63 / 10 mai, 2021

Anii marilor descoperiri literare

Se știe că macroistoria e diferită de istoria mică, individuală, fiind diferită și față de percepția ulterioară, care nu mai regăsește decât cu greu perspectiva originală, a martorului, proiectând retrospectiv felurile fenomene, date, probleme, pe care la acea vreme le-am ignorat cu totul. Mai interesant este atunci când cele două tind să fie analogice. De exemplu, tind să cred că anul 2005 a fost unul de cotitură și pentru marea istorie, și pentru istoria subsemnatului. La acea dată știam prea puțin despre revoluțiile internetului, cum ar fi noul mod digital de a cartografia realitatea (în 2005 s-au pus bazele programelor tip google maps), ceea ce a revoluționat modul nostru de a percepe lumea, de a naviga virtual pe Google Earth înainte de a fi vizitat concret locul dorit etc, pe lângă invenția (de care nu eram conștient la acea dată) a Facebook-ului dintr-o răzbunare studențească (fapt vizibil și azi în configurația rețelei).

Până târziu, spre 2010, internetul mai părea încă un mijloc inocent de a descărca orice produse artistice gratis, de la muzică, la filme sau cărți și până la apariția youtube, ca într-o țară a libertății infinite care nu își cerea încă prețul. Problema supravegherii prin internet și tot ce înseamnă acesta părea o problemă îndepărtată (deși, în doar câțiva ani urma să fie conștientizată). Existau însă mult mai multe semne de schimbare vizibilă în realitatea vieții cotidiene, începând cu 2005: începea era consumismului și a imobiliarelor, marile companii de retail își deschideau rând pe rând magazine noi, marile orașe ieșeau din letargia postcomunistă.

O imagine perfect edificatoare în acest sens era modul cum se schimbase într-un singur an priveliștea din apartamentul meu de atunci: până în 2005 un câmp gol rezultat din fostele grădini ale mănășturenilor demolați cu puțin timp înainte de prăbușirea comunismului, precum și ultimele case scăpate ca prin minune: o cârciumă, o brutărie și o gospodărie cu de toate, grădină, acareturi și o.. vacă. În același an, casele au dispărut, terenul cu iarbă înaltă a devenit o parcare, în mijlocul căreia trona un simbol al industriei retail, noul loc de aglomerație și eternă goană după hrană. Au dispărut și cârciuma, și brutăria și grădinile și vaca...Mai sus pe stradă, urmau să dispară rând pe rând celelalte parcele cu iarbă, grădinile, apoi casele, înghițite de noua foame de noi proiecte imobiliare. Mănășturenii, la fel ca majoritatea românilor, au plonjat cu voioșie și deloc pregătiți psihic direct în consumismul și capitalismul cel mai nemilos. Contrastul acesta între acea lume semi-înghețată în postcomunismul ruinat și noua lume se putea observa peste tot: în alt capăt al Clujului dispăreau mlaștinile, căruțele cu cai și cocioabele pentru a face loc spațiilor de birouri, parcurilor și noilor malluri.

Pe scurt, perioada pre-2005 pare mult mai îndepărtată sub toate aspectele decât anii post-2007, pe care încă îi mai resimțim ca fiind actuali, fapt care se reflectă foarte bine și în domeniul literar. Sau: nu se poate vorbi despre 2007-2010, fără a invoca 2005, și nici despre 2008-2010, fără a invoca 2007. Pentru mine, perioada 2005-2010 este foarte omogenă din punct de vedere istoric, literar, dar și personal. De exemplu, ce ne-a învățat fiecare an al acestei perioade în premieră a fost că nu se mai poate face abstracție de internet nici chiar în domeniul tiparului, al literaturii (culminând cu căderea presei tipărite din 2009), se deschidea accesul spre articole străine, spre cărți din marile biblioteci străine, apoi urma apariția google books, o mare bucurie pentru utilizator și o mare năpastă pentru autor. Sau că literatura nu mai este vioara întâi în ansamblul artelor narative, că, de multe ori, romanele păreau scrise doar pentru a fi ecranizate mai ușor, un fel de nuvele, cum le numise Mircea Muthu (să nu uităm că în perioada post-2002 și mai ales după 2005, anul filmului Moartea domnului Lăzărescu, apariția Noului val începea treptat să eclipseze sau să însoțească apariția douămiismului romanesc). Ecourile apariției noii generații de prozatori începuseră din 2004, dar parcă impactul adevărat avea loc mai cu întârziere, oricum, toată lumea era cu ochii pe colecția Ego Proză, alte edituri imitau modelul, critici importanți semnaseră prefețele unor autori care abia debutau etc.

Aflam despre noul val de prozatori tocmai pe când scriam și eu la primul meu roman, problematizându-mă pentru fiecare cuvânt, frază, rescriind mereu și ratând mereu acea lejeritate a prozatorului exersat și lipsit de inhibiții. Această anxietate în fața cuvântului scris o dobândisem în anii studenției, după contactul cu gruparea Echinox, în cenaclurile căreia niciun cuvânt nu rămânea necontestat, nicio frază neforfecată, niciun text fără observațiile ironice. Nimeni dintre cei care scriau poezie sau proză și apuca să și citească în cenaclu nu scăpa nevătămat (nu e întâmplător că au ieșit mai puțini prozatori sau poeți echinoxiști decât critici, cei din urmă fiind implicit încurajați- textul critic era unica salvare). Un caz fericit este Vlad Roman, care a publicat recent două romane valoroase.

De aceea, șocul a fost cu atât mai mare când i-am citit pe prozatorii poliromiști, debutați în celebra colecție Ego Proză în acest interval (2004—2010). Constatam contrariat, dar și amuzat, că păreau să le fie total străine astfel de traume scripturale, aproape orice tip de cenzură, având curajul de a scrie la persoana I, de a nu se refugia în stil, de a se confesa frust despre orice (sigur, era o confesiune mimată, de fapt ficțională), de a spune o poveste, cu mijloace simple. Am continuat să-i citesc intrigat de aceste aspecte, în contrast cu lipsa mea de curaj și de abilități, în acel moment, de a construi o poveste limpede, visând la stilul perfect și la diverse experimente (de aceea Calvarium rămâne un roman greu de citit, stufos, aparent haotic, dar de fapt foarte plănuit, prea stilizat și obsedat de structuri – de exemplu vroiam neapărat să exemplific o hartă a Clujului prin scenele desfășurate pe fiecare stradă, în ordinea hărții, nu în cea cronologică).

În octombrie 2005 am avut ocazia de a-mi însoți tatăl într-o excursie literară spre Chișinău. Ulterior urma să realizez că a fost ca o călătorie în timp, spre România anilor ’80-’90, într-un peisaj literar în care șaizeciștii încă se mai duelau cu optzeciștii în privința binomului neomodernism-postmodernism, pe când la noi această dezbatere începea să sune ca o veche gâlceavă, un zgomot de fond pentru noii scriitori care o dădeau uitării, scriind total relaxat, senin, ca și cum secolul XX n-ar fi existat: anxietatea în fața foii sau a tradiției părea să nu existe deloc pentru prozatorii afirmați după 2002-2004-2005.

Autorii perioadei scriau cu lejeritate povești lineare, destul de scurte, axate de obicei pe un singur fir narativ, cu puține personaje, romane foarte apropiate nu doar de nuvelă, dar și de scenariul de film (mult dialog, structură relativ simplă, la vedere, suprapunere fabulă-discurs, evitarea digresiunilor și a prolepselor/analepselor). Chiar dacă afirmația nu se potrivește decât pentru un eșantion poate îngust al prozatorilor afirmați în acest interval, totuși mi se pare că o trăsătură a anilor 2000 a fost lipsa apetenței pentru experiment narativ, pentru jocul cu textul, pentru autoreflexivitate axată pe procesul scrierii, iar acest fapt mi se pare valabil și pentru alte generații care continuau să activeze în acest interval. Această manieră de a scrie se regăsea și la optzeciști ca Petru Cimpoeșu, Gheorghe Crăciun, ulterior Alexandru Vlad sau chiar Cărtărescu, și la prozatorii debutați în valul Polirom precum Lucian Teodorovici, Bogdan Suceavă, Filip Florian, Florin Lăzărescu sau Dan Lungu sau la douămiiști precum Ionuț Chiva, Savatie Baștovoi sau Cosmin Perța. Asistam la o veritabilă redescoperire a poveștii și a povestitului ca act privilegiat (așa cum este de exemplu la Bogdan Popescu în Cine adoarme ultimul).

Oricum, marea falie era vizibilă între scriitorii debutați și formați până în 1990 și cei debutați după 2000 și care se poate referi la un reflex al primilor de a încifra discursul, de a pulveriza povestea, punctele de vedere și de a cere un efort de interpretare din partea cititorului. Noua generație (și, odată cu ei, prozatori din varii generații) se debarasa de multipla stratificare a discursului, unificând perspectiva, trecând spre organicitatea povestirii, spre condiția de „povestaș”, cât mai carismatic, cât mai seducător, cât mai plin de umor, comprimând distanța dintre autor și public (de unde și apelul la naratorul de persoana întâi, la simularea discursului autobiografic, la luarea drept complice a cititorului).

În fond, este și o caracteristică tipică pentru capitalism, pentru noua libertate: efortul interpretativ e condus spre deriziune, ducând inclusiv la ironizarea „simbolitei” (ca reflex al criticii și față de opere produse în vremea comunismului) și a fost și o tentativă a prozei de a-și câștiga un nou public, de a neglija parcă preferințele mai specializate ale criticii. Romancierului i se cerea acum să fie un fel de scenarist, să găsească subiectul de interes pentru public, să-l trateze cât mai concis și fără farfastâcuri de literat, fără „textualisme” și puneri în abis. Cel care cerea implicit asta nu era criticul, ci editorul (pe post de producător, ca în industria cinematografică). Totuși tendința asta a fost parcă mai vizibilă după 2010-2012. Să formulez și o profeție: generația din care fac parte (am fi, pe lângă „douămiiști” și „millenials/Generația Y, etc) nu și-a dat încă măsura, nici la proză, nici la poezie...

Începând cu 2007, după ce am terminat de scris romanul, m-am apucat de citit cărțile zilei, întâi din pura curiozitate pentru evoluția romanului, oarecum presat de spiritul timpului, care favoriza noua literatură (o și anunța mereu), dar și pentru că am fost cooptat pentru cronica literară, în echipa proaspetei reformate reviste Cuvântul, o redacție cu care am colaborat excelent, formată din trei scriitori valoroși nu doar literar, ci și uman (Răzvan Țupa, Cosmin Perța și Teodor Dună), dar care, ca orice poveste frumoasă, n-a durat prea mult. Am constatat recent că nu se mai găsește nici arhiva cu numerele din intervalul 2007-2010, șterse de prezenteismul absolut al internetului, accentuat după 2009, când presa a trecut în virtualitate, lăsând prea puțin loc tiparului (un efect al crizei de atunci, respectând legea că orice criză financiară tinde să lovească întâi în cultură și în presă).

Constatam încă o dată dificultatea de a face orice generalizări critice (și de greșeala multor astfel de generalizări, inclusiv cele proprii de până atunci). Pe când încadram un anume autor la o anume tendință, eram repede contrazis de cartea următoare. Filip Florian părea douămiist (confesiv, ludic, minimalist) alături de Matei Florian în Băiuțeii, dar fusese cu totul altul în Degete mici. În 2005 eram impresionat de Nicolae Strâmbeanu în Evanghelia după Arana, dar dezamăgit de Scrisoarea pe care nu o vei citi niciodată, iar Doina Ruști îmi pricinuise o mare surpriză cu Fantoma din moară, citită la o lună distanță de Zogru (tot în 2008), ambele fiind lecturi recomandate de Iulia, căreia i se confirmase intuiția inițială că avem de-a face cu un autor important, reușind combinația rară dintre măiestrie stilistică și subiecte de amploare/poveste memorabilă. Rareori îmi amintesc fragmente din cărțile recente, dar mi-a rămas în memorie scena devalizării bibliotecii de la finalul Fantomei din moară, fără să mai spun de multe alte scene și personaje antologice. Oricum, cine a citit întâi Zogru, nu cred că se aștepta să urmeze un roman ca Fantoma din moară, iar autoarea a reușit și ulterior să ne surprindă.

Fantoma din moară a fost și cartea care m-a convins că se scriu romane de valoare despre comunism și după decembrie 1989, alături de Pupa russa lui Gheorghe Crăciun, astfel că am început să mă gândesc tot mai serios la un proiect vast care să cuprindă toate romanele scrise după 1990 și care se hrăneau, traumatic sau nu, din anii 1948-1989, proiect nefinalizat nici azi. Pe când eram mai entuziast, am dat peste romanul sau mai degrabă nuvela lui Dan Lungu, Sînt o babă comunistă, care mi-a provocat impresia contrară, făcându-mă să mă întorc liniștit la subiectul tezei de doctorat (ficțiunile apocaliptice, printre alții descoperindu-l atunci pe Michel Houellebecq) și să amân pentru altă dată problema reprezentărilor comunismului. La început de an 2007 aveam să descopăr o prozatoare cu un univers ficțional unitar, foarte original, mai ales ca atmosferă: mă refer la Dora Pavel, cu Agata murind și Captivul, al doilea mai reușit și mai bine construit decât primul. Atmosfera din cele două romane n-avea nimic comun cu temele și obsesiile momentului. Un alt scriitor cu univers ficțional destul de unitar sub aspectul atmosferei, un scriitor care și-a dat măsura în anii 2000, deși aparținea altei generații, a fost Petru Cimpoeșu, maestru al conciziei și al personajelor memorabile, care m-au încântat în anii 2007-2009. Spre rușinea mea, n-am reușit să acord atenție excelentelor romane ale lui Radu Aldulescu, descoperite mult mai târziu, în afară de Proorocii Ierusalimului, impresionant sub toate aspectele, și pentru subiectul șocant, și pentru energia literară debordantă și autentică.

2007 a fost anul în care am apucat să citesc un prozator despre care auzisem multe de ceva vreme și despre un roman de care știam din 2004, dar pus pe lista de așteptare din diverse motive: Venea din timpul diez, de Bogdan Suceavă, care nu prea avea nimic în comun cu colegii din colecția Ego Proză, fapt confirmat și de nuvela citită imediat după, de cu totul altă factură, Miruna, o poveste sau Vincent nemuritorul (citit în 2008), roman sf, situat într-un univers postuman, anticipând multe narațiuni de acest gen, inclusiv cinematografice sau Noaptea când cineva a murit pentru tine, care a revenit la o ambianță mai apropiată de proza care l-a consacrat, cu toate că modul de a povesti era altul. Ca și Doina Ruști, Bogdan Suceavă este un prozator versatil, pe care nicio reușită nu îl poate fixa într-o formulă pe care s-o repete apoi la alte cărți. A încercat asta și Filip Florian, încercând să depășească Degete mici spre alte formule, a reușit parțial cu Băiuțeii, dar aproape deloc în Zilele regelui. Ulterior, după ce am citit Matei brunul (2015), aveam să privesc din altă optică evoluția lui Lucian Teodorovici, despre care îmi mențineam părerea că este un prozator original (în special cu Circul nostru vă prezintă), dar inițial nu crezusem că va evolua în direcția romanului de mai mare amploare, deloc în direcția romanului de reconstituire a unei epoci, mai ales una pe care n-a cunoscut-o direct. De aceea nu cred într-o critică bazată pe cronica literară și mai ales pe culegerile de cronici literare (condiția ar fi ca acestea să fie însoțite și de revizuirile ulterioare), dar cred că și azi T.S. Eliot poate fi un model în privința necesității de a ne revizui mereu judecățile critice.

Răzvan Rădulescu își reeditase o carte mai veche, Viața și faptele lui Ilie Cazane, care mi-a readus pofta de ficțiuni despre comunism, un exemplu de roman care pare scris de un douămiist, deși apăruse mult mai devreme și care instituie un fel de cap de linie pentru ficțiunile despre comunism apărute în anii 2000. Târziu (în 2010) am citit și Teodosie cel mic, pe când Rădulescu devenise scenaristul cheie al Noului val românesc. Tot 2010 a fost anul apariției unei cărți mult așteptate, mult anunțate, despre care am auzit multe până atunci: Un om din est de Ioan Groșan, întâmpinată atunci cu anumite rezerve de către critică, inexplicabile pentru mine.

Dar toate acestea nu trebuie luate în serios, au fost impresiile unui cititor imperfect, agasat de propriile proiecte, fiecare prea vast pentru puterile unui tânăr de 25-28 de ani și derulate aproape în paralel: un roman, un eseu despre literatura traumei și un doctorat despre ficțiunile apocaliptice.

Andrei SIMUȚ

Andrei Simuț (n.1981) este lector la Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Doctor în literatură comparată, cu o teză despre romanul apocaliptic după 1945. A publicat Literatura traumei (eseu) și romanul Calvarium (2009), precum și numeroase articole, studii și cronici în reviste românești sau străine. Premiul revistei România literară pentru debut, 2007

în același număr

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Andreea Berechet scrie ca și cum ar purta o cameră de filmat printr-o lume desprinsă dintr-un album cu fotografii de familie. Cuvintele zăbovesc asupra câte unui personaj sau a unui context și portretul sau scena capătă viață, devin episoade dintr-o poveste ce se ivește firesc sub privirile cititorului. Familiarizată cu munca de scenarist, Andreea construiește credibil dialogurile, selectează detaliile memorabile, țese punțile între secvențe, cu măiestria povestitorului care știe că toate elementele au importanța lor în tabloul final. O scriitură alertă, cu un foarte rafinat echilibru între modurile de expunere, definește stilul acestei autoare, care-și îndreaptă atenția mai ales asupra resorturilor psihologice ale istoriilor narate.

Cristina BOGDAN

Muzeul de la Piscu (ceramică), înființat de soții Adriana și Virgil Scripcariu

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii (semnate de 14 scriitori).

Crime Scene Press, 2020

Recomandare OPTm

CĂRȚI NOI

Humanitas, 2021

Ed Etnologică, 2020

Humanitas, 2020

Ed. Igloomedia, 2017

VIAȚA ARTISTICĂ

Victor Gingiu, între două expoziții

LITERA , 2020

Revista Museikon, Nr 4/2020, Ed. MEGA

Semnează

LITERA, 2020​

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro