Începutul anului 2012 m-a prins în Bulgaria, la Ruse, predând limba română unor cursanți extraordinari, în cadrul unui proiect european în care era partener și Universitatea din Craiova. Nici nu mă întorsesem bine din vacanța de iarnă și începuseră acele proteste masive împotriva regimului Băsescu, care au dus până la urmă, în vară, la suspendarea din funcție a acestuia. De altfel, în toată Europa, din Spania până în Grecia, aveau să se desfășoare în acel an ample demonstrații anti-austeritate, după doi-trei ani de gargară macroeconomică în care, ca de obicei, nota de plată a fost livrată tot celor nevoiți să trăiască dintr-un venit din ce în ce mai precar.

Pentru mine, interludiul bulgar, care a durat șase luni, din octombrie 2011 până la 1 aprilie 2012, a fost o gură de aer mai mult decât benefică, deși rămăsesem conectat la toate realitățile românești – inclusiv la Realitatea TV, pe care o urmăream în acea vreme seară de seară ca să văd ce se mai întâmplă în țara pe care nu aveam senzația că o părăsisem. Culmea este că venirea mea la Ruse mă apropiase la doar 80 de km de București, în loc să mă îndepărteze. Iarna grea, cu zăpezi de poveste și geruri demne de alte paralele și meridiane, petrecută într-un oraș în care nu cunoșteam decât câțiva profesori și studenți, m-a obligat, pe lângă deambularea obișnuită prin cafenelele primitoare din Ruse, cu câte o carte adusă de-acasă ori vreun album de artă cumpărat din librăria de lângă hotelul meu, la o recluziune în care am scris un început de roman neterminat nici până acum.

Atunci l-am cunoscut pe Ognean Stamboliev, traducător neobosit din literatura română clasică și contemporană, cu care am discutat de multe ori în acele luni despre scriitorii pe care îi făcuse cunoscuți vecinilor noștri, cât și despre scriitorii bulgari despre care eu știam infinit mai puține lucruri. De altfel, cu ani în urmă, pe vremea studenției, îl cunoscusem pe lectorul de limba bulgară de la Universitatea din Craiova, un intelectual autentic, destul de tânăr pe atunci, cu o mină senină, vorbind perfect românește și avid să citească scriitori contemporani. Numele său era Ivan Stankov și avea să devină mai apoi, printre altele, traducătorul lui Mircea Cărtărescu în limba bulgară.

În Ruse l-am redescoperit și pe Elias Canetti, născut în acest oraș cosmopolit de la începutul secolului trecut și emigrat apoi în Occident. (Din păcate, în acea perioadă, casa memorială era închisă pentru renovare). Îi citisem în facultate celebrul roman Orbirea, dar nu și scrierile autobiografice sau eseurile, pe care le-am devorat atunci cu uimire și încântare.

Întors în România definitiv și fără prea mare tragere de inimă, m-am pomenit dintr-odată din nou fără o ocupație remunerată, abia din toamnă aveam să primesc câteva cursuri și numai peste alți doi ani se scotea la concurs un post la care puteam aspira. În mod normal, ar fi trebuit să fie o perioadă ideală, mi-ar fi permis să scriu și să citesc, îmi făcusem ceva economii în Bulgaria și părea că cel puțin vara se anunța una eliberatoare. Din păcate, îmbolnăvirea subită a tatălui meu, urmată de moartea sa prematură, m-a destabilizat și m-a aruncat într-o zonă în care multe lucruri deveniseră futile: certurile și polemicile literare, scandalurile politice, inclusiv referendumul pentru demiterea lui Băsescu, ce părea un fel de blestem de care nu mai puteam scăpa. Revenirea lui în funcție și deplorabila prestație a opoziției nu m-au mai atins în niciun fel. Viața mea era în altă parte.

Nu-mi amintesc mai nimic din lumea literară din acel an, în afara unor lansări de carte pe care le-am organizat sau la care am participat alături de prieteni și cărțile lor: George Popescu, Adrian Bodnaru, Cătălin Ghiță, Petrișor Militaru ș.a., dar am senzația că n-am pierdut mare lucru. Ceea ce îmi amintesc însă perfect este întâlnirea cu unul dintre cele mai impresionante și emoționante spectacole pe care le-am văzut vreodată: Sonetele lui Shakespeare, în regia lui Robert Wilson și cu muzica live a lui Rufus Wainwright, cu minunații actori de la "Berliner Ensemble" și cu sala arhiplină a Naționalului craiovean, în care nu aveai unde să pici un ac la propriu, pentru că se ocupaseră nu doar toate locurile, ci chiar și scările, și care a reacționat extraordinar la magia care ne-a învăluit de la prima scenă. Deși au mai fost și alte spectacole excelente în cadrul Festivalului Shakespeare din acel an, precum Romeo și Julieta în regia lui Oskaras Korsunovas sau O furtună, spectacolul lui Silviu Purcărete, pe care cred că l-am văzut de cel puțin trei ori în acel an, totuși Sonetele au rămas unul dintre cele mai electrizante omagii pe care cineva le poate aduce operei shakespeariene și teatrului însuși.

Așa că anul apocalipsei mayașe, ratat ca orice apocalipsă anunțată cu surle și trâmbițe în lumea noastră ridicolă și isterică, a fost unul rupt în două pentru mine, un an schizoid și derutant. Bunica mea, care nu era credincioasă și nici superstițioasă de obicei, avea totuși câteva mici prejudecăți și una dintre ele era privitoare la anii bisecți, pe care îi considera nefaști sau chiar catastrofali. Dacă mă uit în urmă, începând cu 1996 și terminând cu 2020, anul în care pandemia ne-a distrus viețile, raționalistul din mine tinde să-i dea dreptate.