OPTm
nr. 86

Râsul

E greu să înțelegem acum cum s-au petrecut de fapt lucrurile. Iar asta nu pentru că lipsesc mărturiile de orice fel, ci tocmai pentru că sunt prea multe și, între ele, diferite. Am analizat aceste mărturii constând în interviuri, articole de ziar, buletine de știri, dezbateri televizate și radio, în fine, peste tot unde s-a pomenit întâmplarea, am fost și noi cu informarea. Iar dacă datorită cantității și diferenței dintre surse nu am reușit să redăm purul adevăr, ci doar o versiune a acestuia, măcar să nu rămânem cu senzația frustrantă de a fi omis principalul. Pe aspectele secundare ale întâmplării cu siguranță unii ar putea construi întregi romane. Cazul nostru nu este, însă, acesta din urmă. Așadar, să începem.

Într-o zi de vineri, pe la orele 11 ale dimineții, a început să se audă în București un râs atipic. Cu asta vrem să atragem atenția asupra a cel puțin două aspecte caracterizante: intensitate și profunzime. Râsul ăsta părea că vine de la mare distanță, cu ecou, totuși se auzea atât de aproape, încât se ridica în decibeli mai sus decât motoarele din trafic. În plus, începuse atât de brusc, încât pe moment câteva persoane se speriară, copii mici izbucniră în plâns ca la comandă, bătrânii scăpară cârjele din mână, unuia îi sări inima din loc, altuia îi căzu, pe loc, o plombă, o florăreasă ce mânca semințe își mușcă limba, un autoturism ieși de pe bandă pe Kiseleff și fu cât pe ce să se izbească de monumentul regelui! Însă odată trecut primul șoc, după ce s-au obișnuit cu ideea sunetului și au asociat-o cu ceea ce era de fapt, adică nimic altceva decât un râs, bucureștenii au început să devină din ce în ce mai iritați. Încet-încet, spaima a lăsat locul încruntărilor și injuriilor, dar și nelămuririi sau curiozității. Întrebarea de pe buzele tuturor a fost, evident: De unde vine? Unii au adăugat întrebării și ornamente retorice care nu prea aveau legătură cu subiectul, adică morți, răniți, dumnezei și mamele lor, a tuturor și a fiecăruia în parte, despre care poate că nu ar trebui să scriem decât în cazul în care am vrea să amintim originalitatea debordantă și întrucâtva nelalocul ei a bătrânului care a dat un interviu pentru TVR și, după ce a fost întrebat de unde crede că vine sunetul, a răspuns: De la gâții și ‘nafura mamei lor, care mi-au micșorat mie pensia!

Câțiva tineri cu țigara în colțul gurii și șepcile pe-o parte au răspuns că se făceau probe pentru concertul lui Eminem, care trebuia să vină la București de când se născuseră ei, dar nu mai apucase. La obiecția reporterului că sunetul se probează cel mult cu un, Doi-zece, au răspuns că Eminem era mai șmecher decât fraierii ăia, adică decât cei care de obicei se ocupă de sunet pe la noi și că, dacă avea chef să râdă, n-avea decât să o facă, oricum erau prea multe motive de râs nu doar în București, ci și în toată țara. Alte păreri răspândite, și care au apărut la emisiunea lui Cabral cu 100 de români într-o ediție specială, au fost că râde Ceaușescu, care, Așa cum am spus noi mereu, nu a murit, cum armata a vrut să se creadă. Au fost invitați la talk show-urile televizate specialiști în montaj care au analizat videoclipul de pe YouTube cu execuția faimosului cuplu. Nu puțini au afirmat că existau bune premise pentru a-l considera doar încă unul, cel mai bine pus la punct fals al epocii comuniste. Pe baza acestor afirmații au venit apoi analiști politici cu idei cel puțin interesante, anume că noi încă mai trăim în comunism și că partidele politice au făcut o înțelegere secretă să conducă România pasându-și puterea de la unii la alții doar alimentând iluzia de libertate și democrație. O altă părere des întâlnită a fost că râde patriarhul, nu s-a putut însă stabili din ce motiv, probabil că îl gâdila mitra pe frunte sau crucea de aur pe sub straiele bisericești. Au mai spus bucureștenii că râde Becali că iar a pierdut Steaua, ba pardon, FCSB, în Europa, că râd eroii din Cimitirul eroilor pentru că de mult nu se mai născuse unul. Alții au făcut afirmații de-a dreptul blasfematoare, anume că Dumnezeu însuși, Sfântul Petru, Ioan, Pavel ori Dimitrie Basarabov râdeau de păcătoșii neamului, în special de cei care nu mai trecuseră pe la biserică pentru a pomeni sau aprinde o lumânare pentru vii, ce să mai vorbim de morți și alte plocoane?

Următoarea neclaritate a fost dacă râsul se auzea doar în București. Și cum s-a confirmat că da în primul buletin de știri, unii, despre care la început s-a spus că nu aveau nimic mai bun de făcut, s-au dus la periferie să măsoare de la ce punct încolo nu se mai auzea. Cartografi și fizicieni renumiți și-au luat instrumentele și au început treaba. Dacă e să ne gândim la rivalitățile din orice domeniu al științei, luând în calcul posibilitățile pe care le oferă orice capitală, dacă nu reale, cu siguranță de blazon, putem înțelege de ce nu le-a fost deloc ușor să se înțeleagă. În plus, fenomenul era mai ciudat decât păruse la prima vedere. În primul rând, deși râsul se auzea destul de bine cu urechea, niciun instrument de măsurat nu reușea să îl capteze. Au încercat și cu aparate germane, fără însă a obține vreun rezultat. Au trebuit să se bazeze până la urmă pe propriile simțuri, care însă nu erau, evident, toate de aceeași calitate. Cei bătrâni nu auzeau foarte bine și se certau cu cei tineri. S-au înregistrat cazuri de lovituri, înjurături și flegme la țintă. Domnul Surdu de la Institutul Național de Cercetare i-a tras o piatră-n cap unui profesor universitar care își dădea cu părerea afirmând că, Surd să fii, să nu auzi că râsul înaintează fără să țină cont de granița orașului!. În al doilea rând, în loc să aibă un centru de propagare, râsul era mai puternic spre margini, de parcă ar fi provenit din fiecare punct al unui cerc sonor ce înconjura capitala. Cu toate astea, și în ciuda tuturor divergențelor sau bizareriilor, televiziunile reușiră să obțină hărți de reprezentare a fenomenului într-un timp destul de scurt, adică în seara aceleiași zile în care începuseră măsurătorile. Și chiar dacă erau diferite între ele, pe toate se putea observa că, într-adevăr, câteva sute sau zeci de metri mai mult sau mai puțin, râsul se auzea exclusiv în orașul București.

Tot vineri, când s-au dat publicității hărțile, un prim grup de voluntari s-a organizat pe Facebook și a început să se învârtă prin capitală în scopul de a găsi și distruge originea râsului. După ce au căutat bezmetic prin toate colțurile orașului, au epuizat înainte de a izbuti să identifice vreo sursă. Când li se părea că se apropie, râsul ori se risipea într-o adiere de vânt, ori pur și simplu înceta deodată să se mai audă pentru că voluntarii trecuseră de partea cealaltă a graniței orașului.

Între timp, bucureștenii care nu se angajaseră în expediții de cercetare sau în căutarea râsetului pierdut încercau să-și continue viața ca și până atunci. Să ignori însă un zgomot de asemenea amploare cerea un efort mintal deosebit. Trebuia să te concentrezi de trei ori mai mult, iar asta ducea la extenuare și dureri de cap. Farmaciile au început să vândă mai bine ca în primii ani de după revoluție. Însă drama cea mai mare nu s-a produs decât atunci când a venit seara. Râsul, până atunci continuu, a început să se amestece cu niște șoapte ale unor voci răgușite, ce au băgat frica în oasele și-așa fragile ale bucureștenilor. Să dormi cu această combinație perfidă de șușoteli și chicoteli răsunându-ți în urechi s-a dovedit a fi imposibil. Degeaba și-au înfundat nasurile în perne și și-au tras păturile peste frunți, bucureștenii nu au reușit decât să se sufoce singuri, să transpire și să se enerveze și mai mult. S-au înregistrat certuri în mai toate scările de bloc, câteva dintre ele transformându-se în adevărate episoade de violență verbală sau fizică. Cine a reușit să adoarmă în toată această debandadă de strigăte, lovituri, văicăreli și plânsete de sugari adăugându-se la râsetul și șușotitul de pe fundal, a avut parte de vise dintre cele mai înfricoșătoare, trezindu-se de atâtea ori, încât se poate spune că nu a dormit deloc.

Nenorocoșii care au trebuit să se ducă sâmbătă la muncă, fie doar și pentru jumătate de zi, au dat randament slab, sprijinindu-și capetele pe birou însă nereușind să închidă ochii tot din cauza râsului. Pe la orele douăsprezece tonomatele nu mai aveau ingrediente pentru cafea nicăieri în oraș, iar cafenelele și barurile abia mai reușeau să spele ceștile pentru rândul următor de clienți somnambuli.

După ce s-au mai întremat, membrii grupului de voluntari din prima zi s-au adunat în piața Victoriei. De data asta își măriseră efectivul, ajungând la câteva sute. Cum toată această gloată trebuia într-un fel organizată, și pentru că se găsesc mereu printre noi aceia ale căror ambiții depășesc limitele propriilor capacități, unul dintre administratorii grupului de pe Facebook unde s-a decis locul și ora întâlnirii a luat cuvântul. El a spus: Dacă vrem să schimbăm situația, trebuie să ne suflecăm mânecile, Așa este! – i s-a răspuns. Dacă vrem să punem capăt situației insuportabile, trebuie să judecăm limpede și să gândim la rece, a adăugat el. Deși afară era cald de se topea asfaltul iar voluntarii aveau pe ei doar mâneci scurte, toți i-au dat dreptate carismaticului admin. S-au creat valuri de entuziasm ca la stadion, până când cei mai în vârstă au acuzat dureri de articulații. Cuvântarea s-a dovedit a fi stoică în cele din urmă, cu accent pe cuvântul rezistență și alte variante ale familiei lui lexicale. Noi taguri s-au creat pe Instagram, printre cele mai folosite numărându-se #rezistam, #rezistent sau #rezist. Fotografiile sau scurtele videoclipuri în descrierea cărora erau folosite arătau bucureșteni scandând pe străzile orașului în timp ce îi căutau pe glumeții care râdeau și șușoteau deja de o zi jumătate. Amenințările la adresa lor deveniseră o obișnuință: cu cât mai originale și dure, cu atât mai apreciate. Pe lângă tradiționalii morți și răniți, mame și dumnezei, conta aici modul în care farsorii ar fi fost pedepsiți odată prinși. Nimeni nu menționa însă nimic despre poliție sau lege, asta pentru că fiecare voia să-și facă dreptate de unul singur. Care voia să le reteze picioarele, care gâturile, care limbile, care voia să le dea o bătaie rudă apropiată cu moartea, pumni în freză, șuturi în părțile intime, etc.

Se presupunea în acest răstimp că vinovații erau câțiva tineri puși pe șotii și toți băieți, din moment ce râsul era cu siguranță bărbătesc iar șușotelile, deși nu se auzeau decât noaptea, nu păreau a semăna cu dulci cuvinte de amor, fiind mai degrabă replici reci și profesionale. Televiziunile au analizat în seara de sâmbătă înregistrări ale râsului. Alți specialiști și-au dat cu părerea ajungând la deloc neglijabila concluzie că acesta se transmitea în direct și că, de fiecare dată când izbucnea, era provocat de șoapte. Partea cea mai interesantă era că în timpul zilei șoaptele nu se auzeau la fel de bine ca noaptea, atunci când creșteau în intensitate. Totuși, derulate cu încetinitorul și amplificate, sunetele neclare au început să se înțeleagă. E adevărat, într-o mică măsură, mai ales șoaptele din timpul zilei, însă fraze întrerupte, desprinse din context, au apărut cu litere mari pe micile ecrane și, duminică dimineață, ca titluri pe prima pagină a ziarelor: LASĂ CĂ O REZOLVĂM NOI ȘI DE DATA ASTA! (chicoteală), ȘTII CUM SE SPUNE: CINE-MPARTE, PARTE-ȘI FACE! (hohot de râs). I-AM MAI FRAIERIT ȘI ÎN ALTE RÂNDURI, CE VREI SĂ NE FACĂ, SĂ NE IA BOII DE LA BICICLETĂ? (izbucnire în râs necontrolat).

Diferite concluzii generale s-au tras din transcrierea și ascultarea înregistrărilor. În primul rând, în baza limbajului folosit, cei din spatele tărășeniei ar fi aparținut unui strat social mediu: oameni simpli, fără prea multă educație, cel mai probabil salahori. În al doilea rând, s-a înțeles imediat că era vorba despre persoane cel puțin de vârsta a doua, pentru că tineretul nu ar fi vorbit în proverbe sau, cel puțin, nu în cele tradiționale. Că cel cu bicicleta nu era un proverb a fost o obiecție des întâlnită printre lingviștii care au ieșit la rampă încercând să explice diferența între acesta din urmă și o expresie idiomatică. Dezbaterea s-a consumat însă fără să schimbe opinia generală. Tineretul ar fi menționat oricum cel mult caii, în niciun caz vreun bou. În al treilea și ultimul rând, s-a tras concluzia deja consolidată că vociferanții râsători erau puși pe înșelăciuni, deși nu s-a putut afla ținta exactă, ceea ce i-a făcut pe analiști să ia în considerare întreg Bucureștiul, fără să fi rezolvat totuși, prin asta, vreun mare mister.

Noile descoperiri au provocat un nou val de entuziasm în rândurile grupului de voluntari ce căuta originea problemelor. Duminică seară s-au adunat în piață un număr de trei sute de mii de participanți. Aceștia au făcut o adevărată atmosferă în stil de suporter, cum nu se mai făcuse în România de la ultimele meciuri ale lui Hagi. Ziua trecuse ca și noaptea: imposibil de suportat. Nemaiputând îndura calvarul vocilor șușotind-râzânde, bucureștenii ieșiseră la aer. Perindându-se de colo-colo, bosumflați și extenuați, s-au luat la harță între ei din motive futile, cum ar fi locurile pe băncile din parcuri sau trotuarele neîncăpătoare. În decursul nopții de sâmbătă spre duminică spitalele au început să prezinte probleme în gestionarea situațiilor de urgență. Pe lângă faptul că personalul și spațiile de îngrijire erau reduse, problema principală era că asistentele adormeau cu seringile în și pe brațele bolnavilor, iar doctorii chirurgi tremurau de la cafele, dovedindu-se ineficienți în sălile de operație.

Însă aglomerația și forfota din oraș s-au multiplicat exponențial în decursul zilei de duminică. Atunci au înțeles și autoritățile că problema trebuia tratată cu seriozitate, sau pur și simplu tratată cumva, așa că au umplut străzile și-așa suprapopulate cu jandarmi și agenți de poliție care să direcționeze cumva fluxul de bucureșteni, sau măcar să asigure liniștea publică. Nicio declarație nu venise încă de la politicieni, care păreau a ignora complet nu doar originea problemei, ci chiar problema în sine. În centru, după cum am avut ocazia să menționăm, râsul nu se auzea atât de tare. Probabil că mașinile scumpe în care guvernanții călătoreau, complet izolate fonic, împiedicaseră cunoașterea directă a fenomenului. Ipoteza rămâne însă doar o ipoteză, nici măcar una dintre cele mai bune, deoarece chiar dacă, prin absurd, politicienii nu ar fi avut timp să-și deschidă televizoarele, se putea observa cu ochiul liber (cine nu reușea, probabil că ori trăia pe altă planetă, ori într-un stat paralel) cum populația capitalei și, indirect, cea a întregii țări forfotea și clocotea în toate părțile.

Probabil că râsul ar fi continuat să se audă multă vreme în București provocând cine știe ce catastrofă dacă, printr-o întâmplare fericită, o dronă nu s-ar fi înălțat pe cerul din jurul palatului Victoriei în noaptea de duminică. Cum s-a precizat mai sus, peste trei sute de mii de oameni se adunaseră în piață. Scandau cu toții la unison și creau atmosferă cu bastoane luminoase în culorile tricolorului. Deși păreau a ști exact ce voiau, de fapt se bucurau doar de momentul în sine scandând împotriva oricărui ipotetic vinovat pentru situație și, ca întotdeauna, împotriva ineficientelor autorități. Așa că se transmitea în direct întreaga manifestație, din mai multe unghiuri, inclusiv cel oferit de camera dronei.

Tocmai această cameră de filmat zburătoare, încercând să ofere o mai amplă perspectivă asupra mulțimii, s-a întâmplat să treacă prin fața unei ferestre deschise, cu perdeaua dată pe jumătate la o parte. În sala slab luminată s-au putut recunoaște, așezate la taclale în jurul unei mese rotunde, trei figuri publice importante: cea a premierului, alături de cea a președintelui și cea a patriarhului. Relaxați, cei trei bărbați fumau și beau împreună, discutând și gesticulând. A fost de ajuns ca patriarhul să râdă la o glumă a premierului pentru ca cei din studioul postului de televiziune de care aparținea drona să facă legătura dintre imaginile transmise și râsul ce nu mai contenea, iată, de trei zile. Știrea s-a publicat imediat și a avut uimitorul efect de a întrerupe, în aplauzele și uralele mulțimii, apăsătorul râset, alături de șoaptele aferente. Bucureștenii s-au întors la casele lor mai mult decât satisfăcuți de rezultatul obținut. O noapte de somn bun a readus normalitatea în capitală.

Președintele, premierul și patriarhul au evitat să răspundă provocărilor venite din partea jurnaliștilor și reporterilor. Explicația oficială a fost că microfoanele din camera de ședință, pornite din greșeală, au intrat pe o linie care nu se mai folosise de pe vremea comunismului: cea pe care se transmiteau discursurile marelui conducător. Tot sistemul de difuzoare și fire, împământate sau uitate pe stâlpi printre cele de telefon, rămăsese, se pare, intact.

Până la urmă, au îndrăznit să afirme unele dintre cele mai provocatoare opinii, nu se schimbaseră prea multe de atunci.

Dar asta face parte deja dintr-o altă poveste.

Pavel NEDELCU

Scriitor. Traducător. Critic literar. Locuiește în Italia din 2009. Licență în limbi străine și masterat în traducere la Università degli Studi (Torino). Redactor al revistei culturale LiterИautica. Publică în mod curent povestiri, cele mai cunoscute texte ale sale fiind cuprinse în volumul Treisprezece. Proză fantastică (2021). A fost premiat la mai multe concursuri de literatură, organizate de către PEN România (2016), revista Tribuna (2017), MNLR (2020), Cenaclul UBB/revista Apostrof (2020), etc. Recent a primit premiul al II-lea la concursul „Primul roman", organizat de Ed. Litera.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Imaginație epică, frază de maximă literaturitate, talent evident. Pavel NEDELCU m-a fermecat prin fabulația care crește epidemic, de la iun simplu detaliu la viața integrală a orașului, cuprinzând în cuvinte puține straturi existențiale diverse, nunațe emoționale incredibile, mini-episoade satirice. Adică scrie literatură, nu se oprește la a relata un fapt.

Doina RUȘTI

Cum am devenit câine de Vladimir Maiakovski; Ah, cât de multe pisici, cu Alexandru Malaicu, Scena Digitală, Sibiu.

 

 

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Vladimir Maiakovski - Singur în mulțime (poeme), traducere de Camelia Dinu, Ed Tracus Arte, 2021

 

Recomandată de Mihai ENE

 

 

Vești noi de la Dan Mircea Cipariu

 

 

 

 

 

 

 

CĂRȚI NOI

 

 

Un roman „istoric”, în sensul că a fost primul mare roman postdecembrist, Sonata pentru acordeon de Radu Aldulescu, după mulți ani, vede din nou lumina tiparului săptămâna aceasta, la Ed LITERA.

Primele exemplare sunt cu autograf.

 

 

 

 

Black Button, 2021

 

ORATIO IN SOLITUDINES

de

Enrique Javier Nogueras Valdivieso

 

Oh, sigurătate, doamna mea absolută

protectoare silnică

a zilelor mele, a nopților mele și a somnului meu,

singurătate a dorinței și a verii

Singurătate a dragostei și a urii,

singurătate pustie, a memoriei și a oboselii

(trad Eugen Barz)

 

LITERA, 2021

 

 

Ed Pandora M

 

 

VIAȚA Culturală

Florica Courriol căutând un verb potrivit

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro