În anul 2007 am ieșit pentru prima oară din țară, ca scriitoare. Eram în discuție atunci pentru traducerea romanului Omulețul roșu, iar Zogru intrase în catalogul ICR, pentru Salonul de Carte de la Torino. Cum era primul târg internațional, mi s-a părut mare. Am intrat în hala imensă, pe unde era standul României, și m-am auzit strigată din mai multe direcții. E una dintre amintirile mele dragi, și niciunul dintre evenimente care au urmat, numeroase și cu mult mai strălucitoare, nu s-a ridicat la nivelul acestuia. Eram într-o mare de oameni, scriitor la începuturi, și mă striga cineva - să nu-mi spuneți că nu apreciați situația! Nu după mult l-am văzut pe Roberto Merlo, fermecător, cum e și astăzi, vorbind o română perfectă, voluptos, ca și cum ar fi recitat un poem. Apoi a apărut Marco Cugno, marele profesor, atât de devotat culturii romane. Ei lucraseră cu studenții de la Universitatea din Torino după Dicționarul meu de simboluri eliadești și după Zogru, roman pe care Roberto voia să-l traducă integral, ceea ce s-a și întâmplat. Celelalte voci care strigau după mine erau ajutoarele lor. Tot atunci, la puțină vreme, un domn impunător și stilat m-a invitat la un prânz și l-am refuzat, aveam alte planuri. Era Bruno Mazzoni. Bineînțeles nu știam cine e. Despre urmările acestui episod, am să scriu altădată, mai ales că la capitolul gafe stau foarte bine, aș avea material pentru un roman.

Începând cu anul 2007 m-am întâlnit cu scriitorimea mai ales pe la astfel de evenimente. De regulă ziua eram pe la lansări și dezbateri, iar seara pe la câte o terasă, cel puțin la început, în acei ani în care totul părea strălucitor, iar gloria foarte aproape. Apoi fiecare a început să caute singurătatea, să evite agapele și întâlnirile. Pe la târgurile astea mă întâlneam des cu Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolae, Dan Lungu, Filip Florian, Nora Iuga, Filip Florian, Lucian Teodorovici, Robert Șerban, încât ajunsesem să fim cam aceiași oameni, la varii evenimente.

Printre altele a fost și un proiect al Fundației Robert Bosch, foarte interesant, de care am beneficiat prin generozitatea lui Catrinel Pleșu. De la unul dintre evenimente mi-a rămas poza asta, din Leipzig:

Se crease deja mitul că traducerea și publicarea la o editură străină te validează ca scriitor de succes. Se dădeau bătălii crâncene pentru obținerea finațării de la ICR și evident exista o listă de preferați, pe care nu mă aflam. Apoi au început să fie invitați aici editori, să se organizeze întâlniri cu scriitorii romani - nu cu toți:). Oricum, să nu vă pară rău! - era o pierdere de timp, pentru că la plecare editorii primeau lista - una lungă, tristă, neproductivă.

Chiar și-așa continuam să sper că va apărea Fantoma din moară, romanul care aștepta de pe la finele dictaturii, pe care nu putusem să-l public, etc. și care avea să vadă lumina tiparului în 2008, prin bunăvoința lui Lucian Teodorovici.

A fost cred și perioada de vârf a literaturii, apăreau romane din ce în ce mai bune, se discuta cu patos despre teme, stil. Încă nu începuse să se plagieze în masă.

Lucram pe-atunci la Media Pro, deja îmi luasem titlu de profesor univ, iar viața mea era destul de lejeră, nu mai aveam așa multe cursuri, încât mai dădeam câte o fugă prin Buftea, la studiouri, apoi am început să intru în industria filmului, la departamentul de scenarii, de la Media Pro Pictures, condus de Andrei Boncea. Acolo am citit/evaluat o groază de scenarii, printre care minunatul Afacerea Est al lui Igor Cobileanski - o istorie a literaturii postdecembriste, ar trebui să includă și textul acestui scenariu. Cred c-am citit cam tot ce s-a scris în perioada aia în materie de scenariu, printre multe altele, devenite filme, și Sunt o babă comunistă de Dan Lungu. Unul dintre proiectele mele avea în vedere romanul Zogru, cu un regizor polonez și cu multe versiuni de scenariu, până la urmă spulberat, ca multe altele. Dacă cineva ar vrea să scrie despre zădărnicie - lumea filmului ar fi un mediu propice.

Pentru literatură, 2008 a fost anul de vârf. A adus câteva cărți surprinzătoare prin temă, prin abordare, cum a fost cea semnată de Ion Iovan, Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoțite de un inedit epistolar precum și de indexul ființelor, lucrurilor și întâmplărilor (Editura Curtea Veche). Apăruseră tot atunci Cel mai bun roman al tuturor timpurilor de Daniel Bănulescu (Cartea Românească), memorabil prin titlu, și Zilele regelui de Filip Florian.

Continuam să merg pe la terasele scriitorilor, la lansări de carte. Locul cel mai fițos pentru lansări era Cărturești Verona, iar evenimentele erau relativ restrânse, cu maxim 30 de oameni, dar cu televiziuni, cu ziariști care veneau să facă poze pentru cotidiene. Pun aici o poză de la lansarea Lizoancei:

În mod curent criticii invitați erau Paul Cernat și Daniel Cristea Enache, acesta din urmă, un fel de emblemă a Poliromului. Cronicile importante erau în România Literară, Observator Cultural, dar și Luceafărul, Ramuri, Viața Românească, iar dintre ziare, Evenimentul zilei avea atunci o rubrică de cronici. Una dintre cele mai vânate emisiuni era cea a lui Cristian Tabără, Parte de carte, de pe Pro TV. Dar de maximă audientă era Omul care aduce Cartea (PRO TV), cu Dan C Mihăilescu, unul dintre cei mai dragi scriitori din viața mea. La Radio, Georgeta Drăghici ținea o emisiune bună, dar îmi plăceau și Născut în România cu Dana Pitrop ori Semnături celebre (Mihaela Helmis), pe Actualități.

În timpul Bookfestului, care se mutase deja la Romexpo, se dădeau și premiile Uniunii. Era cald, ziarele foșneau, cu o lună înainte erau vehiculați prin presă favoriții. Se făceau pariuri, se miza pe câte un nume, de regulă se mergea pe prietenii, dar nu luaseră naștere grupurile de rezistență, ci era totul încă balcanic.

În toamna lui 2008 a apărut Fantoma din moară , care așteptase mulți ani. Un capitol din ea, modificat, completat, a fost romanul meu de debut (Omulețul roșu). Apoi am scris Zogru și, în fine, doi ani după el, a apărut și Fantoma. Spre surprinderea mea a fost primit foarte zgomotos și cald. Cronici elogioase, scriitori care mă priveau cu bunăvoință. Revistele care contau pe-atunci i-au dedicat un număr întreg. Romanul a avut 80 de cronici și a fost nominalizat la cam toate premiile mari, deși eram încă un nume necunoscut în literatură. Premiul cel mai așteptat era al USR, la care nu speram. De fapt, mă așteptam să iau ceva, un premiu al vreunei reviste.

Între timp, am publicat Lizoanca, în februarie, 2009, la Ed.Trei.

În mod neașteptat apariția acestui roman a stârnit multe discuții contradictorii: unii mă acuzau că am furat viața unui copil, iar alții, dimpotrivă, că nu i-am respectat biografia. În realitate, știrea de presă n-a fost pentru mine decât un pretext. În Lizoanca am creat o poveste a societății rurale, în continuarea celei din Fantoma din moară. Dar lucrurile au luat-o cu totul razna. Primeam telefoane de amenințare. Mă înjurau oameni necunoscuți. Totodată, după aparițiile la tv, lumea începuse să mă recunoască pe stradă.

Viața scriitoricească mergea înainte.

Primăvara lui 2009. Mai întâi au fost premiile Observatorului literar, iar Fantoma din moară era nominalizată. De fapt, chiar mă așteptam să primesc premiul acelei revistei. A venit ziua premiilor, m-am dus la Teatrul Odeon, cu convingerea că mă așteaptă un covor roșu. Cum am intrat pe ușă, s-a făcut liber în jurul meu, ca și cum aș fi fost bolnavă de ciumă. Erau mulți scriitori, ale căror umbre le păstrez în memorie. Fără s-o știu, eram deja în viața literară de-a binelea, iar primul simptom, știți care e - să eviți sindrofiile literare. Așa că la premiile USR n-aveam de gând să mă duc.

De vreo lună de zile, un ziar titra cu litere mari că premiul Uniunii era deja hotărât pentru unul dintre romanele nominalizate. Chiar și editura mea era de părere că nu aveam șanse, prin urmare, tipărise deja banderole, pe care scria mare numele altui nominalizat. Era Bookfest-ul. Din Fantomă erau exact 5 exemplare, pe câtă vreme din celelalte nominalizate editura adusese teancuri mari. Prin urmare, ar fi fost o prostie să mă duc la festivitatea de premiere, eveniment mare pe-atunci, legat de Bookfest, un fel elogiu al celor mai bune cărți din acel an.

Cu puțin timp înainte de ora premiilor m-a sunat Daniel Cristea Enache, despre care credeam că mă antipatizează, și m-a rugat să nu lipsesc de la festivitate pentru că prezența mea ar fi un semn de respect față de colegii care urmau să ia premiul. Așa că m-am dus. Era o perioadă de-aia în care eram grasă și cu părul pleoștit. Așa am luat premiul, dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult și cel mai mult a fost afirmația lui Cornel Ungureanu că au votat în unanimitate, fără dezbatere, fără îndoieli. Din juriu făceau parte Dan C Mihăilescu, Gabriel Dimisianu, Daniel Cristea Enache, Alex Stefănescu, Cornel Ungureanu și Mircea Diaconu.

Ceva din atmosfera de-atunci se mai păstrează aici, unde unii dintre voi vă veți regăsi, poate:

https://www.youtube.com/watch?v=7ZavUUwKfKc

După care a început uraganul. Premiul ăla mi-a pus o sumă de lume în cap, în primul rând pe susținătorii perdanților, apoi pe mulți alții, care considerau că nu meritam. Deja scriitorii mai bătrâni, mai versați începuseră să mă întrebe dacă mai am de gând să scriu ceva, căci din experiența lor, orice-aș fi scris ar fi fost călcat în picioare. Încă nu-mi dădeam seama de proporțiile furtunii care urma. Câțiva ani lungi, orice scriitor se întâlnea cu mine, se simțea obligat să mă insulte ori să mă-njure. Mai mult, chiar, au apărut câteva mituri legate de mine. Iar pe primul loc era desigur reproșul că scriu mult. Scrisesem trei romane, dar deja asta era insuportabil pentru oricine, iar faptul de a scrie devenise delict. Tot anul 2009 a fost plin de ghimpi. În fine, un tip a început să mă înjure printr-o revistă. Scria porcării despre mine și apoi mă suna ca să mă-ntrebe dacă-am citit ce scrisese, iar în cele din urmă îmi trimitea pe e-mail impresiile lui, care musteau de venin. Era grotesc, vomitiv.

Mai târziu mi-a explicat Horia Gârbea că nu era vorba despre Lizoanca sau despre confruntări, ci despre un fapt pe care comunitatea literară nu l-a trecut niciodată cu vederea: am luat trei premii importante, trei ani la rând. Alții au zis că sunt infatuată, alții antipatică pur și simplu. Adevărul a fost însă cu mult mai simplu: nu aveam grup, nu am nici astăzi, cu toate că știu prea bine care sunt costurile. Dar dacă aș fi intrat în vreunul, astăzi n-aș mai fi avut operă (ca să-ți răspund).

Dintre scriitorii generațiilor anterioare, câțiva mi-au întins o mână, m-au primit în club. Pe la una dintre micile petreceri ale acelor ani m-am întâlnit cu Mircea Horia Simionescu, în hol la Uniune. Era emoționat, mi-a spus să nu cedez, atunci părea bizar, mai ales că era și foarte în vârstă, dar acea întâlnire a avut un impact răvășitor asupra mea. Cam în același fel m-am văzut și cu Țoiu, voia să mă cunoscă pentru că citise Fantoma din moară. Însă Nicolae Breban a fost mentorul meu, între noi e o legătură de prozatori. Mi-a scris ceva atunci, în 2009, niște cuvinte care au avut importanță mare, m-au ajutat.

Între timp, viața literară continua să înflorească, erau încă anii buni.

Apăreau romane valoroase, trecute cu vederea, cum a fost În absența tatălui (2009) de Stelian Țurlea ori Măcel în Georgia de Dumitru Crudu. Lumea se mișca altfel. Tot în 2009 promovarea a trecut în prim-plan, iar imaginea scriitorului a devenit mai importantă decât ceea ce scrisese. Alianțele se legau din ce în ce mai greu. Vosganian a publicat Cartea șoaptelor, iar Cristian Teodorescu - Medgidia, orașul de apoi.

Mă simțeam în continuare legată de poeții douămiiști, cu toate că nu făceam parte din generația lor. Una dintre dezbaterile legate de Fantoma din moară s-a petrecut la Sibiu, la Astra. Atunci i-am cunoscut pe Radu Vancu, Andrei Terian, Rita Chirian, Alex Radu (trecut în altă lume, pe când abia împlinise 20 de ani). L-am citit pe Vancu, m-a impresionat, exista o tensiune în poemele lui de atunci, care îl înrudea cu ceilalți douămiiști, în special cu Komartin. Am continuat să-l citesc pe Sociu, la ale cărui versuri rezonez cel mai bine, dar și pe Razvan Țupa, inepuizabil inventiv, cu viziuni dilatate. Experimentele lui sunt inspiratoare pentru mine și-acum. Îmi mai plăceau Ruxandra Novac și Andra Rotaru. Ca și-acum, uram isteriile lirice, mimetismele, mai ales pe cele pedante, ceea ce iarăși a avut un preț piperat.

Mă jenez să vă spun că principala mea preocupare era să găsesc editori străini, iar cu Fantoma din moară am făcut cele mai multe încercări. Însă Lizoanca a fost cel mai tradus roman al meu. În privința traducerilor, era ceva mai simplu ca în urmă cu 3-4 ani, încă greu, mai greu decât azi.

Imediat după apariția Fantomei, un comisar de la Uniunea Europeană m-a anunțat că se înființase Premiul European, unde mă încadram perfect, în sensul că aveam doar trei romane publicate și niște premii, traduceri. Ca să pot lua acel premiu, trebuia ca o organizație literară să mă propună. Nu e o competiție. Ca și astăzi, Premiul European se dă aceluia pe care îl propune o organizație profesională din țara lui, nu una anume, ci oricare. Deși aș fi putut să completez formularul din partea asociației mâncătorilor de litere, de exemplu, m-am dus la USR și le-am explicat în ce constă aplicația. După un timp am întrebat cum stă treaba și-am primit un răspuns clar: e foarte interesant premiul, dar vom propune pe altcineva. Am aflat că se consultaseră cu mai multe persoane, printre care și cu editorul meu, și nimeni nu mă voia. Într-un fel m-am bucurat că n-am aplicat la acel premiu. În scurtă vreme aplicația a fost făcută de Asociația Editorilor din România, căci poate fi făcută de orice asociație profesională, chiar și-o asociație de apartament, dacă e pe fază și completează la timp formularul, poate da acel premiu. Nici nu știu de ce se numește european.

Am continuat să scriu, și cu fiecare carte o sumă de nemulțumiti, ofensați de cărțile mele, mă înjurau. Nici după ce Lizoanca a primit Premiul Academiei Române n-au încetat ostilitățile.

Între timp se înmulțiseră evenimentele internaționale, unde desigur nu era ușor, mai ales când nu făceai parte dintr-un grup, or, știți bine că nu intri în cor decât atunci când nu ai de-ales. Iar mie mi se părea că am; totuși, trebuie să vă spun că independența costă, nu e pentru toți:) În 2009, la Frankfurt am văzut cum și cei mai singuratici scriitori își căutau alianțe. O altă generație venea, mai pregătită, mai subtilă.

Tot anul 2010 am avut evenimente internaționale, oficiale, în sensul că intrasem deja în rândul scriitorilor consacrați. În acel an am avut lecturi și lansări în multe orașe europene. Îmi amintesc cu câtă lejeritate se vorbea în acel an, la Leipzig, despre plagiat. O tânără publicase o carte, copiată de pe un blog și fusese nominalizată la un premiu important. Scriitorimea germană se împărțise în două tabere - pro și contra premiu -, dar nimeni nu discuta despre plagiat, despre bloggerul care fusese jefuit. El nu conta. Ba, chiar auzeam pe unii spunând - dar n-a copiat, a luat de pe un blog. Eram într-un asemenea sictir că mă hotărâsem să nu mai public. Ceva din stare de spirit de-atunci a rămas imprimată audio în Deutsche Welle.

Cred că în același an am fost la Moscova, într-un proiect al lui Ernu, cu Dan Lungu și Florin Lăzărescu. A fost anul în care am publicat un număr mare de povestiri, în multe limbi, și desigur anul Cămășii în carouri. Dintre prietenii mei de-atunci, Florin Bican e cel mai apropiat de acea carte și de vara lui 2010, după cum se vede aici:

https://www.youtube.com/watch?v=Upw06N53xr8

Proză scurtă, an de vacanță și într-un fel sfârșit de literatură, pentru că doi ani mai târziu viața literară avea să ia o întorsătură neașteptată.