59 / 12 aprilie, 2021

De la milă la dezgust nu-i decât o replică

Încă din primul semestru al primului an de studenție filologică și închipuită îmi făcusem așa, un soi de job din a tot provoca limite, a testa posibilități și libertăți. Îmi părea un joc destul de lucid. Nu știam, bag de seamă, diferența dintre luciditate și starea de conștiență, de veghe. O sălbăticuță eliberată, care căuta să vadă ce se pierde și ce se câștigă atunci când treci de la potențial la real. M-am încărcat cu multe nuclee de experiență, la care revin și acum și care încă îmi alimentează stări. Un moment gândit, am crezut eu, a fost strecurarea în laboratoarele mediciniștilor, cu calda complicitate a unor amici. Previzibil, disecția cadavrelor mi se părea că mă interesează. Nervii ciupiți cu penseta de prietenii mei, ceva ca o coastă, un rest rămas în urma procedurilor de cunoaștere, holuri tapetate cu foetuși și alte făpturi incerte, formolizate, sunt câteva imagini care m-au lovit năpraznic și asupra cărora revin de multe ori. Intensitatea experienței a fost foarte ridicată, cu unde adânci și îndelungate. Am încasat din plin lipsa de nuanțe, cinismul, brutalitatea despărțirii apelor.

Cred că ceva asemănător am experimentat, între două izolări, scăpând un pic în sala de teatru la spectacolul lui Alexandru Boureanu, Gândește-te la Africa!

Nu mă așteptam la nimic când am pornit spre teatru. Nu mă gândeam nici măcar că Alexandru Boureanu nu este deloc un artist comod. Nu flatează, nu alină, nu alintă. Spectacolele sale, mă gândesc uneori, nu sunt nici pentru actori, nici pentru sine, nici pentru public. Ci pentru ceea ce înseamnă prin ele însele, pentru sensurile pe care le face să irumpă pe scenă. L-am urmărit și cum construiește - cu o libertate cum rar ne este dat să vedem. Aleargă după expresii și puțin îi pasă de restul. E cu ochii pe scenă să prindă sensuri, lesne dispus la depersonalizare – cu cât ieșim mai repede din sine, cu atât ajungem mai repede pe scenă, în inima artistică.

Din această libertate se construiesc spectacole care nu sunt deloc amabile nici cu sine, nici nu ceilalți. Lovește, biciuiește, fără jumătăți de măsură, fără derogări față de niciun fel de slăbiciune. Am remarcat intransigența aceasta (care nu este deloc moralizatoare, morală etc., este pur și simplu estetică) în majoritatea (să nu zic în toate) spectacolele lui Alexandru Boureanu – comedii, drame, tragedii. În orice text, sapă până găsește ireductibilul demonic, nimbul acela din care începe povestea.

Am uitat toate astea când am pornit spre teatru.

Îmi era dor și mi se părea cel mai important

Gândește-te la Africa! se deschide cu scena predilectă a marilor și comunelor drame – intimitatea casnică a unei familii ambigue, mamă și fiu, care se exteriorizează prin fraze mușcate, sacadate, egale, dar categorice. Și apele încep să se despartă. Dialectica atavică a ființei omenești nu trimite la bine contra rău, ci la diferența dintre „mor de foame” și flămânzire. Aici își dă măsura așa numita fragilitate a ființei umane. Aici se simte Alexandru Boureanu în temă și înțelege rapid că miza eticistă, moralistă a scenariului este bineînțeles doar un firav pretext. Miza estetică vine din epuizarea resurselor de iubire.

Când vezi un rest de cadavru pe o masă de disecție, purtând certitudinea unei nobile misiuni, aceea de educație întru salvarea de vieți, îți zici că dacă nemurirea există cam așa trebuie să arate. Cam ca iubirea (părintească, fraternă, erotică, naturală sau accidentală) care se transformă, în cel mai bun caz, în reflexul condiționat al grijii.

În aceeași, să-i zicem, logică, Africa, spațiul umanului nealterat, este ținta nostalgiei inexplicabile, este teritoriul promisei izbăviri de complicații inutile, de social, prea social, de convențional, prea convențional.

Sete de bani, sete de libertate

AMELIA SELBY (o lipsită de iluzii femeie, în vârstă de 80 de ani, căreia Mirela Cioabă îi dă cu generozitate din zeitatea sa) trăiește împreună cu fiul ei ARTHUR SELBY (în vârstă de 62 de ani, interpretat de Nicolae Poghirc) în echilibrul familiar al unei comunități mici, provinciale, dar cu visuri de îmbogățire - visuri care sunt blocate de Amelia, preoteasa esenței omenescului și a naturalului. Amelia are grijă de fiul ei, ca și de natura din ce în ce mai amenințată de aspirațiile de îmbogățire ale concitadinilor săi și numai propriile ei resurse financiare considerabile pot ține în loc furiile dezlănțuite ale celor flămânzi. Amelia are grijă de sălbăticia naturală, așa cum are grijă de fiul său, cel care poartă anatema leprozității și care are nevoie de acest spațiu să poată trăi liber și fără să fie judecat.

„Amelia: (...) O să rămână exact așa cum sunt. Cred că putem să cerem faunei din zona să se mute mai încolo, dar să se mute definitiv, asta niciodată. Am propus să fie angajat un paznic ca să țină la distanță școlarii neastâmpărați și neînfricații vânători de weekend care trag în tot ce mișcă”.

În fapt, Amelia poartă vina de a-i fi arătat fiului ei, la 6 ani, că îi vede anatema, că o refuză, că și-ar fi dorit ca el să fie altfel, ca toți ceilalți, ca acei școlari neastâmpărați, în rândul lumii. O secundă care le-a răsucit firul destinului, care rămâne ca o oglindă pe peretele din sufragerie, care nu te lasă să uiți cine ești, cine cred ceilalți, inclusiv mama ta, că ești. Toată viața Ameliei curge întru răscumpărarea acelui moment în care a fost slabă și și-a dorit să fie altfel.

„Trăim cum ne place. Stăm în casa asta pentru că ne place. Și, dacă vrei să știi, stăm în ea de milă, pentru că e sortită pieirii”.

Setea financiară a orașului este întrupată în ceilalți doi copii ai Ameliei, ROWENA (interpretată de Costinela Ungureanu) și ROBERT SELBY (Claudiu Mihail), care, la cei 47 de ani, încă așteaptă moșteniri salvatoare, rente care să-i scoată din chinul luptei pentru o existență conformă. În fine, MAGGIE SPILLER (Raluca Păun), însăși vocea orașului, un soi de agent de presiune din umbră pentru exproprierea Ameliei, caută să-și justifice existența îmbrățișând proceduri, șabloane, prejudecăți. MAGGIE SPILLER este însăși lumea.

Lupta Ameliei este pentru prezervarea cuibului pentru fiul ei. Lupta celorlați este pentru sporirea propriului confort în paguba plenitudinii vieții, de orice fel. Acestea sunt pretextele narative, mai bine zis, aceasta este suprafața dincolo de care se ascunde adevărata curgere a vieții. Și este meritul regizorului de a fi urmat zăcământul ascuns de dramaturg. Pornind de la decor, de un clasicism derutant, ilustrând vetustul și semnele unei lupte de anduranță de decenii, și până la costumele care tac și acoperă povestea ca niște uniforme, rama scenografică ne deschide abisul unor destine rătăcite.

Spectacolul este construit pe umerii, în jurul, în tonalitatea Mirelei Cioabă, fără ca acest lucru să însemne că celelalte personaje se diluează. Povestea se țese din trăirile unei mame, ale unei femei care își pune toate speranțele în puterea originarului, a vieții în stare pură, neatinsă de legile și pretențiile omenescului. Iar suflul copleșitor al Mirelei Cioabă propulsează personajul în rândul iconurilor dramaturgice contemporane. Și aici a intervenit virtuozitatea lui Alexandru Boureanu care a înțeles și a urmat smerit personalitatea artistică a Mirelei Cioabă. A știut că pe o astfel de actriță nu o poți contrapune nimănui, poate, cel mult, unei lumi întreagi, cum e în cazul de față. Astfel fiecare voce este pur și simplu o altă nuanță complementară.

Cât e milă? Cât e dezgust?

Personalitățile artistice se echilibrează și se unesc într-o viguroasă, dar armonioasă pledoarie pentru empatie, pentru milă. Cei patru membri ai familiei, peste care dă buzna lumea, ridicolă și epatantă, în interpretarea lipsită de echivoc a Ralucăi Păun, își caută răspunsuri la o inexplicabilă, continuă și irepresibilă flămânzire. Gemenii împărtășesc drama unei continue ieșiri din sine, din matrice: o respingere a celui care i-a crescut, o expulzare în internate, (re)constituire a unor familii proprii pe care le părăsesc în diverse moduri. Costinela Ungureanu își acceptă masca unei feminități epatante, vulgare, lăsând totuși când și când, discret, controlat, intuiția unor energii care nu au de-a face cu flămânzirea, ci cu moartea. Claudiu Mihail aduce în personaj ceva din umanitatea imanentă a lui Abel, din pacifismul domestic masculin și construiește un Robert Selby, care ar putea întoarce spatele lumii (moderne, sociale, dominatoare, devastatoare, necruțătoare) pentru reconectarea la esențele începuturilor. Versatilitatea lui Nicolae Poghirc este încă o dată pusă în valoare – este deopotrivă purtătorul anatemei, al dăruirii de sine necondiționate, până la dispariție, sursa unei iubiri pentru care mama sa vrea să întoarcă lumea la începuturile ei.

N-am să fac referire la poziționarea familială față de marile mituri, față de tragicii greci. Legăturile sunt asumate, sunt evidente. Și v-aș spune și prea multe. Nici n-am să explic titlul însemnării mele. Pe de altă parte, întreaga construcție estetică merită apreciată prin lumea pe care o redă cu atâta intensitate sieși, într-un echilibru perfect, care dă cu moarte. La propriu sau la figurat.

P.S. Un spectacol pentru noi, cei care credem că lumea nu poate și nu merită să fie salvată. De revăzut.

DISTRIBUȚIA:Mirela Cioabă, Nicolae Poghirc, Costinela Ungureanu, Claudiu Mihail, Raluca Păun.

Regia artistică: Alexandru Boureanu

Asistență regie: Nicolae Vicol & Cătălina Vînătoru

Text: Gordon Dryland

Adaptare scenică text și mișcare scenică: Raluca Păun

Scenografie: Vanessa Beca; Regia tehnică: Sorin Gruia/ Cristi Petec; Maestru de lumini: Dodu Ispas; Sufleur: Ramona Popa; Durată spectacol: 115 min; Foto: Albert Dobrin.

Xenia NEGREA

Este lect. univ. dr. habil. la Universitatea din Craiova. A scris și a publicat impresii despre literatură, perspective asupra expresionismului și postmodernismului, fiind preocupată de autenticitate, credibilitate, idei de dincolo de prejudecăți.

în același număr

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Cu o mare disponibilitate pentru schimbarea registrelor epice, când confesivă, când în ipostaza de narator obiectiv, Florentina Ionescu dovedește în toate situațiile o predispoziție spre analiza sociologică și aptitudini de constructor epic.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de Cristina BOGDAN

​TACT

CĂRȚI NOI

Unul dintre cele mai bune romane contemporane, apărute în ultimii ani. (Doina Ruști)

LITERA

Pe lista scurtă pentru EBRD Literature Prize, cartea semnată de Krisztina Tóth (Ungaria) este compusă din 30 de povestiri despre marginalizați, a căror acțiune se întinde pe mai multe epoci istorice. Legăturile epice inteligente și naturalețea scrisului sunt două dintre reușitele cărții.

O carte inedită, dincolo de granițele vieții.

Polirom

NU UITAȚI

de Scena digitală

Viața Culturală

Deznodământul unei povești: Dan Mircea Cipariu, Florin Iaru și Cristian Teodorescu, la finalul unei bătălii. Mai multe, în Agenția de cArte

citeste.ro

Izolări. Cristina Bogdan, post COVID

Curtea-Veche

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro