau din București către Cluj și înapoi, acum au amuțit. Verdele stă deocamdată în spatele unui semn roșu, iar drumurile spre munte și mare par niște rute străine. Forfota citadină deja începe să-și reia ușor ritmul alert, dar atmosfera va fi în continuare îngreunată de știri îngrijorătoare, reguli încețoșate și gânduri tumultuoase. Voi avea parte vara aceasta de libertatea cu care am fost obișnuită din moment ce mesele sunt distanțate corespunzător, băncile ocupate pe sărite, iar spectacolele împinse spre lunile de toamnă? Și cum rămâne cu serile de vară și vraja lor dulce de amor subtil și taine ascunse în aer citadin? Cine mi le mai dă înapoi?

Mie îmi place să văd vara ca pe un mister. Drumul de zece minute, din copilărie, din parc până acasă se transforma întotdeauna într-un mister. Un oraș mic. Farmec de provincie. Fata de acum dorește să facă același lucru. Vreau să mă bucur de toate momentele, mari și mici, pe care vara mi le va aduce. Cu puțin noroc, voi revedea păduri de munte, drumuri prăfuite și poate, poate … valurile, plaja de la margine de țară. Aerul fierbinte, limonadă rece și acrișoară în bătaia distantă a apusului de vară. Iar dacă va mai exista în continuare oră de stingere, poate că voi risca o pișcătură dureroasă de țânțar.

Horia Ioan Iova

Restart, reload, reply, retry

Eu m-am născut în post. În postul Sfinților Apostoli, în post-comunism, în post-decembrism, în post-modernism, și am crescut în lumea post-11 septembrie. Apoi au venit „post-adevărul” și „post-știrile”, pe fondul enervant al „postpone-ului” alarmei de la telefon. După Postul Paștelui din 2020, a venit lumea „post-corona”. Ce ți-e și cu asta!

„Binecuvântându-mi învierea, mi-am dat seama că puștii mă acoperiseră, protector, cu nisip, și că stăteam în siguranță, ca o mumie, înfășurat, ca într-o plăcută capă. Atunci mi-am întipărit în minte cuvintele Sub nisipul rece am visat moartea/ Dar m-am trezit în zori să văd/ În glorie, strălucitor/ Luceafărul de dimineață. Nu era acesta ziua judecății – doar o dimineață. O dimineață limpede, excelentă. ”

Așa se încheie cartea care mi-a marcat tinerețea timpurie, Alegerea Sofiei. Pe atunci aveam bizarul obicei ca, înainte să încep o carte, să-i citesc ultimele rânduri. Mă gândeam în câteva secunde, cum și de unde s-ar putea ajunge acolo. Apoi citeam de la început, iar la sfârșit îmi regăseam gândurile, atârnate de ultimele cuvinte ale cărții – de ultimele imagini ale unei lumi care foarte curând avea să se sfârșească.

„Așa e jocul, începe cu moartea”, spune altă frază care m-a marcat. Poate că de-asta începeam mereu cu sfârșitul. Dar după sfârșit ce urmează, de fapt?

Post-izolarea a început cu sfârșitul – vineri – într-o zi de post. Aflu din puținele canale pe care am energia să le urmăresc că „viața noastră nu va mai fi la fel. Cel puțin, nu în curând.” De ce îmi sună atât de cunoscut? Aproape familiar. De câte ori am mai auzit asta, în douăzeci și opt de ani. „Lumea, așa cum o știm...”

Îmi trec pe la urechi tot felul de năzdrăvănii legate de cum vom munci, cum vom vorbi, cum ne vom întâlni și cum ne vom bucura de viață, într-o altfel de lume, într-o altfel de viață. Poate că e doar mintea mea, asaltată de teorii ale conspirației, de magnați și de lideri mondiali, dar pare că cineva încearcă să-mi vândă un post-om.

Au mai încercat și alții, în mai multe epoci, să propună un astfel de model. Unii solitari și prin puterea cuvintelor, alții, în număr mai mare, mai hotărâți și cu arme mai convingătoare. Nu m-am hotărât încă dacă le-a ieșit sau nu. Sigur s-a mai schimbat câte ceva – forme, mijloace, dorințe, așteptări. Dar cred să oamenii și scopul lor au rămas aceiași.

Bunicul meu, la 88 de ani, a văzut destulă viață. Atunci când ne îngrijorăm de o iarnă fără zăpadă, sau de „temperaturi anormal de ridicate pentru luna mai”, spre extazul bizar al prezentatorilor tv, el spune, cu un calm peste care ultimii treizeci de ani n-au lăsat niciun rid, că au mai fost astfel de ierni, de veri, de ceva între, și să mergem mai departe și să „ne vedem de treabă”.

Văzutul de treabă în lumea „post-corona” înseamnă, bineînțeles, disciplină, siguranță, grijă, curățenie, eficiență, precizie. Dar, cred că mai presus de atât, ar trebui să însemne atenție – atenție la ce se întâmplă cu mine, atenție la ce fac eu, atenție la cei din jur. Aceeași atenție pe care o ai la fotbal atunci când, infiltrat în zidul adversarului, ai grijă să nu oprești chiar tu șutul coechipierului care poate aduce victoria în minutul 93, când arbitrul are deja fluierul în gură. Dacă fluieratul lui cade pe uralele a 5000 de oameni în delir sau pe privirile epuizate și dezamăgite ale coechipierilor, depinde de atenția ta. Aceeași atenție pe care o ai în dans, într-o îmbrățișare apropiată, în care pasul tău pe ultimul timp te poate face personaj de reverie sau te poate pune iremediabil în personajul care strică inept și dureros unghiile lucioase, făcute cu mare atenție cu doar câteva ore în urmă.

Nu cred în lumea „post”, ci mai degrabă în lumea „acum”. Nimic nu e „post” – totul e aici și totul e acum. „Post” e doar al celor fără imaginație, fără spirit și care nu vor să meargă nicăieri, ci doar să privească – critic-dezaprobator sau idolatric-submisiv - la o lume încheiată, din care parcă nu mai vor și nu mai știu să ia nimic. Dacă aș crede într-un prefix, acela este „re”. Renaștere, recuperare, re-om, re-uman, re-umanism. *Restart, reload, reply, retry. *

Până în luna februarie am învățat că oamenii de succes sunt cei care se specializează, care aprofundează și devin perfecți într-un domeniu. Sunt eficienți, cresc în carieră, primesc bonusuri, îndeplinesc obiective. Ceilalți – aiuriții, romanticii, exploratorii – erau sfătuiți să mai termine cu prostiile și să se țină de treabă. Din martie, încolo, însă, ne-am trezit într-o lume în care ar cam trebui să fim bucătari, femei de serviciu, frizeri, instalatori, mecanici, curieri pentru vârstnici și n-ar strica să fim și un pic de psihologi, de terapeuți sau măcar de persoane „îmbunătățite” care pot gestiona cu calm și stabilitate plânsul, frica și incertitudinea celor apropiați. Am devenit staruri de Facebook și Instagram, muzicieni de sufragerie, bufoni generoși care se bucură de râsul și aplauzele altora. Cu toții a trebuit să fim măcar o dată ceva ce am disprețuit, sau cel puțin am trecut cu vederea.

Dându-i câteva coate omului surprins și prezis atât de bine în „Modern Times” de Chaplin, a apărut din spate, din niște schițe vechi pierdute prin Renaștere, un „Homo Universalis” care nu este străin de nimic din cele omenești. Poate încetinit de uitare și de repaos, dar hotărât să-și facă din nou intrarea. Un om care știe să fie mic și mare, care e curajos doar după ce a simțit frigul groazei, care râde pentru că știe ce gust au lacrimile, care știe numele stelelor și le vede clar pe cer, indiferent de mâzga în care îi sunt înmuiate gleznele.

Cred că doar încercând să-l fim pe acest „homo universalis” , să-l reprimim în loc să-l reprimăm, să-l retrăim, măcar o vreme, avem o șansă reală să trecem (și) prin lumea post corona cu bine.

Cred că doar așa vom vedea, asemenea lui Stingo, eroul meu preferat din al doilea paragraf, „o dimineață clară, excelentă” într-o zi în care alții văd doar ziua Judecății de Apoi.

ZENOB

Zenob face parte din grupul "Perucile verzi”.

ScriitoriOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Bogdan Tănase,

așteptându-și studenții

Cartea săptămânii

Gumele​

de Alain Robbe-Grillet

Recomandată de

Cătălin Ghiță

Dumitru ȚEPENEAG

la Radio Trafika Europe

NOUTĂȚI

Ioana Pârvulescu, la BNR

Recomandări OPTm

Lisa Wingate: The Book of Lost Friend, Laurențiu Ciprian Tudor: Jurnal de cuplu, Dean Koontz: Ochii întunericului.

Andrew Singer

la Penn University State

O carte despre București, semnată de Adrian Majuru - Timpul orașului... aici

CRONICHETE & PREZENTĂRI

Una dintre cărțile importante ale anului trecut este Staze și metastaze carcerale, semnată de Ioana Cistelecan, un volum consistent despre literatura închisorilor comuniste, de la producțiunile orale (Radu Gyr) la memorialistica de după detenție (Nichifor Crainic, Paul Goma). Documentată, scrisă cu pasiune, cartea aduce și o viziune asupra epocii de teroare. Un fragment din carte a fost publicat în revista OPT motive.

Doina RUȘTI

N.K. Jemisin este prima scriitoare afro-americană laureată a Premiului Hugo și singura care a primit această distincție timp de trei ani consecutiv. Romanele sale au fost traduse la Nemira (seria Vise ucigașe, colecția Nautilus, 2015) și Paladin (Cele o sută de mii de regate, 2016; Pământul sfânt, 2017). Ultima ei carte, The City We Became, este o ficțiune speculativă bazată pe o intrigă ce amintește de pandemia cu care ne confruntăm în prezent.

În condiții normale, romanul s-ar fi bucurat, la finele lunii mai, de o lansare pe măsură, în cadrul Book Expo America (BEA) din New York, însă Javits Center – spațiul care găzduiește acest târg de carte - este, momentan, transformat în spital de campanie.

Fiecare carte își are soarta sa.

Sandra OPRESCU

Anul BEETHOVEN

Edituri mici, cărți importante

Cărți de succes

Un fragment - în nr 3 al revistei OPTm

Apărută la Humanitas, mai, 2020

Încă în top: Mihaela Apetrei: Cină cu ficat și inimă

Grupul Editorial ART:

Faimosul roman Povestea Slujitoarei a primit Premiul Governor General și trofeul Arthur C. Clarke. Serialul cu același nume, realizat de HBO, s-a bucurat de un imens succes. Recent apărut în românește și continuarea poveștii: Testamentele, o carte mult așteptată, semnată de Margaret Atwood (Booker Prize). Mai multe aici.

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a, - se prelungesc până pe 15 iunie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu).

ART

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

Copyright © optmotive.ro

Echipa