OPTm
nr. 74

Strada Joița

Eroilor

Nu împlinisem încă 27 de ani când am văzut pentru prima dată suferința întipărită pe trupul și chipul tatălui meu. Ceea ce trăia el acum nu se compara cu câte o așchie în deget pe care i-o scoteam cu acul ascuțit și sterilizat cu spirt, când eram copil. A fost suficientă o fracțiune de secundă pentru ca scurtcircuitul să se producă în creierul meu. Tocmai ce mă pregăteam să intru în salonul de bărbați, de la etajul al șaselea al spitalului universitar, din vecinătatea stației de metrou Eroilor. Am pus mâna pe clanță. O secundă mai târziu eram alta, de parcă o mână nevăzută a rescris ADN-ul emoțiilor mele de fiică mai mică. Nu mai eram eu, Aura, mezina și răsfățata familiei, căreia toți i-au plâns de milă vara trecută că a părăsit-o iubitul, „nemernicul dracului!”. Clanța era rece, iar undeva în depărtare s-a auzit o ușă trântindu-se sub forța curenților de aer care se formau pe holul lung, cu căptușeală de linoleum albastru. Mirosul de dezinfectant urca de pe podea direct către celulele mele olfactive, dar mai pregnant decât izul ăsta de mediu steril era sunetul care mi-a înfierat timpanele și m-a paralizat. Era prima dată când îl auzeam pe tata, de dincolo de ușa de lemn cu numărul 17, scoțând un „Au!” din străfundul plămânilor. Tatăl meu, eroul meu simțea durerea. Pentru prima dată eram conștientă de faptul că devenise vulnerabil în fața bolii. Fusese operat în urmă cu câteva zile, iar acum una dintre asistente sau infirmiere îl învăța, pas cu pas, cum să se dea jos singur din patul înalt. Operația abia i se închisese, lăsând în urmă pe pielea de pe abdomenul lui o cicatrice lungă, pe care i-o pansau de câteva ori pe zi. Asta a fost ziua în care m-am maturizat.

 

Izvor

Oh, Căline, ai devenit în ultimul an un străin pentru mine, în adevăratul sens al cuvântului. Nici nu îmi dau seama dacă te-am cunoscut vreodată cu adevărat. Dumnezeule, în acest iulie, în 2014, se împlinește fix un an de când am plecat cu tot cu bagaje din apartamentul în care locuiam cu tine. Îmi amintesc și acum, purtând povara asta rușinoasă, a femeii înșelate, cum mi-am zis în sinea mea, pentru prima dată, că te urăsc. De fapt, gândind aceste două cuvinte în acea seară de vară, când te așteptam pe peronul din stația Crângași, urma mai degrabă faptul că ne-ai transformat într-un clișeu. Mă simțeam ca un clișeu ambulant. Gândeam ca un clișeu în secundele alea de așteptare, când fiecare celulă a inimii mele îmi șoptea că tu mă minți. Că nu te aflai la Izvor, cum pretindeai în mesaje. Ai apărut la Crângași după aproape o oră, timp în care te-am așteptat, trimițându-ți SMS-uri care mă adânceau în mocirla asta de femeie înșelată.

 

Piața Unirii

Mai am câteva stații până la Eroilor. Strâng bine în pumnul drept punga albă cu mânere, ce seamănă cu maioul transpirat al tatălui meu pe care îl întindeam în zilele de vară pe o sârmă lungă, agățată în curte la soare. Din cauza diabetului de tip 2 transpira mult – am înțeles asta abia după diagnostic. Și acum transpiră la fel de mult. Îi duc haine curate, spălate în mașina mea nouă: o pijama, două perechi de șosete, două maiouri. M-a rugat ieri – pentru că a trecut mai bine de o săptămână de la operație – să-i duc la spital o ciorbă. I-am cumpărat o porție (e de perișoare) de la restaurantul din spatele blocului meu. Ce bine că i-au dat voie să mănânce mai multe alimente! Ar mânca orice. La cât este de pofticios, sunt sigură că poate să simtă mirosul de perișoare încă de cum intru în spital. Semănăm ca două picături de ciorbă, suntem la fel de pofticioși.

Strâng punga în pumn, ca să nu vărs lichidul, deși chelnerul i-a pus un capac de plastic. Transport o încărcătură prețioasă, așa că nu e loc de greșeli. O mișcare greșită și perișoarele se vor rostogoli pe linoleumul din vagonul metroului. Doamne, cât aș vrea să se mențină caldă până ajung cu ea în salon. Măcar azi să-i pot face o bucurie, chiar dacă nu e preparată de mine, Și cât mă bucur să-l văd mâncând! Așa arată normalitatea: tata cu o lingură în mână și cu un castron de ciorbă în față. În ecuația normalității, încerc să ignor salonul și patul de spital și să mă concentrez doar pe imaginea lui, în timp ce mănâncă. Uit că e bolnav.

 

Tineretului

Când tata a fost operat prima dată de cancer, am avut senzația că tinerețea a zburat pe lângă mine. Până în acele momente – piesele de puzzle cu etichete mari și late: spitalul, blocul operator, discuția de dinainte și de după cu medicul chirurg, plicul cu bani oferit – eram doar o copilă care credea că tatăl ei este nemuritor. „Cum ar putea el să pățească ceva? Nu e cu putință!”, zicea copila. După acele zile, acele săptămâni, copila a plecat: și-a luat punguța cu jucării, s-a dus lângă patul tatălui ei acoperit cu un cearceaf cu dungi albe și albastre, i-a lăsat o pungă cu pijamale pe care le-a cumpărat de la Carrefour și pe care le-a spălat, a ieșit pe ușa salonului lui; în locul ei s-a întors Aura-adultul, cinci minute mai târziu, care, cu o voce timidă o strigase pe una dintre asistente să o anunțe că tocmai s-a golit perfuzia tatălui ei. Tata nu mai era doar tata: era un pacient, era un „caz”, era doar unul dintre bărbații care ocupau cele șase paturi din salon.

 

Eroii Revoluției

După despărțirea de tine, Căline, am tot purtat gândul ăsta ca o povară supradimensionată, cum că mi-aș fi dezamăgit părinții. Tata, acum pe patul de spital, nu m-a văzut mireasă (oricum, tu nu voiai să ne căsătorim, cu excepția situației în care lumea s-ar fi sfârșit pe 21 decembrie 2012, când se încheia calendarul mayaș), iar gândul ăsta m-a tot bântuit. Operația lui și boala recent descoperită nu doar că au contribuit la nașterea unei revoluții în interiorul meu, ci au contribuit la transformarea mea, ca femeie.

Iar astăzi, în timp ce urechile mele traumatizate de decibelii ascunși în durerea tatălui meu ascultă vocea care spune „Atenție, se-nchid ușile!”, știu cu mai multă claritate că am devenit eu însămi o mică eroină în toată această revoluție din sânul familiei mele. O revoluție numită cancer, care ne-a dat familia peste cap. Un uragan cu nume malign care a reușit să mă elibereze din cătușele de victimă cu care tu m-ai legat în ziua în care ai pășit pe un alt drum alături de ea, la primul vostru sărut. Cătușele astea au fost o vreme mult prea grele pentru încheieturile mele și, sinceră să fiu, m-am săturat să le port. Mi-au rămas mici, așa că le dau la o parte. Nu mai vreau să fiu trasă în jos de piatra asta de moară a unei relații care s-a încheiat într-un mod atât de hidos. Oare nu merit să închid odată pentru totdeauna ușa asta în urma mea? Atenție, Aura, se-nchide ușa fostei tale relații. Și să deschid o alta? Să învăț din nou să iubesc?

Întâmplarea cu tata m-a făcut să realizez că în viața asta voi deschide cu mâinile mele descătușate alte uși, iar acestea se vor dovedi mult mai importante decît cea pe care aș vrea să o închid azi, cu două cuvinte pe care ți le voi adresa. Este 9:45 dimineața. Mai am trei stații până la rostirea celor două cuvinte.

 

Constantin Brâncoveanu

Ieri am fost din nou în vizită la tata. Se recuperează bine, iar medicul care l-a operat este optimist. Acum așteptăm cu toții rezultatele biopsiei, dar niciunul dintre noi nu vrea să se gândească cu adevărat la numele bolii, deși umbra cuvântului ne acoperă pe toți cu o prelată de camuflaj.

Nu sunt o persoană religioasă. Chiar și așa, săptămânile trecute am început să mă rog pentru tata, chiar dacă nu știam cum să o fac în mod corect. Ciudat lucru, însă îmi amintesc că în ziua în care a avut prima operație – și cea mai lungă dintre toate – pe scaunul de lângă mine de pe holul de așteptare de la secția de chirurgie s-a așezat o bătrânică. Era îmbrăcată toată în negru, purta pe cap o basma neagră din care îi vedeam doar o șuviță din părul alb și citea dintr-o carte neobișnuit de mare. Primul meu gând a fost că se ruga, că de fapt citea dintr-o carte de texte religioase. Nu a scos niciun cuvânt cât timp a stat acolo, pe șirul de scaune galbene amplasate vizavi de liftul care oprea la etajele cu număr par. Poate că ea a fost un semn, un soi de înger cu chip de om menit să mă liniștească și să mă facă să nu mă mai gândesc că tata ar putea în orice clipă să moară pe masa de operație în urma complicațiilor pe care creierul meu le crea. Femeia nu însoțea niciun pacient, niciun aparținător, nu stătea la coadă pentru a intra în cabinetul domnului profesor doctor care opera pe bandă rulantă. Părea că locul ei nu e de fapt acolo, pe holul ticsit de pacienți cocoșați de griji și de bagajul de spital și de asistente cu fuste scurte cât palma sau cu pantaloni albi mulați. Locul ei – o femeie simplă, ca bunicuțele de la țară – era la biserică, învăluită în rugăciune, în fumul de tămâie și de lumânări aprinse pentru sufletele adormiților.

 

Piața Sudului

Mă apropii de destinația finală și știu ce am de făcut înainte de a ajunge la serviciu. Nu mai sunt copila cu inima frântă care nu știe cum să renască din propria cenușă. Cenușa a rămas în urma mea, în stația de metrou Piața Unirii 1, într-o zi de iulie când copila a citit mesajele pe care iubitul ei de pe atunci le schimba cu o altă femeie.

Totul e atât de clar acum. Mi-am repetat asta și aseară, în timp ce masam picioarele și tălpile reci ale tatălui meu și îi puneam șosetele curate. Voia să mă conducă chiar el până la lifturi, în holul lung care dădea în alt hol mai încăpător, pentru că doctorul i-a dat voie să facă mișcare. Plimbarea de seară, așa o numește tata. Faptul că îl văd pe picioarele lui, că mă conduce grijuliu, cu pași mici, prin micul labirint de la etajul al șaselea, este pentru mine o adevărată victorie. Oare așa s-or fi simțit și oamenii care au ajuns prima dată la Polul Sud? Mă bucur din toată inima mea călcată – în picioare de Călin – să-l văd pe tata că face progrese, că a învățat cum să își facă numărul de pași seară de seară și că a redescoperit pofta de mâncare. Victoria lui este și a mea. Îmi vine să îmi retrag cuvintele astea. Poate că sunt egoistă că o percep așa, că eu nu am de fapt niciun merit. Toată această experiență, însă, pe cât este de devastatoare (simplul gând că tata ar putea muri pe masa de operație mă face urlu) pe atât de mult mi-a deschis ochii față de ceea ce înseamnă a trăi cu inima împăcată și a ierta pe cel ce mi-a greșit. M-am decis să-l sun cât mai curând pe Călin. Vreau să mă eliberez de povara asta, pentru că știu că nu pot trăi toată viața cu sentimentele de ură care picură dintr-o perfuzie pe care este scris numele lui.

 

Apărătorii Patriei

Nu m-am mai gândit de ceva timp la ziua în care bănuielile mele legate de faptul că mă înșelai s-au adeverit. Dacă ar fi fost o piatră care să includă toate aceste bănuieli pe suprafața ei neregulată, aș fi aruncat-o chiar în dimineața asta în apele Dâmboviței, înainte să intru la metrou la Piața Unirii. Am găsit, totuși, o soluție mai simplă: să pun mâna pe telefonul mobil. Încă mai am numărul tău salvat în agendă. La altceva nu îmi va mai servi după ziua asta care marchează un capăt de hotar în viața mea. Astăzi, numărul tău cu multe zerouri în el își va atinge scopul final, iar tu vei fi redus la un singur zero în amintirile mele.

Nu am spus nimănui ce am de gând să fac. Pur și simplu o voi face. Mâinile mele, sigure pe ele, scot telefonul din geantă. Ochii fixează preț de o secundă o plăcuță metalică, cu marginile verzi, prinsă în șuruburi pe un gard de lemn decolorat de ploi. Strada Joița. Nu mă grăbesc spre serviciu. Apelez numărul tău, iar inima începe să îmi bată cu putere. Sunt la finalul unei curse cu obstacole pe care le-am depășit cu brio. Este ultimul obstacol în calea sănătății mele sufletești. Dac-ai ști cât am așteptat clipa asta, în care voi scăpa de o piatră uriașă de pe inimă, care zi după zi îmi amorțește picioarele și nu mă lasă să merg înainte, să progresez, să mă îndrăgostesc de altcineva.

Aud vocea ta la celălalt capăt. Ești calm. Ești dispus să mă asculți. Vocea îmi tremură, dar am lecția învățată. Mă uit la tablă: strada Joița. Îmi amintesc numele localității de lângă București unde am fost ultima oară împreună, cu niște prieteni, și am privit SuperLuna, pe un cer înstelat, acum un an. În altă viață, în Joița, între 22 și 23 iunie.

Buzele mele știu ce au de rostit. Fac o mică introducere, îți spun că tata este bolnav, că a fost operat, că acum e bine. Apoi trag aer în piept și îți mărturisesc că pentru mine e mult mai important decât pentru tine, în aceste secunde, să rostesc aceste două cuvinte: te iert. Că vreau doar să le asculți și atât. Vreau să mă vindec prin ele, fără ca tu să intervii. Gata, le-am spus. Piatra a căzut, cătușele s-au desfăcut, luna a revenit la dimensiunile ei normale. Mă simt mai ușoară ca niciodată. Nu știu dacă toată convorbirea noastră telefonică a durat mai mult de două minute. Văd că se apropie un autobuz. E 202. Mă urc în el, iar ușile se închid în urma mea. Nu credeam că o să îmi placă atât de mult sunetul ușilor de autobuz. Mă țin de bare și zâmbesc. Zece minute mai târziu am ajuns la destinație.

Florentina IONESCU

Jurnalistă la săptămânalul Viața Medicală, Florentina publică în mod frecvent proză scurtă în diverse reviste online (Revista de Povestiri, LiterNautica, Literomania, Povești cu miez), dar și pe blogul personal. Participă cât de des poate la ateliere online de scriere creativă (la Fundația Calea Victoriei și la Revista de Povestiri).

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

 

Cu o mare disponibilitate pentru schimbarea registrelor epice, când confesivă, când în ipostaza de narator obiectiv, Florentina Ionescu dovedește în toate situațiile o predispoziție spre analiza sociologică și aptitudini de constructor epic.

OPTm

 

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

 

Recomandată de Cristina BOGDAN

​TACT

 

 

CĂRȚI NOI

 

 

Unul dintre cele mai bune romane contemporane, apărute în ultimii ani. (Doina Ruști)

LITERA

 

 

 

 

 

Pe lista scurtă pentru EBRD Literature Prize, cartea semnată de Krisztina Tóth (Ungaria) este compusă din 30 de povestiri despre marginalizați, a căror acțiune se întinde pe mai multe epoci istorice. Legăturile epice inteligente și naturalețea scrisului sunt două dintre reușitele cărții.

 

 

O carte inedită, dincolo de granițele vieții.

 

Polirom

 

 

 

 

 

 

NU UITAȚI

de Scena digitală

 

Viața Culturală

 

Deznodământul unei povești: Dan Mircea Cipariu, Florin Iaru și Cristian Teodorescu, la finalul unei bătălii. Mai multe, în Agenția de cArte

 

 

 

citeste.ro

 

Izolări. Cristina Bogdan, post COVID

 

 

 

 

Curtea-Veche

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro