OPTm
nr. 87

Douămiismul nu era încă o etichetă de istorie literară

Diferența evidentă a literaturii române de azi față de cea din perioada 2007-2010 nu e una de valoare - atunci ca și acum, în fiecare an apăreau cărți de poezie, de proză sau de critică admirabile. Ci e una de sistem al receptării, de autoreglaj metabolic: pentru fiecare carte foarte bună existau atunci măcar 15 cronicari literari gata s-o citească de la o săptămână la alta, gata s-o comenteze, să o plaseze în fluxurile vitale ale literaturii - pe care aveai senzația obiectivă c-o vezi crescându-ți sub ochi.

Acum, cred că sunt mai puțin de 5 cronicari literari gata să facă acest oficiu săptămânal - și, dacă spun 5, am totuși senzația că exagerez. Literatura română are aceeași mentație creativă & efervescentă - dar conștiința ei de sine a declinat, metabolismul ei e lent, bătăile ei de inimă sunt rare, ca ale unui organism ale cărui funcții critice au intrat în hibernare.

În plus, țesătura literaturii române era ea însăși mai deasă: trăiau încă marile legende ale generațiilor debutate în anii '60, găseai în reviste (rar - dar le găseai) interviuri cu Mircea Ivănescu sau poeme de el, Mircea Horia Simionescu era de asemenea în viața, Emil Brumaru era mai viu decât tot restul literaturii române contemporane luat la un loc. Era posibil (ba chiar aproape inevitabil) să-l întâlnești la festivalurile bune pe domnul Brumaru alături de cei mai recenți debutanți în poezie, poete & poeți pe care de regulă îi citise, cărora le făcea prezentări explozive (precum la Iași, de exemplu, într-un festival de prin 2008, dacă nu mă înșel, care avea în titlul oficial cuvântul "poeți" alături de cuvântul "trufe", și unde domnul Brumaru a ținut întregi conferințe entuziaste despre Constantin Acosmei și Ruxandra Novac). Sau, ca la Oradea, la zilele revistei Familia, puteai vorbi o seară întreagă despre poezia recentissimă împreună Gheorghe Grigurcu - domnul Grigurcu ne-a ținut, mie și lui Claudiu Komartin, câte o conferință privată despre poezia noastră (eu semănam cu Rubliov, domnul Grigurcu știa inclusiv că m-am lăsat recent de alcool, mi-a spus că e un exces pe dos la care trebuie să am grijă, exact ca la iconari & la mistici - avea, evident, dreptate). Doamna Mălăncioiu circula încă pe la festivaluri, mă intimida însă mai tare decât domnii Grigurcu sau Brumaru, așa că am vorbit foarte puțin cu ea - și regret și azi că nu i-am spus direct cât de tare îi admir poezia, tot mai esențială pentru mine pe măsură ce trece vremea.

Țesătura lumii poetice era mai deasă atunci, cum zic. Erau ziare, evenimente, toată lumea se ducea undeva sau venea de undeva, toată lumea vorbea despre cronica lui X sau lui Y la cartea lui Z, douămiismul nu era încă o etichetă de istorie literară, ci fie o școală a prieteniei, fie una a resentimentului, coexistând mai ales într-un cenaclu virtual la fel de esențial pentru generația noastră cum a fost Cenaclul de Luni pentru generația 80, sau cenaclul Universitas pentru generația 90 - mă refer bineînțeles la Club literar; niciodată n-am mai avut emoții ca acolo, atunci când postam un poem și așteptam cu inima cât un purice reacții la el. Era activ 24/7, postai la orice oră a zilei sau a nopții - și aveai aproape instantaneu reacții, toate la o intensitate pasională (pozitive & negative, deopotrivă), toate inteligente (chiar și când se prosteau), toate calitățile & toate defectele generației 2000 erau coagulate ca-ntr-o lupă imensă în ecranul care găzduia Clubul literar. Calitatea supremă cerută unui text erau autenticitatea: orice poem putea fi oricât de inteligent, speculativ, vizionar, imaginativ, haios, afurisit, devastator, tonifiant - dacă nu era autentic, dacă suna a literatură, nu a viață nemijlocită, era în zadar. Orice poem al generației trebuia să demonstreze că poetul trăiește - acum mi se pare semnul unei fragilități și al unei nesiguranțe al unor tineri care nu sunt siguri că trăiesc cu adevărat, atunci însă autenticismul obligatoriu ni se părea, dimpotrivă, semnul forței noastre absolute.

Și erau încă premii literare, Uniunea Scriitorilor acceptase să premieze un tânăr poet care nu era membru al ei, preferându-l pe Dan Sociu lui Aurel Pantea (ah, ce conversație pătimașă am avut la Sighișoara cu Aurel pe tema asta - în care el a știut să-mi arate, în cele din urmă, ce înseamnă să fii nu doar un poet admirabil, ci și un om așijderea), premiul Eminescu era încă imaculat, premiile revistelor (de la România literară la Observator cultural și Cuvântul, de la Tribuna la Ateneu și Transilvania) încercau să țină cât se putea de atent pasul cu toată munificența asta de Nopți arabe dezlănțuite - literatura strălucea inclusiv undeva în afara literaturii, riguros în același sens în care spune Gellu Naum undeva că erau vremuri în care soarele strălucea deasupra soarelui.

Iar apoi, aproape peste noapte, cronicarii s-au retras din presa literară, presa literară a început ea însăși să moară - încât biata literatură română, la fel de strălucitoare ca și până acum, suferă nu de hipersocializare, ci dimpotrivă - de o enormă singurătate. O ființă strălucitoare - pentru care însă sunt tot mai puțini ochi care s-o vadă, minți care s-o priceapă.

Ceea ce înseamnă că, într-un fel, e mai poetic să fii poet acum decât atunci. Toate admirația mea pentru tinerele poete, pentru tinerii poeți care aleg acum să participe la exercițiul ăsta de singurătate strălucitoare. E o devoțiune mistică în gestul lor, pe care sunt sigur că ei nu-l înțeleg încă în toată splendoarea lui.

Radu VANCU

Unul dintre scriitorii de marcă ai ultimelor generații, Radu (n.1978) scrie poezie, proză, publicistică și eseu. Este autorul volumelor de versuri Epistole pentru Camelia (2002); Biographia litteraria (2006), Monstrul fericit (2009), Sebastian în vis (2010), Amintiri pentru tatăl meu (2010), Frânghia înflorită (2012), Cantosuri domestice (2015). Romanul Transparență (2018) a adus un nou model epic, bucurându-se de apreciere critică. A primit numeroase premii, între care Premiul revistei Observator Cultural, Premiul Congresului Naţional de Poezie, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu ș.a.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Andreea Berechet scrie ca și cum ar purta o cameră de filmat printr-o lume desprinsă dintr-un album cu fotografii de familie. Cuvintele zăbovesc asupra câte unui personaj sau a unui context și portretul sau scena capătă viață, devin episoade dintr-o poveste ce se ivește firesc sub privirile cititorului. Familiarizată cu munca de scenarist, Andreea construiește credibil dialogurile, selectează detaliile memorabile, țese punțile între secvențe, cu măiestria povestitorului care știe că toate elementele au importanța lor în tabloul final. O scriitură alertă, cu un foarte rafinat echilibru între modurile de expunere, definește stilul acestei autoare, care-și îndreaptă atenția mai ales asupra resorturilor psihologice ale istoriilor narate.

Cristina BOGDAN

Muzeul de la Piscu (ceramică), înființat de soții Adriana și Virgil Scripcariu

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii (semnate de 14 scriitori).

Crime Scene Press, 2020

 

Recomandare OPTm

 

 

 

CĂRȚI NOI

 

 

 

Humanitas, 2021

 

 

 

Ed Etnologică, 2020

 

 

Humanitas, 2020

 

 

 

Ed. Igloomedia, 2017

 

 

VIAȚA ARTISTICĂ

 

Victor Gingiu, între două expoziții

 

LITERA , 2020

 

 

Revista Museikon, Nr 4/2020, Ed. MEGA

 

 

Semnează

 

LITERA, 2020​

 

 

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro